Spații culturale nr. 56 (3)

Leons BRIEDIS

Nu stie nimenea

nu ştie nimenea
ce se ascunde în urma cuvântului
căci cuvintele tac
şi nu-şi destănuie tainele sale
cum e cuvântul „Iubire”
care ar părea să-ţi spună
că ai întâlnit pe toată viaţa
Femeia
dar la cumpăna vieţii
vezi cat de fragil este corpul lui
care curgând prin Dumnezeu,
se preface în rândunică
pe cerul proaspăt din zori

Loc de trai

De copil visam să locuiesc
pe inelul din Saturn
De tânăr vroiam să locuiesc
în metropolii ca în centrul lumii
La maturitatea visam sa trăiesc
pe ţărmul mării în cea mai mare solitudine
Şi doar acum nu mai visez
ci trăiesc cu toate visele-n pace

Profetul

un măslin şi-a întins
ramurile de-argint
peste sclipirea unei mlaştini
din pustiu

Silogismul singurătăţii

Viaţa nici când nu-ţi explică
viaţa nici când nimic nu-ţi explică
nici chiar lucrurile cele mai explicite
de parcă s-a născut din adâncuri de singurătate
pentru a-ţi adânci singurătăţile tale
de parcă singurătatea este
mai veche decât lumea şi viaţa
de parcă s-ar fi născut
înaintea lor

Citatul lui Dumnezeu

sunt, Doamne, citatul tău
care fie din haos
sau greseală
ai uitat de numele meu
lansându-mă-n lume
cu capul în jos,
sunt revoltat
iar tu îmi surâzi scuzându-te:
„aşa suntem noi –
iresponsabili pe Om”

Deziluzie

Dumnezeu nu mai spune nimic
a renuţat la vorbe
de dragul faptelor noastre

(ah, ce progres ar fi fost
dacă am fi înaintat numai prin vorbele lui!)

Sclipire

când mă ating de cuvânt
o sclipire suspină
în mine – adânc

Înţelepciune primordială

Sunt o filă ruptă
din veşnicie
pe acest tărâm
veşnic nearat, nesemănat,
necultivat de poezie

(patrie, moşie, împărăţie de poezie
în care trăiesc tot mai adânc)

patrie, moşie, poezie
unde mă simt
în siguranţă şi statornicie
căci şi eu, Doamne, sunt
o filă ruptă din veşnicie

Maria – tu eşti slava acestui pământ

Tu eşti aerul pe care-l cânt şi-l respir
înaltul cerului
pentru care toate-nfloresc

Tu eşti această putere
ce nu-mi aparţine
dar pe care peste tot o împărtăşesc
cu izul poaspăt de pâine

Şi gestul tău
lunecă pe glie
la fel de tulburător
şi de neîmplinit –
Marie –
ca slava acestui pământ

cuvintele

I

În cel mai singuratec punct
ajuns-am al singurătăţii mele
unde nici singurătatea
nu poate s-ajungă

II

taci
şi vei spune totul:
căci toţi putea-vor vorbi
prin tine cu tine însuţi

III

Ce fericire e
să-l asculţi
pe cel carele
eşti Tu!

Traducere de
Maria Briedis-Macovei

Camelia Manuela SAVA

DEPĂRTARE. STRĂINUL DINTR-UN TABLOU

Te admiram îndelung –
Erai străinul din tabloul cu rama aurie
Părea că ții în mână o scoică vie
Depărtarea îți rosese coastele, unghiile, maxilarul
Mușchii tăi erau îngenunchiați de dorul infam
ce te legase de un zid
Ce aș mai fi putut face?
Cum aș fi trecut peste valurile întomnate ca să ajung până la tine?
Toate îmbrățișările au pierit
Pe rama tabloului stătea înghesuit verdele ochilor tăi
Doar verdele…

CUȚITUL DE ARGINT

Am tăiat în inima ta o fereastră –
de atunci privesc zilnic peisaje diverse
pictate în roz și în gri de gândurile tale

