Spații culturale nr. 55 (10)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Fascinația formei fixe

Să scrii haiku în plin postmodernism, când gustul artiștilor, dar și cel al publicului se circumscriu unui univers personal aparent deschis, dar lipsit de noblețea marilor trăiri, poate însemna sinucidere curată. Cui îi mai pasă de poemele ultrascurte, de numai 17 silabe, în care referirea la un anotimp este mai importantă decât referirea la propria sexualitate sau la propriile inhibiții morbide? Și totuși, iată cum debutează volumul: „iazul înghețat – / tremurând într-o copcă/ un banc de stele”. Concentrată, starea de neliniște, nevoia de desprindere din planul terestru pentru a accede la astral par mai convingătoare decât zeci de texte așa-zis lirice, simple plaje narative, de altfel, confecționate și publicate de contemporanii lui Genovel-Florentin Frățilă. Nelipsitele trimiteri la anotimpul în care este compus poemul haiku – primăvară („calde adieri – orbul pipăind atent/ mugurii pe ram”), vară („Marea Galbenă -/ prin lanul de rapiță/ vântul jucăuș”), toamnă („poem de toamnă -/ o frunză și umbra sa/ contopindu-se”) sau iarnă („ninge ca-n povești -/ vechea cabană are/ acoperiș nou”) reprezintă, de fapt, o ieșire din roata anotimpurilor, din timpul terestru limitat, și intrarea într-un timp astral. Trecerea de planul teluric la cel cosmic nu presupune doar trimiterile la timp, ci și la spațiu, în orice haiku fiind prezentă, în imaginarul poetic, atât coordonata, cât și abscisa. Dacă livada, pontonul, valul etc. sunt situate pe orizontală, întotdeauna în poem vor apărea zborul, treptele, privirea spre înalt: „ponton părăsit -/ doar vântul mai mătură/ vechile trepte” sau „vechiul șevalet -/ amurgul întârziat/ pictează norii”.
Genovel-Florentin Frățilă respectă tematica milenară a poemelor haiku, alegând mineralul, vegetalul, adică tot ceea ce este peren și, în același timp, în mod paradoxal, efemer, poate pentru că, în mentalitatea de tip asiatic, orice sfârșit marchează o trecere spre o altă viață, moartea fiind lipsită de dramatismul cu care o înveșmântează creștinismul occidental. Viețile succesive ale plantelor, moartea și reînvierea sunt teme favorite, care pot fi extrapolate și la nivel uman: „tălpile ude -/ prin pânza de păianjen/ foșnetul ierbii” sau „templu-n ruină -/ pe locul altarului/ lumânărele”.
Orice haiku prezent în volum conține imagini grațioase, elaborate, toate având concentrația parfumului păstrat în flacoane mici: „cuburi de gheață -/ soarele topindu-se/ în vinul rose” sau „noapte de taină -/ prin aripi de fluture/ lumina lunii” și exemplele ar putea continua. Alături de elemente care sugerează nemișcarea, stabilitatea, apar elemente-simbol ale fragilității, ale mișcării vaporoase spre înalt: „„desculți prin iarbă -/ puful păpădiilor/ prins într-un sărut”. În acest haiku care amintește de un titlu de film, trimiterea la dans, la plutire, la zbor, dar și emoția încorporată în doar câteva versuri sunt suficiente pentru a crea atmosfera de vis cu ochii deschiși, tipică dragostei din toate timpurile.
Nenumăratele premii pe care nu numai Genovel-Florentin Frățilă, ci și mulți alți poeți români le-au obținut la festivalurile internaționale de haiku explică doar parțial talentul celor care scriu și receptivitatea juriilor la acest tip de poezie cu formă fixă; popularitatea de care se bucură această specie lirică se datorează, probabil, mai puțin respectului față de regulile prozodice și mai mult faptului că, spre deosebire de poeții din veacurile trecute, cei de astăzi încearcă să depășească limitele și să dea frâu liber imaginației. Îmbogățirea tematică, modalitățile noi de trecere de la micro la macrounivers, sugerarea unor stări de spirit profunde, toate aceste și încă multe altele par a fi vinovate și de popularitatea poemelor haiku, și de obsesia pentru ele a unor poeți capabili să scrie și altfel, și altceva.
Genovel-Florentin Frățilă spune mult în cuvinte puține, forma concisă a poemelor potrivindu-i-se cel mai bine: „aripi pereche -/ limita de zbor e/ nemărginirea”. El îmbină abstractul cu elementul concret, sentimentul cu detașarea de sentiment, privirea înăuntru cu privirea spre cer și reușește să-și convingă și să-și încânte cititorul: „vreme de seară -/ peste albul penelor/ culoarea mării”.

*Genovel-Florentin Frățilă, „Șirul lui Fibonacci”, Rafet, 2016

Octavian MIHALCEA

AMINTIREA ARIPILOR

Cel mai recent volum de versuri al lui Dan Călin, Vise în suflet de clopot, atrage atenția printr-un evident elan moralist conjugat cu propensiuni filosofice, fiind urmărită revelarea de noi și noi orizonturi. Intervin (re)puneri în discuție ale unor teme deja asumate la nivel colectiv, cu accentuări metaforice care au o funcție deosebită, de multe ori aproape iconoclastă. Tușele poetice se pretează la variate interpretări. Câteodată, regimul oniric activează primordialitatea apei: „Vise crestate-n oameni înalță marea pe corabie. Spre festinul de suflete!” Rememorarea copilăriei va fascina mereu, pe fondul încercării de autoedificare, problematic demers ce presupune descinderi labirintice. Vârsta începutului se dovedește, la un nivel, nepieritoare. Umbra posedă și aici o funcție aparte. Soarta intră, cumva inevitabil, în zodia enigmei. O posibilă maximă existențialistă, ilustrând aruncarea în lume: „Nemuritor, ca orice copil, îți încerci norocul trăind.” Ca o corespondență mai mult sau mai puțin iluzorie, dacă Mircea Dinescu invoca Proprietarul de poduri, aici întâlnim „colecționarul de poduri rupte.” Dan Călin operează cu paradoxuri, pe fondul unei ideatici ce propune imagini puternice. Sunt detectabile importante accentuări cromatice. Întotdeauna, versurile cărții, în fond poeme într-un vers, beneficiază de ocultări asumate auctorial, mistere ce ne sunt propuse spre decriptare. Particularizant, această voluptate hibernală: „Când ninge îți poți închipui orice, chiar și că trăiești.” „Trandafiri albaștri pătați de sânge” ilustrează accentuata latură estetizantă, consubstanțială poeziei lui Dan Călin. Solitudinea va fi mereu rodnică la acest nivel artistic. Așteptăm diluvii ale visului, abia descoperite apropieri selenare. Statura clopotelor devine tutelară, în diverse circumstanțe sintetizând umbra cu lumina. Ne situăm „lângă groapa sufletelor aruncate-n mare”, mereu cu gândul la o ideatică maximalizantă. Pe alocuri intervin accentuate maculări, parcă pentru a sublinia efectele încrâncenate ale versurilor din Vise în suflet de clopot. Frânturile de precepte filosofice conferă o specială anvergură: „Curajul roșului de a se mistui pentru a transcende este o religie păgână. Nimic întâmplător.” Fluidele interioare sunt de multe ori în căutarea miraculosului. Uniunea poemului cu clipa determină necruțătoare irizări cu fior terminal. Omniprezența sângelui ia valori abisale, pe lângă „pietre rotunde, pietre pătrate, cercuri închise.” Poetul este animat de ideea transgresării limitelor presărate în calea idealului. Atipic, dragostea ființează în preajma unor „oglinzi diforme pe piele.” Incompatibilitatea va guverna intrări ferecate. Lirismul se înscrie, aici, în siaj thanatic: „Ce-ai zice dacă am umple camera în care plutești cu jumătăți de amintiri pe felii de pâine? Tu dormi, nu știi că ești moartă.” Nu a fost să fie…, putem spune într-o liniște totuși suspectă. Estetismul vibrează în sensul marilor așteptări salvatoare: „În grădina cailor sălbatici rotunjești romanțele cu marea brăzdată de aspirații.” Dincolo de orice amănunt, fascinația totalității. Amintirea aripilor va persista întotdeauna, odată cu evanescentele semne ale divinității. Să evidențiem următorul vers, rezonând expresionist, chiar nietzschean: „Incontestabil, ca un peisaj de iarnă, marea se varsă-n tine.” Totuși, este fascinantă complexitatea încercărilor vieții. La numite intervale, starea poetică populează arealuri fondatoare, în vederea unor radicale evaluări: „Chezaș al credinței în oameni, martor al contopirii, reinventezi marea.” Se preconizează mari eliberări ce ar trebui să conțină răspunsurile. Comuniunea cu ceilalți are un rol special la nivelul fundamentelor cărții. „Imaginația colectivă” influențează dorințele. Prezenta concluzie adâncește paradoxurile: „Rămân doar gândurile, rămân doar frunzele; ceea ce rămâne nu există.” Viziunile lui Dan Călin sunt inscriptibile unei arhitecturi eterogene având în proximitate abisul și nemurirea, viața aproape ratată și înțelepciunea.

