Zăngănele
LIII.

Eu pot să slăbesc, însă nu vreau. Abia am pus pe mine cele 25 de kilograme și mi-e imposibil să le scobor din inițiativă proprie după o așa muncă perseverentă, necum împins de la spate de vreo miraculoasă metodă de ars grăsimi.

Mulți însă o fac. Pun tenacitatea pe întâiul loc, caută orice soluție pentru un trup agreabil, poate chiar mai mult de atât, însă mereu aleg calea cea mai nepotrivită pentru a-și atinge scopul și de multe ori prea repede. Se așteaptă la minuni dar fără eforturi mari, câteva pastile și gata cu slăninuța. La doamne problema veșnică sunt coapsele și colăceii, la domni burta, punga plină de mațe deșirate de consum exagerat și vârstă. Carne de om, fiindcă la animale n-am sesizat așa mare degradare. Nu cearcăne și riduri de expresie, nu piei laxate. La găini, maltratate am văzut în urmă cu ceva timp, cu vârsta, se întărește carnea pe ele de-ți trebuiesc dinți de fier ca să-i ronțăi dulcegăria oricât de mult ai fierbe-o. Câinele, odârlit de povara anilor, se mișcă alene, surzește, devine apatic și-ntr-un final îl găsești leșinat de moarte într-un colț al curții pe care a servit-o cu loialitate. La maimuțe este mai dificil. Atâtea nații și feluri au parcursuri diferite. Pe unele le vezi cu frunțile încrețite, altora le atârnă buzele, una sau două specii au exemplare burtoase, dar așa le este felul, se nasc puturoase. Au însă marea majoritate activitate intensă. Se cațără, aleargă în fel propriu. Ard calorii în mod natural. Vrei să mănânci, zbate-te!

Am burtă, așa de-o părere. Analizându-mă în oglindă ani în șir, mă găseam disproporționat. Aveam nevoie carevasăzică de o balansare de profil, ceea ce s-a și realizat. Cură de îngrășare. E cu mult mai costisitoare decât inversa și presupune resurse nelimitate de hrană dar, este la îndemâna fiecărui slăbănog nativ. Pot propune cu șanse de reușită de cel puțin una sută procente tuturor ghiftuirea. Nu este un proces greoi și presupune doar hrănire intensivă peste nevoia curentă. În loc de un blid de ciorbă două, în loc de celebrul fel doi două, ca desert orice începând cu zahărul pe pâine și apă cât se poate de multă. Și odihnă sau mai curând lene. Doar trei luni, nu mai mult, altfel picați în extrema cealaltă.

Vitalitatea este un lucru de apreciat chiar și la nouăzeci și ceva de ani, și mai ales atunci, și presupune perseverență. Am două exemple pe care le port în minte pentru momentul când și eu voi egala pe acești un el și o ea, fără vreo legătură între ei. El, un moșuleț cu pași mici, cu ilic de lână și palton, cu voință de fier încercând cum nici un contorsionist n-a încercat vreodată, să taie lemne: în genunchi, cu burta peste un taburet răsturnat într-o parte, cu o mână pe dalta pe care o înfipsese în moalele unui butucel cu mișcări de una per patru secunde de lovire cu ciocanul. Închipuiți-vă sufletul ce sălășuia în corpul acela neascultător, lipsit de vigoare, neputincios. Am plâns, a plâns și el implorându-mă din ochi să moară mai repede. Am oftat. Ea, mamă de fost primar, grijulie ca orice țărancă de timpurile pământului: greblat după ultima zăpadă, săpat la primele raze calde de soare, sădit, plivit, prăsit și cules. Dereticare sumară în casă, lună în curte, grijă de orătănii. Fără ambiții elective, cu administrare unică al datului propriu.

Ea și el sunt mulți. Îi văd aproape zilnic trecând pe lângă mine. Slabi și grași, înfometați și sătui până la râgâieli de satisfacție, mușculoși, modelate după tipar, oameni. Oameni cu ambiții personale, cu motivații intrinseci de comportament, cu gândul că pot opri decăderea fizică prin fel de fel de repetiții sportive sau alimentare. Îi înțeleg perfect, sunt în poziția în care nu ești nici cal și nici măgar, în partea aceea de viață care îți permite să observi nestingherit și în sus și în jos, când ești și acceptat și nu de tineri și în aceeași situație de cei trecuți de maturitate. Este o vorbă din popor: Cine nu știe să-și ducă bătrânețile, e vai și amar de el!

Distribuie: