Spații culturale nr. 56 (10)

Gina ZAHARIA

Perseide

Când te-am întâlnit adunai spice de lumină
pentru mori de vânt,
acum frămânți pâine de pe ogorul uitat să rodească,
e plin de bondari, se cred la o reprezentație de magie,
să nu-i aștepți la masă, în curând perseidele vor sparge întunericul,
câteva vor poposi în calendarul tău.
Să fii acasă, vor veni pe ușa dinspre soare,
ți-au promis că vor intra în camera unde scrii poeme de dragoste.
Astfel se sfințesc tăcerile.

Acum lasă-le să se așeze pe rochia ta, pe umăr și în cana cu vise,
am auzit că nu zăbovesc decât într-o carte de vară,
e un mister că s-au gândit la tine,
poate știau că tu adori nuanțele cosmice, crezi în viața de dincolo de moarte
și în succesul unei idei pe acoperișuri înalte,
poate au sperat că le vei prinde cu ace de reverul cerului.
Poate…

Cândva vei fi pe raftul unui anticariat, vei aplauda istoria
vrăjitoarelor arse pe rug,
te vei împiedica de suspine ori vei privi, într-o fotografie,
povestea unei mirese printre mesteceni.
Ce rost are ea aici? Te vei întreba,
dar îi vei găsi pantofii cu talpa tocită, într-o altă fotografie. Alături, cheia sol
și moartea unui dirijor de emoții.

Așa să știi: În pumnul tău trăiește un fluture,
dă-i libertatea să cunoască Sahara si New York-ul, deopotrivă,
și, mai cu seamă, învață-l să traverseze oceanul.
E foarte important să respiri fără teama că vântul îți va face fereastra ta țăndări,
atât de multe încât se vor transforma în stelele altui cer,
pe același pământ.

într-un refresh

„ce faci acolo?
scriu.
pe întuneric?
ei, mă descurc. nu e chiar întuneric. dormi liniștită.
ce scrii?
o poezie.
tu știi să scrii poezii?
da. un pic.
atunci aprinde lumina. o poezie e mai importantă decât somnul meu.”

***
am zărit-o pe mama deshămând diamante sălbatice
bătătoreau zările batjocoreau furtunile
urcau în metropole și umpleau portrete cu păpuși
și sârmă ghimpată
o vreme le-a aplaudat din loja unde Dumnezeu deschisese un ochi albastru
apoi le-a așezat sub pernă
ultimele voci curioase sprijineau crezul necopt

cometa-ateu închină cerul răsăritul e numai leagăne
o istorie de lupi face tumbe pe dealul filigranat
par niște pete de suflet
împachetez jarul în care ai copt la refuz dragostea
niște mâini străine ți-au așezat broboada într-o parte
acasă la noi sunt mereu drepte
un râs impecabil trosnește în sala cu flăcări
acrobații acceptă pieptul metalic întors de la oaste
întunericul tău dă onorul pe diagonală

mâine voi duce poemul la oraș mamă
l-ai binecuvântat într-o veneție dintre pleoapele tale
sub prag domnește busuiocul imită sarea altădată escalada fortărețe
păcat că înflorește într-un refresh
l-ai frământat l-ai sfințit lumea ta e aromată acum
în aria fluturilor de noapte zac piramide neprețuite
avocatul lor e închis pe nedrept

Culori magnetice

N-am să uit vara în care am adăpostit pirații mei de gânduri,
așa am aflat că întunericul e doar un punct adormit pe cer,
iar apa vie izvorăște din brațele unui înger,
am inundat țărmuri, le-am dăruit soarelui
și am devenit două scoici albastre
într-un colier de nisip.

Corăbieri am fost din când în când,
ne-am plimbat pe toate mările inimii,
împreună am pescuit dorul și l-am învățat să ardă în toiul nopții,
am degustat vinul din crama regilor
și am avut grijă de zidarul
care zgâria acoperișuri cu dălți împrumutate
și finețe remarcabilă.

Daltoniști am devenit din întâmplare;
trăiam muzica în culori magnetice, niciodată asortate,
am văzut cum se îmbracă viorile în copaci
și am așteptat cerbii să-și scuture coarnele
pentru următorul trofeu.

Acum știu: am încăput într-un singur anotimp,
atât de veritabil,
încât l-au prădat hoții.

E timpul să scriu despre tine

Nu, tu nu obosești! Doar te odihnești lângă fântâni.
Prin sufletul tău trec însetați cu gânduri senine
și cocori care promit că nu vor zgâria lumina de astăzi.
Se aud cerbii lovind păduri noi cu coarne de anul trecut
și salturi din ghicitori vechi;
cu ele vor îmbrăca stâncile de mâine.
Lângă tine, un rai al pământului primește ofrande pentru tăceri.