Tudor CICU

Labirintul poeziei

„Labirintul” căutărilor lui Ștefan Teodor Cabel, cel care îi „împăiază cuvintele și le pune/ La geamul iluziei” salvatoare, ca în basmul românesc, este iubirea. Poemul exorcizare, care deschide volumul din care am citat aceste versuri, conţine şi cheia descifrării acestei lumi labirintice cu fapte neînţelese şi susceptibile în interpretări. Și mai departe aflăm că e „grea calea, înfometată de adâncuri vindecătoare”. Dar cuvintele, aceste fire desprinse cu migală, dintr-un ghem al Ariadnei, sunt ca peștii „în acvariul ochiului flămând de cărări” de îi împing, tot mai departe de malul spre care vâslește, cum spune în motto-ul cărții, imaginile, pentru a integra rostirea poemului în mister.
Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă proprie a devenirii prin rostuire. Poemele de dragoste, sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă (întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare care cosmicizează senzaţiile fizice directe. Dar ceea ce îl definește pe Ștefan Teodor Cabel în cea de-a treia sa carte de poezie intitulată „Labirintul” (Ed. Brumar, 2017) este amprenta inedită a unui poet de construcție, lucrând misterios cu cuvintele. Impresia celui care îi va citi noua sa carte e că începe poemul ca și cum ar pregăti instrumentele pentru a intra în tainele unei simfonii mozartiene și îl părăsește în aceeași tăcere cu care venise: „ai construit, în tăcere,/ Din ochii tăi până în ochii mei/ Un pod,/ Ca Apollodor din Damasc” (aniversare).
Vâslind alteori spre poezia confesivă, a fragmentarismului în redarea trăirilor secvenţiale, a ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplării, poetul schematizează parabola reevaluând limbajul poetic spre trăiri mitice: „Nici nu știa că vânează, între/ Coperte cartonate, morile de vânt,/ Alerga pe câmpia paginii,/ Ritmul verde, iarba, din visul său tânt” (dulcineea).
Demersul liric din acest volum de poezie e unul de remonetizare a discursului liric, prin pendularea continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia a ieșit în stradă./ Cu rochia vaporoasă, de zefir,/ Trecea de la un om la altul în ochi adânci;/ Fura zâmbete, vise,/ Să le ascundă în ani neașezați/ în calendar” (întâlnire neașteptată). Teo Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei şi Frumuseţii netrucate.
După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică. Din acest labirint poetic, cititorul va găsi și drumul spre ieșirea dintr-un labirint asemănător cu cel descris de eroul lui Dickens din Marile speranţe, cel „pierdut în labirintul măreţiei. Va răzbi poetul și acest labirint? „Ca o țigancă,/ Zornăindu-și brățările,/ Cu ochii pe geam…” (cum spune într-un poem), suntem și noi.