în poligonul unde toate gloanțele trec
pe lângă speranțele albite de așteptare
cuțitul de argint s-a înfipt adânc
tu nu sufereai: iubirea îți dădea noi puteri
eu îți bandajam rănile
socotind că
fereastra aceea albastră era a mea…
cuțitul s-a pierdut într-un loc tainic ce îmi aparținea
din ziua când argintul viu te atinsese
erai al meu
sângele gâlgâia tânăr
numai eu am tăiat o fereastră albastră în inima ta
La apus cuțitul desenase perfid
o pată sângerie
era fereastra prin care eu admiram priveliști minunate
conturate cu grijă de sufletul tău fremătând
mă bucuram de clipele petrecute împreună
iubind mai mult cuțitul
din mâna mea obosită
timpul a fost făcut fărâmițe și –
dăruindu-ți cuțitul acela –
mă muncesc să pictez cu râvnă ramele
potrivite pentru fereastra din inima ta
unde s-a înfipt adânc
iubirea răsărită ca o buruiană
din primul nostru sărut
s-a născut amintirea

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Despre tăcere în Praga de Aur

Un basm care m-a înfricoșat în copilăria ciclului primar a fost „Omul de piatră” al lui Nicolae Filimon. Cu siguranță, dăruindu-mi această „culegere din literatura noastră clasică” (ESPLA, București, 1958), cu un făt-frumos și un cerb cu strălucitoare coarne de aur pe copertă, părinții nu au bănuit ce groază aveam să încerc când Afin, fratele de cruce al lui Dafin, înfruntând legământul tăcerii impus de vântul de primăvară, avea să împietrească progresiv, când Dafin și Chiralina aveau să-i ia și să-i păstreze trupul-statuie în odaia lor și când împreună își vor sacrifica pruncul abia născut, scăldând stana în sângele lui, ca să-l readucă pe Afin la viață. În ciuda sfârșitului fericit, cruzimea basmului m-a păzit câțiva ani de tentația recitirii, până când bibliografia școlară mi l-a adus în atenție pe Nicolae Filimon, cu ansamblul creației sale. Atunci, însă, poate dintr-un instinct de protejare al imaginației de propriile închipuiri, gândul s-a mutat și a stăruit asupra tăcerii lui Afin și de acolo asupra tăcerii în general, a diversității și a valorilor ei, în acel soi de meditație specific adolescenței, atât de frumos, de cutezător tentată să înțeleagă lumea. Și poate irepetabil.
Cel puțin eu una nu am mai vorbit cu mine însămi despre tăcere sau nu mai țin minte s-o fi făcut până la întâlnirea cu Ioan Nepomuk, pe care îl privisem de nenumărate ori, aproape tot de atâtea cât biserica romano-catolică din centrul Sucevei, o clădire masivă și elegantă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, adică de pe vremea Imperiului Austriac, când a și fost închinată sfântului din Boemia. Abia după ce în piațeta din fața bisericii a fost inaugurat monumentul dedicat papei Ioan Paul al II-lea, în amintirea vizitei făcute în urmă cu zece ani în România, fiind la data aceea singurul existent într-un loc public din țara noastră, m-am uitat cu luare aminte la firida din stânga intrării în biserică. A fost ca și cum însuși suveranul pontif i-ar fi reînnoit lumina, stăruind să-l cercetez îndeaproape. Sculptat de C. Hofman din Cernăuți cu un crucifix în brațe, ținut cu dulceața de care are parte pruncul divin la pieptul maicii sale, cu ochii întorși înlăuntru spre zarea ținuturilor cerești, Sfântul Ioan Nepomuk lasă să zboare mute prin buzele întredeschise cuvintele poveștii sale.

Născut în 1320 la Nepomuk, urmează universitatea la Praga, devine preot, ajunge vicar și capătă faima meritată pentru evlavia, modestia, milostivenia sa și pentru devotamentul și fermitatea puse în apărarea drepturilor celor umili. O faimă foarte mare, adică greu de suportat de curtenii regelui Wenceslau. Acesta, cu urechea otrăvită de șoaptele lor și încurajat de propria-i fire, îi cere să dea glas confesiunii pe care i-o făcuse regina sub pecetea tainei la spovedanie. Refuzul categoric al lui Ioan Nepomuk este menținut și sub o tortură lungă, greu de suportat și numai ca descriere. Până la urmă, cu limba smulsă, aruncat de pe Podul Carol, dispare în apele Vltavei în ajunul Înălțării Domnului. Noaptea, regina vede o lumină fără seamăn plutind deasupra râului și i-o arată soțului, întrebându-l ce ar putea să fie. Fără să-i răspundă, cuprins de spaimă și căință, Wenceslau cere să fie pescuit trupul martirului și înmormântat creștinește în catedrala în care slujise ca preot. Peste mai mult de trei secole, deshumat, este aflat cu limba intactă. Limba care nu a vrut să trădeze secretul spovedaniei este așezată într-un relicvar împodobit cu diamante, iar șirul de minuni înfăptuite la mormântul său îl înalță pe Ioan Nepomuk în rândul sfinților, cu sărbătoarea înscrisă în calendarul romano-catolic la 20 martie.

Ca și istoria lui Afin, și aceasta nu este lipsită de cruzime și de suferință. Dar una pentru că fratele rupe tăcerea, cealaltă pentru că preotul o păstrează. Amândoi însă o fac în numele onoarei. Și amândouă ne cer să luăm aminte la tăcere și la onoare, ca la valori de care vremea noastră flecară și nepăsătoare față de respectul de sine și față de demnitatea seamănului se desparte cu indiferență, înecându-ne drumul în ceață.

Sunt lucruri care mi-au apărut în minte în dimineața de august a primei întâlniri cu Vltava la Praga, când neașteptat m-am gândit la sfântul care a preferat tăcerea vieții. Poate pentru că ne aflam în Boemia, poate și pentru că șirul ambarcațiunilor întins de-a lungul țărmului de vizavi era străjuit de numeroase lebede, care îi înstelau valurile până la noi. Or blagianul „mut ca o lebădă” a ajuns să facă parte într-atât și din bagajul cultural al iubitorului de poezie, încât nimeni nu poate să fie sigur că a auzit vreodată glasul acestor splendide făpturi. După ce ne-am bucurat o vreme de vederea lor, am urcat în obișnuita larmă turistică a sezonului spre Prazky Hrad, Castelul din Praga, cel mai vechi castel locuit și astăzi din lume, de fapt un complex medieval de edificii atrăgătoare arhitectonic, prin istorii și funcționalitatea contemporană, între care și reședința președintelui Cehiei. Am privit, am vizitat, am admirat cât am putut de multe, dar cumva sub imperiul unei stări de febrilitate. După ce am încercat să cuprindem tabloul orașului din punctul cel mai prielnic, marcat cu inscriția „classic panorama” pe gardul de fier forjat care îl protejează pe privitor de pericolul alunecării pe coasta abruptă a colinei, cel mai mult ne-am dorit să ajungem la Catedrala Mitroplitană „Sf. Vitus”, mai exact a Sfinților Vitus, Venceslau și Adalbert – Metropolitní Katedrála Svatého Víta, Václava a Vojtěcha, ale cărei turle susurau sub cerul albastru, dublat de o peliculă de miere, o chemare pe cât de misterioasă, pe atât de îmbietoare. De acolo, proiectată pe oglinzile depărtării, promitea parcă o apropiere treptată, care să-ți îngăduie o familiarizare lentă cu farmecul său. Dar nu a fost așa, a țâșnit pur și simplu dintre zidurile, dintre palatele Castelului, o lebădă căreia îi lipsește spațiul suficient ca să-și ia zborul, dar nu ca să-și înalțe îndelung gâtul brun, până ce ciocul și ochii de aur ajung în tării, în bolta celestă. În cele șase sute de ani de lucru la construcția sa, fiecare centimetru a concurat în broderie și frumusețe cu cei de alături, contribuind major la splendoarea ansamblului. Locaș al Arhiepiscopiei Pragăi, loc de odihnă pentru rămășițele pământești ale unora dintre sfânții protectori ai Boemiei, biserică a încoronărilor, necropolă regală și imperială, galerie rafinată de artă și seif al bijuteriilor coroanei – cu șapte lacăte ale căror chei se află în grija a șapte persoane, una fiind președintele țării -, Catedrala „Sf. Vitus” domină nu numai capitala Cehiei, ci și amintirile milioanelor de oameni care i-au trecut pragul, dacă nu cumva ea însăși este pragul cioplit din visul profetic al reginei Libuse despre întemeierea și gloria viitoare a orașului Praga.
Cu inevitabile regrete pentru atâtea renunțări, între care popasul la vitraliile în stil Art Nouveau ale lui Alfred Mucha închinate sfinților Chiril și Metodiu, am ales, în măsura în care alegerile ne aparțin în totalitate, monumentul funerar al Sfântului Ioan Nepomuk, o remarcabilă lucrare de J. E. Ficher von Erlach, artist de la începutul veacului al XVIII-lea, care a folosit pentru omagierea tăcerii sale de aur 1680 kilograme de argint provenind din Kutna Hora, de unde și prezența statuilor de mineri lângă sarcofagul cu sfântul îngenuncheat în vârful lui. O inscripție reia lapidar povestea atât de bine cunoscută în întreaga Boemie: „Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat secretul spovedirii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din porunca lui Venceslau al IV-lea, regele Boemiei, în anul 1383”. Moldava, Moldau fiind echivalentul german al Vltavei.

Am mai traversat ape peste poduri străjuite de statui, dar Podul Carol, Karluv Most, care leagă Mala Strana, al Castelului și al Catedralei, țărmul stâng al râului, de celălalt celebru cartier istoric, Stare Mesto, de pe țărmul drept, este fără egal. A fost ridicat la mijlocul secolului al XIV-lea, începând din anul, luna, ziua, ora și minutul calculate de astrologi, 1357, 9 iulie, 5,31, care alcătuiesc un triunghi magic de numere -135797531 – menit să-l facă mai durabil ca timpul. Cu turnuri impunătoare la un capăt și la celălalt, are 516 metri lungime și 10 metri lărgime și se sprijină pe 16 piloni. În amiaza scăldată de soarele puternic al lui august, nouă ne-a apărut ca o scenă în aer liber, deasupra valurilor, cu neobosite grupuri instrumentale, cu artiști schițând portrete și peisaje la cerere, cu artizani și vânzători de suveniruri, cu turiști filmând și fotografiind fără încetare, cu privitori liniștiți și meditativi, izolați în ei înșiși, în freamătul uman de la picioarele sfinților și scenelor religioase în piatră. Treizeci și șase, în piatră ca și podul, acesta însă cu misterul vieții din gălbenușurile de ou puse în tencuiala care a unit lespezile, au fost realizate de sculptori diferiți în epoci diferite, fiecare cu talentul, inspirația și credința sa. Fiecare cu istoria sa. Statuia Sfintei Lutgard de Matthias Braun, datând din 1710, povestește cu dramatism visul unei călugărițe oarbe, în care Mântuitorul, crucificat, o lasă să-i atingă rănile. Grupul fondatorilor cruciați ai ordinului trinitarian pentru răscumpărarea creștinilor prizonieri de F. M. Brokoff, din 1714, cu sfinții deasupra unei temnițe păzite de un maur plictisit și de un câine mai milos decât stăpânul său. Sfinții Chiril și Metodiu de Karel Dvorak, din 1938, cau au adus cehilor nu numai creștinismul, ci și alfabetul chirilic. Și tot așa mai departe, dar nu fără să întârziem la monumentul Sfântului Ioan Nepomuk de Matthias Rauchmüller, din 1683, cu crucifixul în brațe și cu o pană lungă, de aripă amplă, lângă mâna dreaptă, luminoasă ca și cele cinci stele care îi schițează aura. Pe soclul sfântului ocrotitor al preoților, corăbierilor, plutașilor, al morarilor, al podurilor și al celor care păstrează o taină, scene cu martiriul și moartea sa. Convingerea că atingerea lor îndepărtează răul pentru un deceniu și asigură revenirea la Praga creează pe pod, permanent, punctul maximei aglomerații și dă scenelor strălucire prin necontenitele atingeri umane. Visătoare, Niadi mă așteaptă cu răbdare, până ce izbutesc și eu să pun vârful degetelor pe povestea sfântului din Boemia pe care îl știu de la Suceava.
Căderea serii ne găsește pe puntea unui vaporaș lunecând pe Vltava. Praga de Aur este deasupra noastră, adevăr și închipuire deopotrivă. În dreptul Podului Carol, facem instinctiv un pas înapoi: o lumină blândă se desprinde din structura sa întunecată, cade încet în apă și când o atinge o lebădă se înalță în cea mai muzicală și mai stranie dintre liniști. O liniște celestă.