Îți amintești cerșetorul acela cu ochii căprui?
Avea o carte sub braț, ceva de Tolstoi, a recitit-o de mii de ori
și încă o mai duce printre dărâmăturile vieții!
Copii orfani joacă „de-a v-ați ascunselea”,
se așază pe trunchiuri doborâte de întrebări cât să-și măsoare tălpile căutărilor,
iar ospiciul din câmp are poarta deschisă.
Acolo, cineva dansează step pe vise.

Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,
au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată.
Mai ții minte ștergarul bunicii?
Era mereu plin cu duminici și fluturi.
Dar brațele mamei, le simți?
O lacrimă de dor umple pârâul din fața casei.
Niciun strigăt nu încape în văzduh, niciun strigăt,
toate mă strâng precum bocancii ostașilor cu răni în piept.
Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine.

între da și nu

dă-mi palma să ghicesc cum se moare
între da și nu
la groapa cu minuni sosesc gărzile
ciopârțesc jobenul cerului
schijele ard la zero grade și aleargă la o sută

despre nordurile încifrate nu-ți voi aminti
astăzi se judecă în piața luminii
cineva a furat partitura de rezistență
gloata s-a îmbrăcat de gală

piruete morocănoase un impresar de surâsuri
și rafale insomniace
mai târziu vei auzi aplauze
să le dezbraci la galeria marilor nimicuri
zâmbește-le în treacăt și mai mult
ghemotoace să le știi stăpâne pe toată ceața
asta va fi otrava ta de elită

în ziua aceea soarele a alunecat după beta
dar nu mi-ai întins palma și atâtea ți-am zis
cu accent rimbaudian o femeie cuteza:
nevinovat
nevinovat…

Pescarul

În noaptea aceea plecase devreme;
își luase cu el
câteva raze de soare,
un pic de răcoare,
și corabia care dansa cel mai bine
tangoul pe mare.

Își pregătise și-o rugăciune aleasă,
dar, grăbit, o uitase pe masă.
Îmbrăcat în cămașa peticită de valuri,
timpul venea dintre dealuri.
Toată ziua fusese la coasă,
pe cerul de-acasă!

Câdva făcuse cu mine prinsoare,
că visul pustiu niciodată nu doare,
dar poartă o rană în piept,
înspre umărul drept.
De-atunci, rătăcește întruna pe prunduri
și i se spune
pescarul de pace-ntre gânduri.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Efectul transplantului mitologic*
sau
în căutarea purităţii pierdute (2)