Poezia ca un colier de rouă

Cu volumul „Colierul de rouă” apărut la Ed. Editgraph, 2017, Mihai M. Macovei, poet mereu surprinzător („m-aud murind fără poveste”), ne dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului scormonitor în cuvinte. Cu „iureșul expresiilor în care suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc în prefața la carte), poetul buzoian biruie încă o dată timpul care se dilată până încremeneşte să reintre în spaţiul câştigat după fulminantul debut avut cu „După ochiul trecerii”, în 1989. Starea ludică („dorm într-un somn de rană”), în care Mihai M. Macovei gândeşte şi-şi rostuieşte poemul, face parte din starea în care se petrec acele evenimente ale percepţiei ideii ridicate pe templul cuvintelor. Acest ștrengar zgomotos și timid în platoșa sa este un poet al profunzimilor despicate de apele cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care au generat un întreg evantai de frumuseţi. Clădită în buchete de câte șase poeme ce urmează unui număr de nouă scrisori, textele sunt alese ca pentru a destrăma idei înşurubate în fiinţa misteriosului univers și a recompune imaginea unui întreg vizionar: „Bucuriile nu-mi fac niciun bine;/ mai ales când vin atât de rar. Și când vin,/ mă fericesc până dincolo de lacrimă” (Înveninat, înveninat). După acest poet, nefericirea n-ar locui în universul cuvintelor, ci în adevărurile pe care ni le dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii… seara/ vom murmura vom murmura/ și vom trăi o veșnicie iubindu-ne/ singurătatea-n doi”. În faţa lucrurilor terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura jocului poetic, ex: „cu zăpada de cerb sub frunte”; „te voi mușca de sufletul-noapte”; „țipetele singurătății dansând pe sufletele părinților”; „somnul de pe miriștea amintirilor”; „te-am hrănit cu frunze verzi/ din dudul aurit de ger” etc. Metafora poemului închide o tristeţe iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea timpului în iubirea şi revenirea la dragostea dintâi: „Nu mă iubi”; „Dor de dor”; „Ți-am scris în octombrie”; „Întoarce-te”.
De unde şi până unde, rostul omului e să preia suferinţa unui univers întreg? Când azi, toate pier şi se tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi stelele de nu mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai reped spre stele, „numai adolescenții comprimă timpul într-o dulce rămânere. Numai ei știu că pierdere are culoarea diamantului…/ Pot trece codrii de aramă”, glăsuiește poetul Mihai M. Macovei. Şi fiindcă suntem la final de poveste, nici poeţii nu mai se tânguiesc în versuri sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi în mâinile unui Dumnezu, care ne-ar plăcea să se roage pentru poeţi şi veşnicia cărţilor lor: „Gerul singurătății mă strivește sub tălpi./ Iar n-am unde să-mi ascund țipătul” (sau) „mai puțin știi povestea nu e nouă/ întoarcerea nu-i decât o veșnică plecare” (Nu mă iubi).
Cele nouă scrisori au blândețea graiului moldovean așternut peste versul lui scris cu „tocul cu penița de aur”. Dintre ele „…Na!”; „Întoarce-te la plopi”, par închipuitele scrisori, netrimise, ale unui poet Luceafăr către preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori rostirea sa e înduioșătoare ca un pulsar trezit din adormire: „A venit timpul să te îmbrac într-o cămașă albă” de mireasă, a poeziei. În concluzie: poezia lui are „ceva-mai-mult” din magia copiilor teribili care au asaltat poezia cu armele inspirației.

