Spații culturale nr. 56 (7)

30 mai 2021 Valeria Manta Tăicuțu

Gheorghe DOBRE

ŞASE TEXTE DE BUZUNAR

Se descălţă grăbit şi-mi arătă pe piciorul stâng ceva. – Ce-i asta? îl întreb nedumerit. – Nu ştiu. O vrei? Şi mă privi preocupat. – Cred că n-am ce face cu ea, încep eu retragerea. – Ce contează. O vrei, ia-o! Poftim, nu se lasă el. – Ai dreptate. Totuşi, chiar aşa fără nici un scop? – Nu fi idiot. E singurul lucru cu care n-ai ce face, nici pe lumea asta, nici pe ailaltă. Nu mai găseşti aşa ceva. – Bine, zic, fac târgul.
În tot acest timp, luna muşca lacomă din întuneric şi lucrurile din jurul nostru şi de pe noi ţipau pe toate tonurile oferindu-ne necesitatea lor de neînlocuit. Ne-am despărţit fericiţi.

Individul se uita la televizor. La un meci de fotbal. Era deţinutul propriului timp liber. Oaspeţii marcau gol după gol. Omul nostru jubila. Uitase de ţigări şi cafea. Ţipa. Urla. Corecta mişcările greşite ale combatanţilor dând dezlănţuit din picioare. Din cap. Gazdele dau un gol. Deziluzie. Cota entuziasmului creşte însă din nou. Soţia-l părăsise de două săptămâni. Copilul, la socri. Gol! Normator la cea mai mare şi mai modernă şi mai toate celelalte întreprindere din oraş. De fapt şi singura. Câştiga bine. Favoritul ratează. Ţigările. Cafeaua. Înjurături. Gazdele reduc din handicap. Extraordinar! EGALEAZĂ! Are o amantă care vrea să se mute la el. O amână. Închide televizorul. Fumează. Se gândeşte la o colegă de serviciu. Aia, da. Soneria. Deschide. Un tânăr cu părul albit de un şoc emotiv puternic intră în cameră. E timid. Speriat. Se prezintă. „Eu sunt Trecutul dumneavoastră.” Individul nostru scapă ţigara din mână. Se sprijină de perete. Îşi revine într-o secundă şi-ncepe să ţipe scos din minţi: „Ieşi afară! Afară! Afară!”
*

Omul nostru-şi sugea cu plăcere porţia lui de cer. Întins în iarbă, cu faţa-n sus, ca-n toate povestirile serioase scrise până la mine, omul nostru-şi sugea, cum am mai spus, porţia lui de cer. Era, trebuie s-o recunoaştem, o porţie cum probabil şi-un împărat şi-ar fi dorit. Dar, dintr-un petec de cer apropiat, deodată, deasupra omului nostru coborî o insectă uriaşă, care-l avertiză elegant: „Acum te voi mânca negreşit!”
Şi l-a mâncat.

Nimerisem într-un oraş foarte viu. Străzile mişunau de oameni, magazinele înfloreau peste tot, circulaţia autovehiculelor se desfăşura fluent. O minune. Dar, într-una dintre plimbările mele, am întâlnit o situaţie care m-a nedumerit. Un om între două vârste, cu faţa tot o rană, trecea printre ceilalţi, clătinându-se, şi primea de la fiecare câte o palmă zdravănă. Numai în faţă. Nu riposta, nu vorbea. Îşi vedea de drum. „Nu credeam că sunteţi aşa de răi”, spuneam trecătorilor, încercând să aflu despre ce este vorba. „Nici nu suntem”, mi se răspundea invariabil. „Atunci de ce daţi în el fără nici un pic de milă?” „D’aia! Oricum, va muri peste două zile.” Omul, cu o figură îngrozitor de clară, se clătina sub lovituri îndreptându-se spre casă.

Un loc liniştit. Doar obişnuita zumzăială a restaurantului din orăşel şi lumina difuză, absorbită de pluş, fum, perdele. Aici, toţi se cunosc, nu scapă nimeni fără să salute sau să fie salutat. Consumatorii discută-ntre ei pe deasupra meselor, punând la cale mici afaceri, povestind întâmplări banale de peste zi sau, forţând viitorul, îmblânzesc şi domină ziua următoare. La un moment dat, pe uşă intră, clătinându-se, un tip făcut parcă de noapte. Cu toate simţurile revoltate de cine ştie ce amintire, se îndreaptă spre un chelner şi-l ia de guler. Îl întreabă de foarte aproape: – Mă, tu ştii cine sunt eu? Chelnerul, speriat şi derutat, apoi doar derutat, răspunde că ştie. Omul nostru mânjit cu întuneric se întoarce triumfător spre asistenţă: – Auziţi, cică ştie cine sunt. Râde. Toată lumea studiază cu atenţie fundul paharelor. – Nu ştii nimic, mai zise şi se puse pe râs. – Nu eşti Cutare? întrebă chelnerul încercând să se desfacă din strânsoarea celuilalt. – Nu sunt Cutare. Şi chiar dacă aş fi, ce-ţi pasă ţie? – Păi, nu-mi pasă, răspunse chelnerul. – Bine că nu-ţi pasă, mormăi distrat omul nostru şi se topi în noapte. După acest incident, perdelele au început din nou să absoarbă lumina şi fumul acestui local liniştit, în care nimeni nu mai spărsese un pahar de câţiva ani.

Femeia îşi dezlipi mâinile de pe caloriferul care agoniza în spatele ei şi se repezi cu o nerăbdare slab mascată către telefon. Primi probabil o veste neplăcută care-i topi nerăbdarea într-o mască de ceară inertă. Şi de calitatea a III-a. Parcă trecu un veac până ce receptorul ajunse în furcă. Îşi făcu un ceai, privi pierdută pe un ziar din care nu înţelese nimic, îşi aranjă cele câteva cărţi pe care le avea într-o nouă ordine, ronţăi o grisină. Apoi se aruncă din nou spre telefonul care ţârâia ca scos din minţi. Probabil că la celălalt capăt era o prietenă, căci femeia închise după vreo zece minute şi se îndreptă spre calorifer vădit mulţumită. După ce se încălzi, privi spre fereastră, convinsă că primăvara n-o să mai vină. O zăpadă apoasă şi maculată era aruncată de colo-colo de roţile maşinilor. Un câine jigărit se ţinea cu încăpăţânare după un bătrânel asemănător, dar antipatic pentru că-l ameninţa intermitent cu un baston preistoric. „ În oraşul ăsta n-ai loc de câini şi de pensionari” – zise cu glas tare femeia şi se apropie din nou de zeul care se zbârlea zgomotos pe masă. În sfârşit, se destinse, se transformă în pisică, îşi aranjă fusta, făcu o mie de alte gesturi care spuneau că vorbea cu un bărbat. Dar nu cu unul oarecare, ci chiar cu actualul. Închise. Îşi debranşă zeul din marele circuit şi se puse pe aşteptat. Cred că şi-acum aşteaptă.

OBIȘNUINȚĂ

O bătrână absurdă, babă cloanţă, nu mai iese din casă trei zile la rând. Vecinii se alarmează. Nu mai are cine să-i beştelească pe degeaba. Sparg uşa. Victima, paralizată. Lângă pat. Moartă de foame. Spital. Vizite. Mere. În sfârşit, vorbeşte. De rău. Normal. Beşteleşte. Tot blocul se simte deodată fericit. Nespus de. Între timp, copiii devin mai obraznici. Florile se ofilesc. Nimeni nu observă. E vară. Vin meşteri. Cu altă gălăgie. Reparaţii generale. Toată lumea-şi vede de treabă. Se obişnuieşte.

ÎNTREBARE

Pe cerul unei zile din luna octombrie se ridică o întrebare. Ea luă la nimereală pe cine prinse pe-aproape şi-l sui la zece kilometri înălţime. Ca să-şi afle răspuns. Şi nu-l află. Încăpăţânată, întrebarea noastră a repetat faza de mai multe ori. Cred că n-a găsit răspunsul, pentru că nici un intervievat nu s-a mai întors pe pământ.

AUDIENȚA

Era cald. Îşi desfăcuse, fără să-şi dea seama, un nasture de la cămaşă în timp ce zâmbea neîncrezător spre tabloul din faţa lui. Încă nu era sigur că făcuse bine venind aici. Şi-ntr-un asemenea moment. Se va verifica în câteva minute. Oricum, exista cel puţin o şansă ca acela din spatele uşii să-l ajute. N-ar fi fost cine ştie ce, mai ales din partea unei asemenea puternice persoane. Era un tablou datat 1956, plin de o veselie cam ciudată, care curba nefiresc mulţimea de linii ce nu se adunau în nici un fel. Probabil aşa se explica nuanţa zâmbetului. Se auzi strigăt. Îşi aranjă ţinuta, îşi încheie nasturele, trase mai mult aer în piept, ciocăni şi intră plin de gravitate. Acum ori niciodată.
Dar în cameră nu se afla nimeni. Era o cameră perfect goală.

MÂINILE

Pentru un caracter puternic este nevoie de lanţuri groase. autocontrol permanent, adică. să ştii că poţi să dai peste maluri oricând, să faci luciu de apă neagră, mulţi kilometri, în stânga şi-n dreapta ta, dar să n-o faci. te-ai ș./împrăştia-ntr-o veselă distrugere romantică. talentat, domnilor, foarte talentat, aşa se spune tuturor celor fără vreo şansă, ar fi construit un sistem, în orice domeniu, de nedărâmat, dacă n-ar fi fost aşa de generos, de balcanic, de… asta e, balcanic, prea balcanic… dar tu habar n-ai dacă eşti sau nu un caracter puternic, stai prea mult de vorbă cu tine şi n-ajungeţi la nici o concluzie, dai când nu trebuie şi te melcizezi (ce cuvânt am inventat!) exact când ai mai putea câştiga un pas, un prieten, o idee, o femeie, o carte, un loc în autobuz sau mai ştiu eu ce! exagerezi! da, acum caut firul, exagerez, poate-l găsesc. dar se rupe repede, e fragil. firul. glande năbădăioase. şi ăştia din jurul meu habar n-au ce inconfort e-n mine. să-mi păstrez privirile-ntoarse-nlăuntru, eu stau de vorbă cu mine, afară plouă urât şi, în jurul cafelelor, mâini grăbite, mecanice, înţepenite de frig se mişcă dizgraţios, inconştient. să privesc mâinile. oricum, tipii n-or să rezolve nici o problemă. timp pierdut. totuşi, sunt prietenii tăi. şi-altfel cum ţi-ai fi petrecut această seară? unde? singur? la cârciumă? la ea? ştiu şi ei că nu-i asculţi? mojic. aşa e. tot trece. timpul. tot sunt printre ei şi mă simt în toate felurile, numai generos nu. nu înţeleg, dai fără să aştepţi răsplata. din egoism. nu te interesează reacţia celuilalt. şi ce dai? treci peste astea, doar nu eşti Kafka, începe să te doară capul. şi asta ar mai lipsi pe o aşa vreme. celălalt te anchetează, îl tolerezi în tine, el e Toleratul, şi el îţi face, ce? datoria, crede el, îşi plăteşte masă şi casă anchetându-te. urâtă meserie! dă-i una peste bot şi fă-ţi glasul auzit, la masă par prea puţini. prietenii tăi. dar îi ascult, sunt atent, cunosc tot ce se discută. uşurel, de altfel. e păcăleală, ştii că-i păcăleală, sub aburul cafelei şi-al vorbelor se ascund conflicte puternice din care ar ieşi un roman bun. dar cine să-l scrie? potenţe, potenţe-n căutare de forme. şi eu ce să le fac, am jurat să-i las în pace, să caut în altă parte. doar nu o să mă dezic aşa repede. da, dar ce cunoşti mai bine? priveşte-i ca un străin. nu pot. crezi că prost a fost ăla care a zis că o să vedem şi degeaba o să vedem, că n-o să pricepem? nu ştiu. de unde plecasem? da, de la lanţuri. dar ce să fac eu cu nişte lanţuri groase? m-aş prăbuşi sub greutatea lor şi n-aş mai reuşi să scot decât nişte icnete neputincioase. să nu scot icnete! dar nici să nu înving gravitaţia. vertical, fără zig-zaguri. ce să dau peste maluri? romantism? răbufniri, fulgere, nu mai sunt în stare de romantism mai mult de două-trei minute. reumatisme. după aceea îmi pare rău. aş putea să le spun că, dintr-o clipă-n alta, pot deveni personaje. dar nu le spun. şi-ar falsifica destinele în acest moment, ca la pozar, în studio, ar arbora zâmbete sau îngândurări temporare cu care ar dori să intre în eternitate. care eternitate? ar obosi să tot zâmbească sau să-şi poarte îngândurările ani în şir, zi de zi, ceas de ceas, monocorzi, eroici în scrâşneala lor, plăcere transformată în chin prelung. şi-ar începe să pută a mortăciuni. ar fi ceva dacă le-aş modifica destinele reale cu un cuvânt. sfinţi, când ei nu sunt şi nici n-ar fi prea interesant să fie, damnaţi, mucenicii unor idei dezumflate, care nici măcar nu-s ale lor. să plonjezi în cazuistică? şi ce să fac cu ea? materie informă care nu tinde către ceva. dar eu ce păzesc? eu mă păzesc. să le modific destinele printr-un cuvânt. apoi să-i urmăresc în realitate. sadic. Mefisto. scriitorul trebuie să fie medic de suflete. nu medicul sufletelor personajelor sale. ci al cititorilor. tratament în lipsă. roman-bulin. poezie-nasture. frondă tinerească, tâmpenii de junior, dar eu deja încep să ruginesc. scârţâi, cade rugină. cu alte cuvinte, trebuie să mă arunc în braţele prozei. sunt numai bun să scriu proză. serioasă, altfel cum? să cadreze cu. dacă ar şti cei din jurul mesei ce-mi trece mie prin cap acum! ar râde sau m-ar bate. zic. dar ei discută despre frig şi situaţii internaţionale cu atâta pasiune încât chiar te pot convinge că au dreptate. sofişti. cel puţin n-o fac pentru bani, aşa că nu sunt chiar sofişti. am zis că trebuie să mă concentrez asupra mâinilor. să extrag un înţeles din mişcările lor. psihotronică. n-aş vrea să le transmit starea sufletească din acest moment. dimpotrivă, să mă facă ele părtaş la acest moment, la realitate. între timp, discuţiile continuă fără să avanseze; gazda, amabilă ca toate gazdele, a umplut a treia oară ceştile cu cafea; ploaia, întunericul şi vâjul de afară ne-au mai apropiat, parcă şi aerul din cameră şi-a mai ridicat fruntea cu câteva grade. aproape ca-n „Decameronul”. sau ca-n Sadoveanu. minus faptul că noi ne cunoaştem de ani de zile şi nici o poveste proaspătă nu ne mai poate ieşi din gură. asta nu-nseamnă că nu ne simţim bine. e bine! fiecare vorbeşte şi-n acelaşi timp îşi pune ordine în gânduri, un fel de păcăleală acceptată în unanimitate de voturi. la exterior desfăşurăm largi expuneri care nu expun nimic şi-nlăuntru fiecare îşi limpezeşte sau mai rău tulbură probleme strict personale. visam când mă gândeam să le modific destinele, nu cu unul, ci cu câteva cuvinte. sunt prea tari. prea deştepţi ca să nu se prindă. şi totuşi, buni de personaje. secolul ăsta iubeşte personajele vulnerabile, aşa e, le găsesc eu părţile slabe până la sfârşitul cărţii. aici, da, e rost de luptă, de-mpotriviri, de… iar o iau razna. ce carte? ce am eu cu slăbiciunile lor? tocmai pentru că le cunosc, nu le voi dezvălui. le iubesc, până la urmă. ce să caute obiectivitatea aici? Toleratule, mănânci degeaba! nu zău! le-ai ameţit de tot. degeaba ai băut atâta cafea, întoarce-te la contemplatul mâinilor, e mai simplu. deci, mâinile… nu, nu se poate, eşti obosit, nu te poţi concentra, eşti căzut în tine, în propria-ţi melancolie, eşti discursiv ca un beţiv. sună a autosugestionare. parcă respiri vapori de benzină. se poate spune că ai fi un caracter puternic, dar numai în anumite momente coagulezi în cuvinte care te nedumeresc uneori şi pe tine prin claritatea, asceza lor. dar în rest? te bălăceşti în creieru-ţi, supa primordială e la ea acasă, idei învălmăşite, haos întreţinut continuu. numai aşa, lăsând acumulările să plutească libere, există şansa de a se crea conexiuni noi, scurt-circuite din care să ţâşnească altceva. probabil că asta-i meditaţia, gestaţia, poezia se naşte şi aşa, poate apărea şi aşa… parcă ziceai că eşti obosit? revelaţia… lasă-mă-n pace! dar ce acumulări! enorme. dacă nu te scrânteşti, e bine. echilibru, mers pe gura unui brici… răspunde la ce te-au întrebat prietenii tăi. ce m-au întrebat? a, da! eşti mulţumit? onorabil, nu? mâinile se mişcă în continuare, neobosite, extremităţi de corpuri calde, în căutarea materiei compacte, absorbind ca nişte bureţi căldura ceştilor şi-a aerului de curând întors din plămânii celorlalţi. dar de unde vine scânteia? cunosc indivizi tobă de carte, de experienţă de viaţă, nu falşi, chiar dacă-ţi vorbesc, pentru că nu pot altfel, numai în citate şi care nu pot produce nimic nou sau nimic interesant. sterili. eunuci. ce e scânteia asta? şi de unde vine? dar există vreun fir de care poţi apuca? vezi, deja pui prea multe întrebări. şi toate de linia întâi. eşti măreţ când le pui prost, fii raţional, lăţeşte-te, întinde-te pe pământul explicaţiilor. din aproape-n aproape, altfel te dezumfli dizgraţios. n-ai fi nici primul şi nici ultimul. deci, mâinile…

Diana TRANDAFIR

Amintire

am locuit multă vreme
în păienjenișul ochiului drept.
Atunci când frunzișul
se răsfira ca o pâclă,
vedeam cum se dau în leagăn
mierle cu creștetul galben
și penaj translucid.
Norocul stă în amintirile tari
și în biografiile lăsate la vedere,
cu lumina aprinsă.
Realitatea a trecut testul timpului,
acum modelează lutul și sufletul
într-un unic mojar.
În curând vom fi gata să batem din palme
și să asistăm fericiți
la minune.
Cristalul de cenușă sărută floarea
dând gustul amar.

Acolo

abia acum începe
partea mai frumoasă a vieții!
Așa îmi spuneam zâmbind spre oglinda
plină de praf, dar lustruită de timp.
(Nimeni nu s-a mai bucurat la fel ca și mine
de peisajul cu ciulini dați în pârg…)
Trupurile șiroind de cenușă,
sorii galaxiei aruncați ca semințele-n vânt,
câinele purtat cu demnitate în lesă,
toate prevestesc că vor avea loc
mai multe evenimente fără consecințe majore.
Ghemuită ca un foetus
în spatele unui paravan chinezesc,
hrănesc empatic vânzolelile lumii.

Sâmburele de rodie

își juca rolul de parcă
tocmai ar fi fost adunată din stradă,
iar în loc de plombe
i-ar fi sunat decorații în gură.
Folia de aluminiu îi mărea sau micșora sânii
în funcție de perspectivă,
căci refuza să se privească prin sticla
ce i-ar fi adus aminte de lacul unde s-a îngropat o comoară.
Obișnuia să învelească mâncarea în folie, numai după ce
bucuria din farfurie se transforma în fum,
urcând perpendicular pe tavanul cojit.
Urmele de creion dermatograf
arătau cum că tocmai
tranșase câteva conflicte majore.

Scrisoare

cu ochii fixați
într-un punct de la răspântia zodiilor
aștept un semn, dar nu mai sunt sigură.
Coborârea în infern nu mai doare,
de când citesc cu voce joasă
literele înghețate
din cea mai recentă epistolă,
trimisă
înainte de a imortaliza tu însuți înghețul…
În timp ce contabilizam frigul
din cele câteva rânduri,
am realizat că ziua ce tocmai trecuse
era o zi oarecare,
în care pielea copacilor ar fi putut
să îmi acopere pleoapele

Passo doble

păcatul era considerat prea mic
și, oricum,
nu se știa până la urmă cui aparține.
Un antropolog autentic nu ar face astfel de gafe:
pașalâc, bairam, hagialâc!
Fericirea anestezică a cuplului a ajuns
pe mâna câtorva ageamii,
felceri de ocazie, lacomi, cu sufletul și mâinile reci.
Ei cred că supunerea,
ca și piruetele făcute pe coaja tare a inimii,
se prefac în emoții
deîndată ce li se permit transgresări.
N-am mai intrat demult în nicio biserică…
Zilele onomastice și sărbătorile din calendar
sunt oricum prilej de sălbăticire.
Drumul până la castelul pălărierului
e de negăsit
pe o ceață ca asta!

Simbioză

traversăm împreună câmpia înzăpezită,
ne cufundăm până la brâu
în lanul cu particule elementare,
ne aruncăm în vagoanele cu geamuri sparte,
în timp ce locomotiva deraiază,
dând bot în bot cu măslinul cu fructe de aur…
Sonorizăm, exultăm, ne iubim,
ne pripim,
ne citim unii altora poemele,
pe care înainte fiecare și le-a învățat pe de rost.
Ne minunăm de minunea minunilor ca de ultimul dans în ritm canibal!
Uneori plivim cu atenție de buruienile rimelor
și admirăm aripile cuvintelor
mai albe decât niște epitete ornante.
(Metaforele nu vor deveni nicicând realitate!)
Escaladând acoperișurile din cartiere,
simțim din plin libertatea,
iar porumbeii ne recunosc după vise…
Alteori găsim la intersecția drumurilor
câte o trompetă de fanfară în marș,
în care suflăm până ne dor baierele pieptului!
De la acel moment nu mai știm cine
și pentru cine se cântă.

Amnezie

legătura cu cerul ar fi mai puternică,
dacă obiectele ar avea un alt rând de ochi.
Îmi plac trandafirii fanați
și iubesc din ce în ce mai mult
acest poem surpat,
ofilit.
Peste pielea de pe cocoașa cămilei
am întins o foaie de cort.
Urmărind noapte de noapte prin nisipul fiebinte
șerpi, șopârle și șoimi
am înlocuit vânătoarea cu celălalt vis…

Strada

poate că strada aceasta
plină de glasuri de oameni,
de câini și de păsări de curte
e doar o proiecție mută în cinematograful de vară.
Poate că strada e un fel de parfumerie
ce ține locul
pădurilor topite cu tot cu mistreți.
Vara plouă torențial pe strada cu plopi,
însă ea rămâne la fel de fierbinte.
(Uneori seamănă cu o prăjitură de casă
tapotată din belșug cu zahăr farin.)
Se spune că marile speranțe
sunt atrase magnetic de marile orașe ale lumii.
Prin fața cazinoului
curcubeul se plimbă desculț…
Sunt pline de sori așteptările!

Diluviu

anotimpul ploios a chemat păsările
și mai aproape de ape.
Retragerea fluviului va lăsa la vedere
mormane de haine mototolite,
mâlul sufletelor
și poate o canapea desfundată.
Strig blana câinelui pe numele de alint
(nu-mi răspunde),
În sacoșa în care a plouat ca într-o groapă,
nălucirea prinde conturul unor desene cu molii.
Înciudată că zeii și-au lăsat miresmele tulburi
pe mal,
scriu poemul cu mâna fărâmicioasă,
absentă.

Captivitate

mă întorc să recuperez rostul poveștii…
Îmi amintesc cum mă ținea neclintită zile întregi
cu mâinile legate la spate,
țintuită în colțul memoriei.
Îmi înclin urechea către șoaptele
săpate adânc în pereți, ca într-o hârtie poroasă,
ce mai păstrează în colțul de sus
urmele tiparului vechi.
Îmi întorc fața către trecut,
ca spre o dimineață fără greșeală sau fără speranță.
Mi-aș dori
să nu mai găsesc drumul întoarcerii,
ci să încălzesc groapa cu vise
în palmele goale.
Cărțile nu ne învață mai mult.