Totuşi, în orice interpretare îşi face loc un „totuşi”, polisemantismul excesiv, evident încă din titlurile celor 33 de capitole şi din „tăcerea tautologică” a Textului, nu a naratorului – acesta (se) povesteşte la persoana I –, potenţează criza hermeneutică şi revelă ruptura heideggeriană cu modelele metafizicii/ esteticii tradiţionale, cu filosofia artei şi a simbolului, încât configurează atipic „romanul ascezei” şi ca o meditaţie asupra poieticii, esteticii şi poeticii operei de artă/ literare ce trebuie să rămână în vecinătatea Fiinţei şi să reprezinte „o garanţie ontologică a autenticului, esenţialului şi originarului”. Inspiratorul lui D. Corbu pare să fie Heidegger cel din Originea operei de artă gândită „în temeiul ei unic, în locul pe care ea îl vizează constant şi de unde îşi dobândeşte vigoarea propriei fiinţe”. Eduard Bazon predestinat să învingă teroarea absenţei/ amintirilor şi ale celor trei interdicţii (scrisul/ pictatul, impulsul sexualităţii şi aşteptarea) trăieşte cu luciditate, odată ajuns pe Insulă, aventura întâlnirii cu fiinţa, încât scriitura păstrează din teoria simbolului, doar un anumit raport/ joc între ocultare şi dezvăluire, interesant şi fascinant în sine. Aşa se explică şi de ce romanul exotic Januvia povesteşte geneza/ facerea operei, adică „altceva” în raport cu fiinţarea cea obişnuită. Astfel tipul de simbolizare folosit este întins între fiinţa operei şi fiinţa însăşi. Originalitatea este configurată de sustragerea faptului de artă – scrisul, pictura, „cuvintele după dictare”, muzeul imaginar, muzica magică pentru dragon, civilizaţia visului etc. – din spaţiul procustian al gândirii estetice tradiţionale, care îl înţelege doar în fiinţarea lui, şi în raportarea acestuia la adâncul fiinţei lui autentice.
Nu doar Heidegger, ci şi Confucius (de pildă: Perfecţiunea prin sine însuşi), Buda şi chiar Mahomed contaminează procesul de asceză al pictorului parizian cu origini româneşti, pornit în căutarea adevărului ultim, care ar avea la bază opt mijloace în/ din limbajul învăţăturii budiste: Vederea, Judecata, Cuvântul, Fapta, Viaţa, Aplicarea, Memoria, Extazul. (v. Două luni pe insulă. Călătorii interioare. Darma şi Karma…). Cu fiecare nou capitol, Daniel Corbu pune în acţiune „adevărul” artistului etern. Din acest punct de vedere „romanul ascezei” este „un eveniment al adevărului”, cum ar spune Heidegger, care, continuându-l pe Heraclit din aforismul „naturii îi place să se ascundă”, considera că „ascunderea” este starea firească a lucrurilor, „a fiinţării”. Omniprezenta confruntare dintre ascuns şi neascuns (întuneric – lumină) răspunde perechii ontologice fiinţare – fiinţă.
„Adevărul” pe care-l caută pictorul este revelarea în lumină a propriei fiinţe. Răspunsurile la interviul acordat revistei Art World exprimă ars poetica scriitorului Daniel Corbu şi indirect a oricărui artist. Cităm câteva din aceste principii estetice, pentru a putea să ne identificăm cu modul de a fi al acestui tip de artist: * Prima condiţie pentru a exista ca artist: „este să fii înzestrat cu har, atins de aripa divină a blestemului… Artistul adevărat e dincolo de orice confuzie. A doua condiţie este Utopia….” Iar a treia presupune „Ceremonialul unei religii. Nu desăvârşeşti nimic, dacă n-ai credinţa că prin ceea ce faci fondezi o religie” etc. şi, ceea ce, de obicei, se uită: „Ca artist, nu latri niciodată de fericire. Nemulţumirea, angoasele, obsesiile sunt cele care duc înainte un creator” (v. XII Scările, daruri din haruri. Interviul). Heideggerian vorbind, estetica romanului „ascetic” nu poate fi „originar gândită” decât ontologic. Natura operei/ scriiturii are ca premisă „subzistarea în sine”, ceea ce presupune recunoaşterea valorii intrinsece pe care o posedă orice secvenţă/ naraţiune a romanului: „Deocamdată ruga: Păstrează-mă, Doamne Atotputernic, în mijlocul vibraţiei celeste şi recunoaşte-mi toate emoţiile ca medium pentru absorbţia intuitivă a viziunilor şi protejează-mi, Doamne, mantra: SUNT INSPIRAT ŞI SUNT PUTERNIC.” (v. Cântecul singurătăţii. Nepoţii lui Dumnezeu). Avem în vedere „subzistarea în sine” ca lume a raporturilor deschise din „romanul ascezei”, în care prozatorul Daniel Corbu. „lumeşte” insula Dragonului – utopie şi ucronie ce aminteşte de Arca lui Noe.
Comportamentul mundan al pictorului autoexilat înseamnă mutarea întregii fiinţări, a întregii realităţi existente (mineralul, flora, fauna, oceanul, omul) în lumina tare a fiinţei. Autorul scoate fiinţarea insulei din limitele ei de fiinţare şi o mută în dezmărginire sensurilor fiinţei (v. Un muzeu imaginar. Corpul fizic şi corpul astral. Olive Grenier şi mâncătorii de şopârle). O dezmărginire în „spaţiul liber al deschisului” ce aduce cu sine nu dezordinea indefinitului, ci un tip superior de ordine în spaţiul spiritului, al istoriei, al culturii. Însuşi personajul actant/ naratorul, Eduard Bazon, nu ajunge la fiinţa lui, decât prin intermediul insulei – simultan loc de refugiu, de păstrare a inocenţei şi a vieţii paradisiace, dar şi loc al izolării, alienării,, frustraţiei, abandonului şi (auto)pedepsei.
Adevărata reuşită – desigur, în opinia noastră – în acest prim roman al lui Daniel Corbu, ce se consideră „un poet de blestem. Apostol al inspiraţiei”, este transfigurarea în spirit heideggerian a modului cum se „lumeşte” insula pierdută în imensitatea Pacificului. Pentru cititorul mai puţin familiarizat, iată cum explică filosoful german caracterul de fiinţă al lumii care „lumeşte”: „Lumea nu este o simplă însumare a lucrurilor existente, care pot fi numărate sau nu, cunoscute sau necunoscute. Dar lumea nici nu este un cadru doar imaginat şi adăugat la suma celor existente. Lumea acţionează ca lume, „lumeşte” (Welt weltet), şi are un caracter mai accentuat de fiinţă (ist seiender) decât ceea ce este pipăibil şi perceptibil şi în care noi credem a ne afla în largul nostru. Lumea nu este nicicând un obiect care s-ar afla în faţa noastră şi ar putea fi privit. Lumea este acel veşnic nonobiectual, sub al cărui imperiu noi trăim, atâta vreme cât traseele naşterii şi morţii, ale binecuvântării şi blestemului ne menţin cufundaţi în fiinţă. Acolo unde se iau deciziile esenţiale ale istoriei noastre, acolo unde ele sunt asumate şi apoi părăsite de noi, acolo unde le tăgăduim pentru a le căuta din nou – acolo lumeşte lumea. (…) Prin faptul că o lume se deschide, toate lucrurile îşi capătă răgazul şi graba lor, depărtarea şi apropierea, amploarea şi puţinătatea lor. În lumire este adunată acea vastitate în care ni se dăruieşte sau ni se refuză graţia protectoare a zeilor. Şi chiar fatalitatea absenţei zeului este, la rândul ei, un mod în care lumea lumeşte”.
Las Măriei-Sale Cititorul plăcerea de a judeca veşnicul „nonobiectual” al Lumii din cele 33 de capitole, poveşti, de fapt admirabile poeme reflexive în proză, ce confirmă statutul de „Apostol al inspiraţiei”, primum movens al creaţiei „Nepotului lui Dumnezeu”, Daniel Corbu, „cufundat în fiinţă”, dăruit şi refuzat „de graţia protectoare a zeilor”. Fatalitatea absenţei zeului, hazardul (dispariţia avionului în care se afla Rose Marie), surzenia lui Beethoven, orbirea lui Homer/ Borges, lepădarea de timpul profan, fundamentul viselor, yoga magică şi extazul şamanic, linkurile morţii fără rest, grădinile suspendate etc. confirmă teza filosofului după care fiinţa nu se lasă stăpânită de un adevăr unic şi totalitar, iar opera de artă „ţine în exclusivitate de acel domeniu pe care ea îl deschide”. Ce „domeniu” deschide romanul ascezei? „Suveranitatea omului asupra lui însuşi” , cum ne sugerează naratorul, adică libertatea divină, de fapt, adevărul libertăţii!…
Lumea deschisă de ea însăşi îi oferă pictorului Eduard Bazon, „caracterul evenimenţial al adevărului” (= un processum in infinitumm), doar în contextul de semnificaţii pe care „romanul ascezei” îl instituie. Importanţa contextului este crucială. Cititorul va observa cu siguranţă că odată cu dispariţia contextului, fiinţa operei/ scriiturii dispare pentru totdeauna. Altfel spus, Januvia decade din propriul ei statut ontologic şi evoluează către fiinţarea de obiect estetic. Se ştie, orice carte este în primul rând un obiect estetic, o „prezenţă vestigială” în circuitul vieţii literar-artistice, ce nu mai are decât (co)tangenţe cu viaţa operei înţeleasă ca autonomie a contextului, ca auto-suficientă. Cerându-mi scuze cititorului grăbit, care află şi din Insula Dragonului că noi criticii, din ce în ce mai puţini şi mai proşti, bâzâim, dar nu facem miere – total de acord cu acest punct de vedere – îmi permit să-i reamintesc şi opinia lui W. H. Bossart: „Auto-suficienţa operei constă în faptul că acel context în care ea se situează este deschis de opera însăşi. De aceea, nu influenţa evenimentelor istorice asupra artei este cea care leagă arta de istorie, ci funcţia artei ca istorie originară, ca eveniment care, el mai întâi, permite emergenţa istoriei.” Prin urmare, citim în primul roman al poetului D. C., o „istorie originară” a artistului etern, autoexilat asemenea melcului barbian. (Rog cititorul să recitească poemul „După melci” al matematicianului Dan Barbilian. Mulţumesc!), gata ca prin transplanturi mitologice să recupereze pentru sine, atmosfera spirituală a Lumii, destinul acesteia, al Europei, dar şi al unui popor în care îşi află rădăcinile! Aceasta să fi fost oare intenţionalitatea artistică a scriitorului ce nu trăieşte – estetic vorbind – decât autoexilat, autosuficient sieşi, credul?
Întrebarea se iveşte singură şi agresivă în condiţiile în care „fiecare operă rămâne unică, suficientă sieşi şi sesizabilă în interiorul lumii istorice care se constituie prin opera însăşi” (W. Bossart). Ne interesează în primul rând „interiorul lumii istorice care se constituie” prin Januvia însăşi. Desigur, lumea Insulei Dragonului instituie, în limbajul lui Heidegger, un raport de autenticitate cu faptul de a fi. Ea, lumea, este, aşa cum se vede , dar nu se înţelege, în cele 33 de capitole-confesiuni, esenţialmente destin, adică un context de semnificaţii care trebuie visat, apoi, trăit, dar „trăirile sunt erori şi rătăciri, de aceea recurgem la valorile interioare pentru a ne ordona. Dar unele precepte ale interiorităţii, majoritatea primite din social, nu sunt şi ele erori?. Atunci ne rămâne să recurgem la viziuni, adică la produsele capacităţii imaginative ale spiritului. Adică la imagini şi noţiuni trăite la întâlnirea cu o lume transcendentală. Poate la previziuni, dar şi la un fel de şamanism ascuns, de care nu suntem conştienţi” (v. XVI. O dronă peste Januvia. Zîmbetul lui Francois. Cuvinte după dictare). Condiţia dată artistului rătăcitor, predestinat să trăiască în eroare, nu poate fi atenuată/ eliminată decât de o trăire autentică într-o „lume transcendentală”. O asemenea întâlnire/ trăire nu poate fi decât individuală. Nimeni nu poate trăi destinul altuia.! Poate eventual să-l simuleze, să-l regândească. Şi aşa s-ar putea explica invazia simulacrului generalizat…, pierderea identităţii, canibalismul politico-cultural, singurătatea funciară a lumii, dezvrăjirea ei etc.
Dar să ne întoarcem şi să remarcăm cum în cele 33 de (auto)portrete/ capitole ale pictorului Eduard Bazon (citeşte Daniel Corbu!), orice fragment de (non)existenţă este irepetabil, este o operaţie în sine însăşi (v. de pildă: XX. Grădinile suspendate. Ardore virtuoso. Misterele exilatului veneţian sau, să zicem, XXVI. Patimi omeneşti. La femme gonfable. Sex cu un spirit? etc.) ce echivalează cu proiectarea Januviei, din interioritatea în exterioritatea ei, încât „natura de obiect” ia locul „naturii de operă”, făcând imposibilă continuitatea între trecutul şi prezentul operei. Lumea transfigurată de Daniel Corbu este la prima vedere un concept de revelaţie care tinde să anuleze orice enigmă, orice mister, atunci când adevărul, un processus infinitum, intră în acţiune, scoate fiinţa din starea de disimulare şi irumpe blagian în lumină. Dar aşezarea operei în lumina propriei ei lumi, nu este o stare de durată. Mutismul unei existenţe exterioare guvernează arhitectura ascezei, încât insula pe care se retrage, aproape întâmplător, pictorul, devine de-a lungul celor 33 de glose poetice/ celor 33 de urme, propria ei consecinţă, „urma obiectuală a unui spirit absent”.
În acest context, romanul ascezei nu ne oferă decât tăcerea urmei, adică ceea ce rămâne după trecerea noastră pe insula numită Pământ. Cititorul se convinge că orice urmă a scriiturii este enigmatică în măsura în care devine emanaţia unei absenţe. Enumăr din memorie, într-o ordine aleatorie şi subiectivă câteva urme din Januvia. Plec de la ideea heideggeriană că urma este o prezenţă care-şi semnifică propria ei dispariţie: Rose Marie, Pavilonul purei singurătăţi, Parsifal, Valea Şerpilor, tribul care dansează în jurul focului, cizmele de cauciuc, Yoghinul ascet din Tibet, comoara, scheletul unui alt fost locuitor al Januviei etc. Mai explicit, în „Insula Dragonului” ne aflăm în situaţia Textului în care Platon considera scrierea ca o instanţă decăzută a logosului. (v. Phaidros). Altfel spus, textul „romanului ascezei” este o vorbire care a amuţit, adică urma vorbirii înseşi. Urmele artistului Eduard Bazon sunt tocmai operele create ce urmează o „dinamică liturgică” şi călcă toate interdicţiile pe care le impune o asceză în care-şi comunică metamorfozele şi enigmele omului secolului XXI, enigme situate între Dumnezeu, Confucius, Buda, Mahomed, Einstein etc.
Originea sensului viu al acestei cărţi, aparent de aventuri, se află în logosul autorului/ naratorului, care eliberând Textul în lume, îl livrează fie unei „tăceri tautologice”, fie unui polisemantism excesiv ce potenţează caracterul enigmatic al romanului în care „Orice om e un purgatoriu. Un Purgatoriu normal, trăit pe toate nuanţele, pentru că în ce priveşte Infernul sau Paradisul, intervin multe impurităţi, netocmiri, aproximări, abateri. Aflat în propriu Purgatoriu nu ai nevoie de un conducător, un magistru ca Virgiliu pentru Dante, de acel incomparabil tu duca, tu maestro, tu dottore. Înveţi tu însuţi să-ţi aparţii. Să-ţi fii deasupra. Liber! Poate chiar suveranitatea omului asupra lui însuşi se numeşte libertate.” Plimbându-ne prin lumea exotică a Januviei (din care ar ieşi un film de excepţie, dacă…, dacă…), Daniel Corbu afirmă implicit semnificaţia transcendentală a artei autentice, ce tinde spre divinaţie.
Valoarea transcendentală a cărţii ivite din „tăceri tautologice” nu rezultă dintr-o experienţă întâmplătoare, în rând cu altele, ci dintr-o premisă a experienţei filosofico-estetice, în care starea predominantă a artistului etern rămâne voinţa de asceză, generată de o iubire care „mişcă sori şi stele”, dar şi de utopia : „Dacă vei fi singur, îţi vei aparţine în întregime.”!? În realitate aparţinem în întregime doar clipei „cea repede ce ni s-a dat”, dar atunci când ne abandonează şi paradoxului că misterul/ incognoscibilitatea Lumii ne asigură poezia (non)existenţei şi credinţa în Marele Anonim. Admirabilă mi se pare consubstanţialitatea poetului cu muzica (vântului!) şi poezia inefabilă a Januviei! Aceasta nu înseamnă că „romanul ascezei” rămâne o insulă părăsită după „lumirea” ei. Concepută după gustul lui D. C. (gust înseamnă cultură), după chipul şi asemănarea spiritului său, dar şi al Lumii, a plantat-o în Pacific, ca să locuiască şi să fie locuit de ea. Acolo îl găsiţi pe adevăratul Daniel Corbu – dacă un scriitor poate să fie găsit undeva, cândva, vreodată, cu adevărat?! – în Insula Dragonului. Acolo locuieşte împreună cu miturile sale iubite, transplantate din raţiuni compoziţionale, cu nostalgia iubirii absolute, singur, susţine el, dar cine-l crede?, vizitat din când în când de familie, de prieteni şi de inspiraţia, se ştie, capricioasă, imprevizibilă, divină! Cum ce face? Trăieşte poetic lumea şi meditează cioranian la „lucrurile esenţiale” (ne)văzute, intangibile, dar şi la cele curat-murdare… Aşadar, citim o carte autobiografică, ascunsă sub măştile proteice ale artistului etern, un „document de întregire”, fictiv, adăugăm noi, pentru a-i aminti cititorului, că doar ficţiunea nu minte niciodată!

* Daniel Corbu, Januvia. Insula Dragonului – romanul ascezei – Editura Princeps, Multimedia, Iași, 2017

Valentin POPA

Nicolae Grigore-Mărășanu în dialog cu Viorel Coman

Apărut la Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, la sfârșit de an 2017, volumul Locuirea în poezie. O estetică a supraviețuirii consemnează rezultatul dialogului spiritual dintre criticul și istoricul literar Viorel Coman (Brăila) și scriitorul brăileano-bucureștean, Nicolae Grigore-Mărășanu, care a avut loc în intervalul de un an ce a precedat intrarea scriitorului în rândul octogenarilor (6-7 decembrie 2017).
Așa cum mărturisește Viorel Coman, acest volum a presupus mai multe întâlniri între cei doi parteneri de dialog, atât în Brăila, cât și în București. Probabil că în aceste discuții partenerii au negociat întrebările și dimensiunea răspunsurilor. După cum se poate constata, întrebările sunt scurte, de câteva rânduri, iar răspunsurile sunt ample, uneori de câteva pagini, și elaborate cu foarte multă atenție și îngrijire asupra stilului.
Cel ce propune întrebările dovedește o bună cunoaștere a personalității și operei scriitorului născut într-una dintre localitățile din Balta Brăilei, Mărașu, iar iscodirile lui țintesc atât asupra spațiului de origine, cât și asupra temelor fundamentale ale liricii acestui mare poet al spațiului acvatic.
Viorel Coman semnează un text introductiv, intitulat „Pledoarie”, un text în bună parte confesiv, o mărturisire a relației cu poetul fără concurență al bălților, dar în final având și o tentă de istorie literară: fixarea în panoplia literaturii a blazonului ce-l reprezintă pe Nicolae Grigore Mărășanu. Scrisă cu nerv, cu foarte atentă supraveghere a fluxului cuvintelor și a cadenței frazării, „pledoaria” lui Viorel Coman trimite către concluzia că autorul provocat la acest dialog literar, dar și de la suflet la suflet, îndreptățește, prin valoarea operei oferite o asemenea aventură intelectuală, de care au parte marile personalități.
Împotriva curentului dominant în critica literară de astăzi, care nu acordă o atenție suficientă poetului pe care îl avem în atenție aici (istorii ale literaturii contemporane, dicționare ale scriitorilor de azi), criticul Viorel Coman îl plasează pe Nicolae Grigore Mărășanu pe treapta marilor scriitori, apreciind producția lirică oferită ca impunându-se prin originalitate și prin gravitatea temelor abordate. Nu a fost prea mult luat în seamă de critică datorită stilului de viață literară pe care și l-a impus, caracterizat prin discreție și bună cuviință. Spre deosebire de contemporanii lui, care au alcătuit grupări literare, din care făceau parte și critici ce au impus prin articolele din presa literară multe nume de scriitori valoroși, Nicolae Grigore Mărășanu a evoluat în arena literară ca un „lup singuratic”. Sintagma plasată între ghilimele o preluăm din mărturisirile poetului. Dar, provocat de această particularitate a receptării sale de către critică, poetul însuși, mai adaugă: Scriitorii cei mai bine cotați de la noi au venit dinspre facultățile de filologie și au fost susținuți în presa literară de proprii lor profesori, semnatari de articole de critică literară. Ori el vine dinspre facultatea de drept unde nu a avut parte de niciun fel de susținere. Pe de altă parte, nu se poate vorbi în cazul lui de un destin favorabil. Provenit dintr-o localitate izolată din Balta Brăilei și dintr-o familie numeroasă, nu și-a putut permite să urmeze decât o școală profesională, un liceu seral. A mai fost ținut pe loc și de cei trei ani de cătănie(„la trupă”, cum se zicea pe atunci și nu la „termen-redus”, ca absolvenții de facultăți) care s-au așezat între anii de școală profesională și cei de liceu. Faptul că a absolvit, după liceu, Facultatea de Drept din Iași, cu media zece, nu l-a ajutat prea mult în carieră. A lucrat în mai multe redacții până a fost asimilat de echipa de la „Flacăra” condusă de celebrul Adrian Păunescu. Aici s-a specializat în redactarea de reportaje pe tematică socială, și-a lărgit mult experiența, dar și-a nutrit și daimonul poeziei, scriind în momentele de inspirație și publicând în presa literară. Primul volum i-a apărut la 36 de ani, la o vârstă când colegii de generație aveau deja opera conturată sau cum se exprimă Viorel Coman, când pentru „colegii de generație biologică începuse un lent, poate grăbit, proces de clasicizare” (p. V).
Plasat în grupul de vârstă în care se aflau nume literare „grele”, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, intrarea cu volum (Insula, 1973) pe scena literaturii n-a atras atenția decât unui număr redus de critici (Gh. Bulgăr, Constantin Crișan, Marin Mincu) ori de scriitori (Fănuș Neagu), dar nu al celor care acordau „note” și fixau numele scriitorilor noi în ierarhia literară.
Poetul însă își urmează încrezător destinul său și publică – la un interval de aproximativ trei ani – volume noi: Corabia de fosfor (1976), Umbra fluviului (1979), Enisala (1980), Distanța dintre mine și un iepure (1983), Geamandura (proze, 1984), Capriciu pentru cele patru vânturi (versuri, 1986). Ca și mulți alți scriitori români, care, după prăbușirea comunismului, au neglijat ispitele creației și s-au scufundat în anafoarele realului ca gazetari, lideri de opinie, activități civice ori politice, Nicolae Grigore Mărășanu își suspendă o vreme ambițiile literare, activând în mișcările ecologiste, apoi revine în forță în 1998 cu volumul Îngeri și Banjouri, abordând de astă dată nu spațiul de inspirație de la dreapta Dunării, ci pe cel de pe malul stâng (cetatea Brăilei, cu legendele și miturile ei reprezentative), așa cum punctează în Pledoarie¸ dar și în alte locuri, Viorel Coman. Ritmul de o carte la trei ani se sparge, autorul devenind tot mai prolific: Marțea canonului (2001), Sufletul cântă despre sine (2002), Leviathanul (antologie de versuri, 2004), Fiara impară (2007), Imparele (sonete, 2007), Poeme desfrânate (antologie de versuri, 2009), mai multe volume bilingve, ocazionate de implicarea în organizarea la Brăila a Festivalului internațional al poeților din Balcani, în română și macedoneană, (Sunetul din cuvânt, 2009, Odă privighetorii, 2009) sau română și albaneză (Triumful inocenței, 2011). Publică, de asemenea, volumul antologic Fiara impară (2011), cu două cicluri inedite, în colecția Opera Omnia a Editurii Tipo Moldova și volumul de versuri Mașinăriile mișcării (2012). Ispitit de genul eseistic, de duhul filozofiei, în speță, N. Grigore Mărășanu publică în 2013 volumul Mireasma dintre cele două temple.
Din cartea de convorbiri cu Viorel Coman, ni se dă de înțeles că în anul 2018 autorul va ieși pe piața literară cu un nou volum provocator, de patru sute de pagini, intitulat Comedia valahă, în care și-a adunat producția de balade din ultimii ani. Este vorba de baladele Brăilei. Multe dintre acestea au fost lansate de poet pe Facebook, generând pentru iubitorii de poezie un real orizont de așteptare. Cităm din memorie din cele publicate: Balada Chirei, Balada Călțunei, Balada Elvirei…
Această productivitate deosebită din perioada septuagenarității, a poetului născut în spațiul bălții, reprezintă o provocare pentru mulți comentatori, tocmai fiindcă infirmă legile creativității poetice asociată mai întotdeauna cu tinerețea. Partenerul de dialog, Viorel Coman, nu ezită să-l iscodească pe poet asupra acestui detaliu. Răspunsul lui Mărășanu este lămuritor: Aceste noi cărți se alcătuiesc, de fapt, din manuscrise mai vechi, ținute la dospit și reluate și retrecute prin retortele creativității poetice.
Dar scriitorul are în lucru și un roman, despre care nu se mai poate presupune că a fost ținut la dospit. Este un produs încă fierbinte, în lucru, cum tot produs de ultimă oră este și acest volum de confesiuni despre „locuirea în poezie”.
Viorel Coman îl supune pe intervievatul său unor multiple întrebări referitoare la spațiul bălții, la copilăria de la Mărașu, la anii de formare și nu numai în prima parte a volumului, cum ne-am aștepta, ci și în alte secțiuni al sale, pentru că s-a arătat ca evident faptul că zestrea de amintiri despre ce a fost Balta Brăilei cândva este inepuizabilă și nu ar trebui să se piardă; așa că aflăm detalii privitoare la originea acestor localități de baltă, muncile specifice „băltăganilor”, relația acestor localități cu istoria (războiul mondial, colectivizarea), modul de viață, educația, instituțiile (școala, biserica). Mai aflăm și despre originea numelui său, despre întâlnirea copilului și adolescentului Nicolae Grigore cu literatura, despre experiențele formatoare, altele decît cele școlare, despre evenimentele marcatoare de destin. Trăitor nu numai la Mărașu (până la 14-15 ani), ci și la Brăila (școala profesională), apoi la Galați, ca salariat și licean (la seral), dar și ca membru al unor cenacluri literare, la Iași, ca student, la București, ca ziarist și familist, Nicolae Grigore Mărășanu se simte cel mai mult brăilean; aici se implică în conducerea cenaclului literar „Mihail Sebastian” și în organizarea Festivalului Poeților din Balcani. Își justifică acest simțământ prin faptul că după îndiguire și transformarea Bălții în Bărăganul dintre ape, familia s-a mutat la Brăila. La Mărașu, casa lor, școala cea veche și biserica au fost lăsate în afara digului și au fost înghițite de fluviu. Au mai rămas din ele niște dâmburi. Dar opțiunea pentru Brăila și nu pentru Galați se mai justifică și prin faptul că Brăila este un spațiu populat de mituri și disponibil pentru metafizică. Ori acestea sunt esențiale pentru un poet. Galațiul are alte disponibilități, dar lipsesc acele elemente vitale pentru poezie.
Ca orice mare poet, Nicolae Grigore Mărășanu are ambiția de a fi creator de limbă. În confesiunea de față, își exprimă încântarea pentru astfel de creații în limbă, cum ar fi cuvântul „înmagiere”, cu derivatele lui, ori cuvântul „deltaic”, asociat cu substantivul „spațiu”. Această ultimă construcție îi permite poetului să gloseze pe tărâmul filozofiei. Spațiul deltaic este spațiul specific zonei de baltă și deltă. Este un spațiu circular, marcator pentru subconștientul locuitorilor acestor ținuturi. Acordând credit lui Lucian Blaga, cel care a lansat teoria spațiului mioritic, structură inconștientă a spiritualității românești, caracterizat prin forma lui ondulatorie dată de succesiunea dealului cu valea, dar și lui Vasile Băncilă, care a presupus că matricea spațiului mioritic nu este unică pentru inconștientul colectiv românesc, ci se află la concurență cu spațiul bărăganic, N. Grigore Mărășanu mai adaugă un alt concurent – spațiul deltaic.
Dar propensiunea pentru reflecția filozofică nu se oprește numai aici, la teoriile asupra spațiului și timpului, ci vizează și alte teme, sugerate de fenomenologia existențială a lui Heidegger, cel care în metafizica sa a presupus existența unei legături indisolubile între ființă și limbă. Limba ca adăpost al Ființei și Poeții ca veghetorii acestui adăpost. Pentru un poet aceste aprecieri sunt mai mult decât ademenitoare.
Mai aflăm din cartea propusă de cei doi parteneri de dialog multe alte amănunte semnificative, demne de păstrat, pe care le enumerăm în cele ce urmează.
Aflăm bunăoară despre „gulagul” din insulă, cu închisorile unde erau ținuți captivi cei condamnați la muncă forțată în perioada comunistă. La una din aceste închisori a lucrat și tânărul absolvent de școală profesională, Nicolae Grigore, ca ajutor de strungar, meseriașul principal fiind un deținut. Mai aflăm apoi despre procesul de îndiguire și desecare ce a dus la distrugerea ecosistemului atât de valoros al „Bălții”, poetul evocând detalii cutremurătoare legate de vietățile care au fost distruse cu acest prilej: de la pești rămași pradă uscatului la pisici sălbatice cu adăposturi dislocate de lamele excavatoarelor. Interesantă este și povestirea cu Fănuș Neagu, aflat în documentare în spațiul insulei pentru a se inspira în vederea elaborării romanului Scaunul singurătății.
Prin toate aceste aspecte, cartea celor doi brăileni, unul locuitor cu trup și suflet al orașului, celălalt locuind doar cu sufletul – o carte cu un titlu de inspirație heideggeriană (Locuirea în poezie. O estetică a supraviețuirii)- ni se prezintă ca un document memorialistic de mare interes documentar și de aleasă ținută intelectuală.