Mihaela MERAVEI

Artă, creativitate, poezie, într-un cuvânt,
Daniela Toma

Conceptul de creativitate este unul multidimensional și se poate manifesta în multiple domenii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul creativitate provine din latinescul „creō” care înseamnă a „a crea, a face”. Cu toate acestea, în limbajul modern cuvântul „creativitate” a primit accepțiunea pe care o cunoaștem și în prezent, capacitatea umană de a crea, abia după sfârșitul perioadei iluministe. Filozofii antici nu au luat niciodată în considerare conceptul de creativitate, privind arta ca pe o modalitate de cunoaștere și nu ca pe un act creativ. Conform enciclopediei „Wikipedia”, conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte, inteligență artificială, filozofie, economie, management etc. și deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc.
Pentru domeniul artistic, creativitatea este elementul de bază, cheia oricărui artist care, pe lângă imaginație și talentul nativ, îl ghidează în desăvârșirea unei opere reprezentative. Poezia se numără printre domeniile de elită ale artelor, ea reușind să cuprindă în câteva cuvinte un întreg univers creator. Poate acesta a fost elementul hotărâtor, pentru scriitoarea Daniela Toma, în alegerea numelui propriei edituri, „Art Creativ”, care, nu doar să-i reprezinte volumele personale, dar să editeze un număr tot mai mare de volume al multor autori printre care și scriitori reprezentativi ai literaturii românești actuale. Așadar, ultimul volum de versuri al editorului, Daniela Toma, apărut de curând la editura „Art Creativ” și intitulat sugestiv: „Fragil”, vine să dovedească încă o dată, dacă mai era nevoie, înalta calitate artistică a acestei tinere edituri, profesionalismul și respectul pentru carte de care dă dovadă.
Volumul se remarcă încă de la coperta semnată de Cristian Ghica, delicat concepută în simbioză cu titlul cărții. Hârtia de calitate pe care este tipărit alături de lucrările artiștilor Onu Pavelescu, George Mayer, Elnaz Abedi, Ionuț Calotă, lucrări care deschid cele șapte capitole, rotunjesc o carte care emoționează de la prima filă. Poeta Daniela Toma reușește cu acest volum să ridice ștacheta propriei originalități. Cartea este concepută ca o poveste în șapte capitole, poemele, care nu o dată devin prozopoeme, neavând titluri și îngemănându-se unul cu celălalt. Epicul care transpare în versuri, deloc supărător, se împletește în mod ideatic cu liricul. Titlurile celor șapte capitole: am un tatuaj permanent pe mine însămi, tăcerea mea nu-mi mai este de folos, tentațiile se află toate într-o ramă, prefăcându-se că mă iubește, și a zis femeia…, o Ană desculță desenează în aer prima ninsoare, trăiesc în partea frumoasă a lumii, am dinți de flori, sunt ele însele micropoeme, ultimul capitol: m-au învățat cum să contez, este o postfață la fel de originală ca întregul volum. Aș spune mai degrabă că Daniela Toma nu și-a dorit o postfață la această carte reprezentativă pentru lirica ei, cu siguranță, ci mai degrabă glasul unor prieteni care să marcheze finalul cărții sale. Și-a dorit acest lucru, mai ales pentru faptul că acest volum este, de fapt, un studiu al poetei vizavi de propria ființă, dar și un dialog cu aceasta. De aici și nevoia de extindere a versului. Poemul în proză se recunoaște simplu după forma sa elaborată pe care o vom întâlni în versurile din „Fragil”. Calitatea deosebită a imaginilor, jocurile colorate de sonorități conferă versurilor Danielei Toma o poeticitate imposibil de negat, chiar dacă uneori folosește un limbaj prozaic.
Încă din primul capitol, „am un tatuaj permanent cu mine însămi”, poeta aprinde lumina, justificând titlul în contextualitatea poemelor, astfel încât cititorul să poată pătrunde cu facilitate în adâncul acestei „ființe” eterice, care este poemul și cu care autoarea, nu o dată, se confundă: „m-am trezit la prima oră cu talia subțire/ (…) și parcă eram așa de când lumea…/ (…) ascultam duminica urcând înăuntrul meu,/ tatuaj permanent cu mine însămi/ mi-aducea flori de leac, le topea/ și mi le înghesuia între coaste/ aprinzându-mi fructele necoapte, mă priveam om liber”, ( pag 7).
Lumea aceasta în care s-a născut poeta și care se sparge în zeci de bucăți, care a devenit incertă, în care nici „trupul nu te ascultă și mai naște un braț verde”, este o lume usturătoare, unde doar „cei blânzi nu aud mârâitul frânghiilor”. De fapt, această lume obscură a Danielei Toma, a sinelui ei poetic, este o lume a „făuritorilor de lumi fragile”, unde poezia este ca „o poveste pentru oameni mari s-a vrut aprinsă”.