Federico Garcia LORCA
(1898 – 1936)

Se naște în localitatea Fuente Vaqueros/ Granada în familia unui latifundiar. Face studii universitare la Granada și Madrid. În 1918 publică prima sa carte „Impresii și peisaje” (eseuri și proză), urmată de „Carte de poeme” (1921), „Cântece” (1928), „Romaciero țigan” (1928), „Poetul la New York” (1930), „Divanul Tamatit” (1936), „Sonetele dragostei obscure” (1936) ș. a. Scrie piese de teatru, pe care le montează în Spania și În America Latină.
Când în Spania izbucnește Războiul Civil, Lorca refuză să se refugieze în Columbia sau în Mexic, ambasadorii cărora se oferă să-l ajute, intuind că poetul ar putea deveni victima unui atentat. Pe 16 august 1936 este arestat, iar peste alte două zile cade răpus de gloanțele fasciștilor, corpul său fiind aruncat într-o groapă comună. Cărțile sale sunt arse în Plaza del Carmen din Granada și interzise în timpul franchismului.
Este considerat cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Țapul

Turma de capre trecu
amonte,
oglindită de apa râului.
În chindia de roz și safir,
plină de tihnă romantică,
privesc
țapul.

Te salut, demon mut!
Tu ești cel mai voinic
animal,
veșnicul mistic
al infernului
carnal…

Cât farmec emană
barba ta,
fruntea-ți lată, bacanală,
grosolane Don Juan!
Ce accent acut are privirea ta
mefistofelică,
pasională!

Treci prin câmpuri
cu turma,
dintr-un eunuc
ajungând sultan!
Setea ta sexuală
niciodată nu se potolește;
ai învățat astea bine
de la taică-tu Pan!

Capra
ființă umilă,
este mereu gata
de-a te urma;
însă insațiabilă e pasiunea ta.
Grecia antică
te înțelegea.

O, există străvechi și sfinte legende
ale asceților pricăjiți și-ale lui Satan,
cu pietre negre și cruci din topor,
cu fiare blânde și peșteri abisale,
unde ei te văzură în umbră pe când
stingeai flacăra
poftelor carnale!

Bărbat încornorat
cu falnică barbă!!
Negru rezumat al timpurilor medievale!
Te-ai născut odată cu Filomnedes
din spumă curată de mare
și gura ta
îl giugiulea
sub ochii uimiți ai lumii stelare.

Tu vii din codri plini de flori roze
unde lumina-i adevărat uragan;
vii de pe pajiștile lui Anacreon,
având sângele nemuritorilor.

Țapule!
Tu ești metamorfoza
vechilor satiri
pierduți deja.
Tu îți reverși pohtele virginale
precum n-o mai fac alte animale.

Iluminare dinspre miazăzi!
Oprește-te din drum,
ascultă cum,
din depărtarea câmpiei,
ca în timp de demult,
cocoșul îți strigă:
Trecătorule, salut!

1919

Un alt cântec

(Toamnă)

Visul s-a spulberat pentru totdeauna!
În pluvioasa după-amiază
inima mea conștientizează
tragedia autumnală că
plouă peste copaci.

Și în dulcea tristețe
a peisajului ce moare
vocea mea se frânge.

Visul s-a spulberat pentru totdeauna.
Pentru totdeauna! Dumnezeule!
Zăpada fulguiește
în satul pustiu
al vieții mele
cu spaima
iluziei ce pleacă departe
de a îngheța sau de-a se aneantiza.

Iar apa îmi spune
că visul a fost ucis pentru totdeauna!
Visul ar fi infinitul?
Ceața îl susține,
ceața care nu e decât
oboseala ninsorii.

Firea îmi conchide că
visul a fost spulberat pentru totdeauna.
Și în pluvioasa după-amiază
inima mea conștientizează
tragedia autumnală că
plouă peste copaci.

1919

Mica baladă a celor trei râuri

Lui Salvador Quintero

Râul Guadalquivir
curge printre portocali și măslini.
Cele două râuri ale Granadei
coboară de la zăpadă la grâu.