Citind titlul cărții „Fragil”, înainte să-i fi deschis paginile calde din hârtie volumetrică ce, mie una, îmi dau senzația de învăluire și mângâiere, fără să știu de ce și cum, am asociat imaginea poetei Ana Blandiana, a versurilor din opera domniei sale cu delicatețea acestui volum și a poeziilor Danielei Toma, în general. Cumva, însăși ființa poeziei, care este miezul volumului „Fragil”, făcea o conexiune între doamna poeziei românești contemporane, Ana Blandiana și vlăstarul tânăr, poeta Daniela Toma, autoarea acestui volum. Trăirea mea onirică a fost perfect justificată de în postfață, unde scriitoarea Gabriela Ana Bălan, la pagina 125, face referiri despre volum și autoarea lui. „Am văzut-o deunăzi într-o fotografie document alături de Ana Blandiana și, fără a apela la spirite oculte, ci doar la magia versului, am deslușit aura poeziei care le învăluie laolaltă : „femei străine mi-au purtat rochiile/ ca pe niște tufe de liliac/ crescute în spatele grădinii”.
Am încercat să fac o radiografie a trăsăturilor și elementelor de bază ale poeziilor din „Fragil”, să le iau pe fiecare în parte și să le supun microscopului sufletului, să caut puncte forte, să fac o analiză a ideilor și mi-a fost aproape imposibil. Poeziile Danielei Toma din „Fragil” reprezintă un întreg poem, unde metaforele în cascadă, limbajul liric de calitate, tentele filozofice ale temelor și ideilor din poezii, personificarea și multe alte trăsături se regăsesc pe parcursul tuturor poemelor cititorul având oportunitatea să se bucure de o carte cu poezii de înaltă ținută artistică. Justificative sunt câteva sondaje făcute în poeziile din această carte: „harta oaselor noastre s-a deghizat în călugăr” (pag 17), „își dădea cu părerea umbra mesei de duminică” ( pag 19), „gâtul fragil al pământului” (pag 21); „duminica, aproape copil, se întorcea întotdeauna flămândă/ dimineața avea forma unei femei” (pag 23), „eu am furat miezul rodiilor și am îndesat lumina în el” (pag 30), „mă agăț într-o fotografie și potrivesc o altă femeie” (pag 42 ), „(…) să încălzim aerul,/ să-l răspândim pe toată pielea lui dumnezeu/ și peste ochii lui” (pag 45), „în lipsa visurilor o să strig timpul” (pag 51), „o amiază îmbrăcată sumar când plouă/ se dă în leagăn pe spinarea cerului/ trupurile noastre împachetate în pungi de cadouri/ fixează timpul în propriul gol” (pag 53), „strigătul tău e singura închisoare/ în care, cu puțin noroc/ ai putea zidi o lumină ușoară” (pag 72), „rochia mea mai tânără așteaptă să-i desenez vedenii/ pe mâneci/ ca să fie mireasă” (pag 76), „când ea îmi face cu mâna, timpul iese răvășit și orb pe ușă” (pag 80), „până la urmă, indiferent pe unde vei trece,/ glasul tău să va bea singur dintr-un clopot” (pag 91), „frumusețea s-a agățat în florile toamnei” (pag 98), „Ană, vorbește-mi despre liniștea aceea care nu plânge” (pag 106), „adevărata dimineață poartă rochie despicată/ într-o parte” (pag 113), „de ce trebuie să fie Ana o femeie/ când de fiecare dată toți suntem înzidiți/ în pereții imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem/ șiruri de ziduri imaginare/ și un Manole răsărit în fiecare dintre noi”. (pag 116).
Daniela Toma, această „poetă pe care a ales-o poezia să o reprezinte” cum spunea Victor Martin într-un articol despre „Colecția Regal” a Editurii Art, așa cum ne mărturisește în ultimul capitol al volumului de versuri „Fragil”, trăiește în interiorul sinelui său poetic în „partea frumoasă a lumii”, căci altfel nu ar fi putut crea poezie atât de curată și sensibilă . Ea reușește, când i se „înverzesc tălpile”, „să-și facă rochia să tacă” și „să treacă primăvara prin ea” pentru că „oriunde se așează se întâlnește cu ea însăși”, iar „înăuntrul ei s-a mutat starea de grație”. Această stare de grație o caracterizează în totalitatea și prin ea creează emoții subtile și imagini de neuitat pe care cititorul le va descoperi cu reală plăcere citind volumul de versuri „Fragil”.
Și, ca o concluzie generală, poezia a ales-o pe Daniela Toma pentru ca ea să devină poezie și împreună să fie un exemplu de artă și creativitate, iar această afirmație o susține nu doar ultimul volum de versuri pe care tocmai l-am citit cu emoție și bucurie, dar și tot ceea ce face, scrie, construiește, sădește, creează cu dăruire această poetă, aparent fragilă, dar cu o forță lirică feminină de necontestat.

Distribuie: