Spații culturale nr. 75 (10)
Camelia Manuela SAVA
Dimineața
Deschid fereastra să cânte guguştiucul despre dragoste
Îți închei nasturii cămășii cu atenție
Primăvara se agață de mâinile mele
Cerul e martorul acestei fotografii în care încap
neliniștite toate diminețile toate iluziile
TU. Portret de bărbat
Ajung la mine zvonuri
Că ești însetat de adevărul ferestrelor
Ești saltimbancul de la capătul străzii
Garduri nu există pentru tine
Iubiri nu există pentru tine
Faci un selfie cu șoaptele mele
Poem (X)
Această zi nefardată
mă face să fiu confuză
mă rătăcesc printre gardurile aliniate la cumpănă de mâini sigure
mă pierd printre fântânile cu apă vie și apă moartă
în tabloul acesta ramele te rănesc fără să știi
tu și gândurile mele ați încăput într-un metru cub de aer
sângele meu te păstrează nud, impasibil
mergi printre stele și cânți
te apleci peste sânii mei lucioși
cu gulerul înfierbântat al surâsului
vrei să știi cine sunt –
trag după mine ușa
ca o speranță deșucheată
te urci în mașină și toți își iau rămas bun
aiurez
te prefaci în aripă
aerul devine irespirabil
Octavian MIHALCEA
MIRAJUL ELANULUI ASCENSIONAL
În cartea lui Andrei Caucar, Focuri din zăpezi, (Castrum de Thymes, Giroc, 2020), întâlnim versuri uneori grave, alteori ironice, situate constant în proximitatea purității, a celor ce nu pot fi maculate. Sunt imagini penetrante care deschid porți spre teritorii onirice fecunde. Vibrația transfigurărilor este înaltă. Iată o mostră de (auto)supliciere poetizată: ,,mai nou scriem pe pielea noastră// peste tot vezi tatuaje cu lupte pierdute/ cu versete pictate până la sânge/ cu baioneta timpului în spate scriu/ viitorul s-a încâlcit în prezent/ și batem pasul pe gheața subțire/ încerc să evit predarea pe câmpul rănit”. Nu lipsesc nici anumite vitriolări la adresa unei contemporaneități mediocre, evadarea lirică fiind, în aceste condiții, profund dezirabilă. Itinerariul unei vieți, analizat, conține zone cu puternic conținut simbolic. Câteodată, accepțiunile expresioniste acaparează tot peisajul: ,,sate care s-au predat// porți cu lacăte la gara ruginită/ cimitir și părăsire în uitare/ cresc buruieni otrăvitoare în grădini/ unde sunt oamenii și animalele lor/ niciun foc nu fumegă – nicio bătrână/ până la această javră rânjind/ cu mintea zburlită/ se pare că n-a văzut oameni niciodată/se face lupi pestriți cetățeana/ pe acest tărâm fără oameni”. Sensibilitatea ia ample conotații nocturne. Realitatea și visul se întrepătrund în această horă a metamorfozelor. Nostalgiei îi sunt conferite valori irepresibile, pe fondul crepusculului galopant. Condiția poetului poate fi aspectată și astfel: „într-o singură noapte vor muri toți poeții// de cu seară vor pleca și nu/ se va mai face dimineață niciodată/ nu vor învia deși le scoateți cuiele/ le dezlegați mâinile și rupeți pânza/ subțire prin care ghiceau/ nefericiții cu zâmbet pe chip/ faliții acuzați de aur/ cu privirea prin gard de ospețe/ cu iubite bolnave aproape șoptite/ săraci ca păsările cerului se duc/ și nu se vor întoarce în cărți/ până nu se va face dreptate tuturor/ de la cei mici până la/ Mai Marele lor”. Peisaje coșmarești amplifică atmosfera. Inimile inflamate dictează ritmul, de multe ori fiind parte integrantă din oglinzi thanatice. În solitudine se petrec fluide vilegiaturi interioare. Poeziile lui Andrei Caucar sunt generate de simțiri adânci. Prezența lacrimilor duce la redimensionări semnificative. Cimitirul, spațiu paradigmatic de multe ori, depozitează energii luxuriante. Periodic, figuri ancestrale animă imaginarul poetului. Relația cu transcendentul este accentuat lirică: ,,cât de greu am crescut// Doamne, cât de greu e să te cresc/ nu în biserici ci sub frunte de copil/ să trag în fiecare zi ciorapii găuriți/ ai nașterii/ să ți se pară nesfârșit pământul/ să urci pe deal și mai târziu/ aceleași întrebări/ vântule – ce-i mai încolo/ de aceste creste/ și vântul să-ți răspundă transpirând/ că știe dar nu se poate întoarce/ că nici el nu a avut copilărie”. Poezia e în directă consonanță cu valorile focului. De aici se împărtășește și iubirea. Cuvintele fac parte dintr-un deosebit miraj al elanului ascensional. Aici, fluxul amintirilor este foarte important, dublat fiind de fascinația labirintului himeric. Complexitatea cărții lui Andrei Caucar, Focuri din zăpezi, ne apare drept incontestabilă.
Ionel NECULA
Nina Elena Plopeanu și itinerariile sale spirituale
Știam despre această carte, (Itinerarii istorice și spirituale, Editura PIM, Iași, 2017) și chiar mi-am dorit s-o citesc. Știam că în cuprinsul ei există și câteva pagini consacrate Parcului central din Tecuci, pe care autoarea l-a vizitat în vremea când era administrat de Pazvante (Cine mai știe numele lui adevărat?) și eram curios să văd cum arată această oază de verdeață în ochii unui turist ocazional – străin de învolburatele noastre patimi și interese mărunte.
Autoarea l-a vizitat într-o zi de duminică din luna iunie, spre sfârșit, deci în plină vară, când parcul arăta bine și reprezenta o atracție turistică demnă de văzut și de admirat. Autoarea are cuvinte de laudă pentru Pazvante, care a pus ceva din sufletul lui aici. De inspirație exotică și autohtonă, parcul este o simfonie florală cu note stridente pe alocuri. Într-un spațiu relativ redus se etalează ochiului straturi cu flori, trandafiri, azalee, pasiflora, magnolii, bujori, liane cățărătoare, cascade artificiale, papagali multicolori și are cuvinte de laudă față de colecția de minerale și față de felul cum este administrat (p. 91-92). Aleile răcoroase, adevărate tunele vegetale, copie în miniatură ale celor din Cișmigiu – de fapt întregul parc seamănă de departe cu cel bucureștean, îndeamnă la odihnă.
Ceea ce surprinde în relatările autoarei este vibrația indusă textului, starea emoțională de care e încercată, atunci când ajunge în fața unor vestigii. Așa se întâmplă când vorbește despre toposul transilvan, despre cel basarabean și, firește, despre ținutul vrâncean. În felul său, reface traseele bătătorite cândva reportericește de Geo Bogza și poetic de Ion Alexandru – pentru a le încrusta în substanța imnurilor sale.
Un lucru e sigur; de oriunde am privi cartea d-nei Plopeanu, trebuie să recunoaștem că prin conținutul ei răspunde unei nevoi evidente, aceea de a ne încredința, încă o dată, pe cei ce nu sunt încă convinși, că chiar dacă nu avem o Niagară sau o Vale a Regilor, avem destule alte frumuseți care așteaptă să fie descoperite și si să fie introduse într-un circuit turistic sporitor în frumuseți.
Încă ceva: cartea nu conține doar reportaje, locuri și priveliști încântătoare, dar și evocarea unor momente și personalități cu mare impact în devenirea noastră istorică. Evocă, bunăoară, personalitatea Martei Bibescu, martoră, dar și implicată direct în culisele diplomatice, care a servit interesele poporului său folosindu-se de relațiile sale personale cu Churchill și cu alți oameni politici ai vremii și care a fost într-o strânsă amiciție cu scriitorul Marcel Proust și cu alți scriitori de notorietate din Franța și din Marea Britanie. Apoi poartă un lung dialog cu Rodica Maria Medrea – strănepoata lui Avram Iancu și evocă lungul drum al destinului nefericit urmat de frații basarabeni, pe care România i-a abandonat de mai multe ori în ultimele două secole: în 1812, în 1878, în 1917, în 1940 și în 1989.
O singură remarcă ar fi de făcut: anul și momentul 1917 a fost singurul care a însemnat ceva în recuperarea teritoriului înstrăinat prin vânzare și vicleșug. Dar atunci a fost Constantin Stere care n-a părăsit Chișinăul și tratativele până nu s-a ajuns la Actul final care prevedea unirea pe vecie a Basarabiei cu România. Și mai precizez că de-am fi avut un Stere și la 1989 nu s-ar fi pierdut momentul unei alte unificări pentru o altă unire pe vecie. Se vede de la o poștă că n-a existat voință politică, nici din partea politrucului Iliescu și nici din partea dandy-lui Roman.
Mă opresc aici și subliniez apăsat că lucrarea d-nei Nina Elena Plopeanu chiar este interesantă și-o felicit pe autoare pentru această ispravă livrescă, pe care-o recomand călduros tuturor amatorilor de literatură bună.
Emil NICULESCU
MONOGRAFIA COSTACHE OLĂREANU
Mihai Cimpoi remarcă faptul că autoarea, cunoscută și prin volumele de proză, în această primă monografie a lui Costache Olăreanu insolitează prin modul în care se întrepătrund eseul și biografia romanțată (…) lectura empatică aparținând unei concitadine a autorului analizat, realizându-se astfel bartheziana plăcere a textului.
Cel integrat „școlii de la Târgoviște”, bine prezentată ca mediul lui formativ, care are în comun cu comilitonii, între altele, aceea că deschide cititorului ușile laboratorului de creație și dă la iveală cum se scrie o scriere sau, cum o denumește Roland Barthes, o meta-carte. L-ar deosebi de ceilalți „caligrafi târgovișteni” jocul imaginativ / imagologic, glisând pe neașteptate, subminând coerența epicului, alunecarea dintr-un timp în altul, de la o (auto)biografie la alta și pendulând „lesnicios între realitatea imediată și fabulosul imaginar”.
Cartea e structurată în patru mari capitole: „Trepte ale devenirii”, „Trepte de lectură”, cel mai dezvoltat – peste două sute de pagini, „Costache Olăreanu în oglinzi critice”, urmate de repere biografice, file de album (iconografie) și un indice de nume. Cel dintâi fixează (în Biografie și autobiografie) modul în care se plasează C.O. în genul memorialistic, subliniind faptul că scriptorii târgovișteni se inserează aici cu texte făcute nu neapărat cu gând de act scriitoricesc, ci ca o pornire naturală spre însemnarea unor fapte pentru plăcerea aducerii aminte, pentru salvarea de uitare, pentru ca gândurile proprii să fie cunoscute de alții, pentru a rămâne în memoria urmașilor apropiați, pentru a pune în ramă corectă un adevăr, pentru eliberarea din strânsoarea unor mustrări de conștiință ori chiar pentru relevarea calităților estetice a notațiilor. Aceștia, după Ion Bogdan Lefter, spre a lua-o pe scurtătură, își rescriu continuu biografia, travestind-o ici (dar transparent!), deformând-o colo, în oglinzile jocurilor (…) dintr-o nevoie de confesiune tot atât de puternică pe cât de discret simulată autoironic.
Autoarea conchide că scriitorul hușean mediază între biografie (nonficțional) și imaginație (proiecție subiectivă), statornicindu-se în miezul diegezei spre a vedea circular universul uman, iar confesiunile mascate din unele scrieri sunt scrise în ritmul invariabil (sacadat și repetitiv) al unui bolero ravelian.
Următorul reper, „Jurnalul”, prezent în tolba târgoviștenilor, intră, în contextul istoric în care îl vor practica (al Doilea Război Mondial și perioada bolșevismului), sub incidența incertitudinii și fricii; în cazul lui Olăreanu, cum menționează în „Poezie și autobiografie” (1993), în categoria cui pe cui se scoate: „învingerea unei frici, frica de a nu fi uitat”. Revine într-o tabletă (din „Mersi pour les covrigi”, 1999): „Mi-am început foarte devreme cariera de sertarist, dar nu cum s-a crezut, dintr-o precauție exagerată față de arta literară, ci pentru simplul motiv că nu exista altă cale în fața unui regim ce-ți era complet străin. În mod sigur, dacă ar fi fost o altă
„Toposurile formatoare” sunt Hușii (punctul arhimedic), Târgoviște (o mică Florență valahă), București și Cluj.
Hușii era un orășel interbelic cu 7000 de locuitori și cu fel de fel de instituții (publice și particulare) în reprezentare rezonabilă, mai puțin o bibliotecă. Relația cu tatăl, jurist, liberal, deținut politic (în două rânduri), „decăzut”, spre pensionare, profesor de vioară, va avea, în timp, o pondere decisivă în decizia fiului de a deveni scriitor. Această descendență va genera o suită de autobiografii variabile, cu completări la completări, tocmai spre a-și escamota originea „nesănătoasă”; de aici și decizia de a-și redenomina romanul „Confesiuni paralele” (1978) cu „Frica” ( Ed. „Paralela 45”, 2002) – de văzut și vigilența cenzurii comuniste care constrângea ideile din scrierile generației sale (ale studențimii de după 49) din capitolul „Trepte de lectură”, unde, premonitor, apare și o ricanare la adresa viitorului roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”: nu subiectele tabu („chestiile tari”) dau prețul unui text, ci valoarea estetică. „- Și ce dacă vorbești de niște chestii înghețate? Poți să-ți bagi personajul în sute de închisori. Dacă n-ai artă, degeaba!”. Se vorbea despre „dezlegarea” la critica securității dejiste.
Indicii ale acestei fugi permanente, uneori cu paradoxale efecte, le întâlnim și în „reperele biografice”; în 1946 debutează în revista „Glasul Armatei” cu poezia Început de veac nou, pentru ca, în 1953, reîntors din Cluj la București, să trăiască clandestin, cu frica de a nu fi încorporat în armată la „batalioanele de muncă”, adică ceea ce se numea, în limbajul epocii, „diribau” – un fel de formații militare disciplinare. Nu rezultă, în pofida unor semne exterioare promițătoare (titluri și edituri: „Ficțiune și infanterie”, „Cu cărțile pe iarbă”, Editura Militară), că ar fi făcut armata.
Romanele sale premiate de U.S.R., („Ucenic la clasici”, 1978), sau Asociația Scriitorilor din București („Cvintetul melancoliei” – 1984) nu l-au transformat într-un autor „de succes”. Adăugăm că, vorba lui Negruzzi senior, „au mai pățit-o și alții”. Livius Ciocârlie, însoțindu-l pe Sorin Titel la o librărie centrală a Bucureștiului, află Dejunul pe iarbă la cărți ieftine. A mea, îi spun, se vinde ca Istoria lui Călinescu, la suprapreț („& comp”, Editura „Polirom”, 2003, p. 340).
Un portret schițat de Ioana Pârvulescu îl înfățișează, mult mai târziu, așa cum l-am văzut și noi, ultimele două promoții de la Școala postliceală de biblioteconomie din „Pajura” (închisă în 1975; între alumni: Lucian Vasiliu, Marian Drăghici, Nicolae Scurtu, Liviu Vișan, Nicolae Stan și opresc, din decență, enumerarea) fiindu-ne profesor de psihopedagogia lecturii, singurul care era și scriitor: decent, inocent, plăcut, cu o gentilețe gravă, definitivă pe chip și în gesturi. (…) A-l întâlni era un talisman, îți aducea noroc toată ziua (capitolul Receptări critice). De altfel, monografa se bucură din plin de bibliografia scriitorului întocmită de un alt hușean ce i-a fost elev la numita școală, Constantin Donose. O importantă donație de cărți și manuscrise, obiecte ale scriitorului au făcut posibilă, mai apoi, realizarea unei camere memoriale la Biblioteca din Huși (oraș al cărui cetățean de onoare este, din 1999, cu un an înainte de a se sfârși).
Creator al unei arhitecturi ludice, mai pregnant biografice decât a celorlalți mari „școleri” târgovișteni – M.H. Simionescu, Radu Petrescu, Tudor Țopa, Petru Creția, Alexandru George -, revendicat de la „lunediști”, prin condeiele lor critice (Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter ș.a.), până la contemporani (Daniel Cristea-Enache îl apreciază drept un romancier ce ridică probleme grave existențiale cu aerul că nu o face și depășindu-le, apoi, printr-o ironie cordială, Costache Olăreanu, privitorul din balcon („nacela văruită”), aerostat, avion, bildungs-jurnalierul, își acordă o indulgență (justificându-și propensiunea pentru genul scurt), ce sugerează o mare delicatețe sufletească: eram mai degrabă un leneș, atât și nimic altceva. Un leneș care are norocul ca, din când în când, s-o mai și brodească.
Tabletist de forță („Merci pour les covrigi”), portretist redutabil, despre lingvistul Iorgu Iordan notează: înalt, slab, uscat, cu hainele mirosind a naftalină. Agreat de regimul comunist, dignitar chiar al acestuia, confirmă afirmația scriitorului, făcând tocmai el, culmea, un elogiu societății burghezo-moșierești: student bursier (100 de lei pe lună), în primul deceniu al secolului al XX-lea, mărturisește: „Din ei îmi făceam un costum de stofă englezească la cel mai bun croitor din Iași, îmi cumpăram cei mai buni pantofi și-o pălărie. Eram îmbrăcat cum nu sînt totdeauna azi. Eram, cum se spune, un domn” (Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Editura „Eminescu”, 1982, p. 52).
Nici protectorul hușean Mihai Ralea, ministru de externe la Washington, nu este exonerat de ironia scriitorului. Eseistul se confesa tatălui scriitorului, cu care era prieten, că Ana Pauker l-a întrebat ce mai e prin Statele Unite. Crezînd că-i face pe plac, a început să-i înșire lozinci cu negri care sunt linșați, cu poporul care e exploatat, cu mizeria din orașele americane și alte asemenea prostii. La care, tovarășa Ana i-a replicat: „Păi, dacă e atât de rău acolo, eu zic să nu vă mai duceți!”. Și, într-adevăr, nu s-a mai dus (Poezie și autobiografie. Micul Paris, Editura „Cartea românească”, 1994, p.76). Fabulație politică păguboasă, am zice.
Aici ar fi de anexat portretul pe care i-l dedică I. D. Suchianu, cel ce vedea înregimentarea scriitorului (vice-președinte al României, demnitate ce devine incompatibilă condiției de „băiat de viață”), drept „un sacrificiu consimțit”; „comunist de salon”, în perioada interbelică, crede a fi rămas un „om complet, om al Renașterii” (Foste adevăruri viitoare. Studii literare, Editura „Minerva”, 1976, p. 297-299). Cu „machiaverlâcurile” sale, desigur.
Fastuoasă prin informație și montajul acesteia, simpatetică operei și celui ce a realizat-o, unul dintre ilustratorii literari cei mai cunoscuți ai urbei Huși, monografia doamnei Lina Codreanu se adaugă, meritoriu, și încununează memoria lui Costache Olăreanu.
*Lina Codreanu: „Costache Olăreanu. Arhitecturi ludice”, prefață de acad. Mihai Cimpoi, Târgoviște, Editura „Bibliotheca”, 2019, 364 p.
Tudor CICU
Răni vechi, melancolii noi
Privită cioranian, fraza filozofului de la Rășinari: „Doamne m-am prăbușit în inima mea!”, ne duce cu gândul că poetul își dibuie soarta, visând mereu alte ieșiri din acest labirint al prăbușirilor noastre. Problema e dacă cititorul îl va zări optimist la ieșirea din labirint, pentru a nu trage un lanț de spaime după noi. „Melancolii” de Mariana Udriștoiu (apărută la ed. MJM Craiova, 2020), este cartea de poezie a unei poete nostalgice, care clădește în templul iubirii și sub „mantaua anilor uitați” (retrospectiva clipelor și anilor de demult) astfel de „fugare visări”, ce nu pot fi decât melancolice: „ascunsă-i rana veche… și cheia-i rătăcită”, dar prin poezie, fascinat de frumusețea iubirii dintotdeauna, melancolia e chiar cheia cu care răsucește prin înțelesurile gândirii și noi îi întrezărim poetei un timbru meditativ: „În Crângul înverzit, mai vino cu chitara,/ La umbră de castani, curând coboară seara” (Retrospectivă). Melancolia poetei, nu este altceva decât presupusul subiect al unei experiențe deja trăite în alt timp și în alt spațiu labirintic: („un labirint e omul om/ Dintotdeauna, de oriunde” – cum spune poeta). Am putea spune că poezia ei este și un exercițiu de pansare a unor răni ale trecutului cu efect terapeutic, azi. Dacă și-ar face, voit, autoportretul (folosind cuvintele, așa cum pictorul întinde pe pânză culorile), am descoperi că „iubirea – această stea vrăjită” e pentru autoare cel mai bun dar cu care ne „cârpim” durerile; dar amprenta generală a cărții sale de poezie e a „singurătății”, în care se privește străină și rece prin geamul dimineții, dintr-o fereastră a gândurilor. Dar fiecare face ce știe mai bine, decât să te închizi în turnul tău, visând. Încercăm odată cu cititorii ei s-o descifrăm din „fotografia” acestui tablou liric pe Mariana Udriștoiu, cea care ne privește dintr-o fotografie… („cu un surâs sceptic și gol”, spunând tranșant: „cunosc melancolia/ pentru că mă-ntâlnesc cu ea/ în orice anotimp” (Cunoaștere?!). Poezia ei rescrie ceva din nostalgia unei iubiri din care durerea, dar și iubirea, smulg așchii… risipite ca pulberea stelelor pe pământ pentru a povesti celor care o citesc, despre durerile unor „clipe capcană”. Se simte o „revoltă” („în sufletele noastre se răzvrătesc nori negri”) – să fie doar o „premoniție!? -, dar cum viața pe pământ a luat o întorsătură neașteptată, ca urmare a pandemiei din aceste vremuri, pare doar o revoltă a retragerii discrete în turnul de fildeș ce are s-o dezgolească până la durere de amintirile trecutului: „Azi casa dintre plopi închisă e sub pleoape,/ Pământul s-a surpat sub unduiri de ape,/ Sub pașii grei, uitarea s-a așternut curând,/ Doar umbrele-amiezii tresar, din când în când” (Melancolii).
La prima „bătaie” în poarta cuvintelor, având credința că poezia e un liman al iubirii, ea se adresează inimii, din anotimpul numit iubire (vezi: Candoare; Neliniști; Scut; Ideal; Stea aprinsă; etc), apoi clipelor cândva fericite (vezi poemul „Pereche”), fiindcă: „De la un timp m-ascund în amintiri duioase”… și unor portrete de chipuri dragi (vezi: Dorul dor; Dorință; O singură clipă; Consecvență; Casa copilăriei; Mamei). De aceea extazul pur al timpului ne dezvăluie misterele care trebuie căutate și în poezie, și sunt semnale că aceste contraste (dragostea pentru flori, predilecția către pastel, revolta împotriva acestei maladii contemporane) pot fi și rememorate: „Și gândul rău ne doare, și carnea rău ne doare,/ În gheara deznădejdii, însăși speranța moare,/ Dureri și spaime-ascunse în omenire zac…” (Revoltă). Cum și uneori, în tonul de exhortație al păstrării pe muchie de echilibru al ritmului și unor rime forțate, pierde și cadența, și ritmul, și muzicalitatea unor construcții poetice. Dar când contrastele dintre tristețe și dragoste, singurătate și dorință, vise și iubire, sunt transpuse în versuri integrate în universul numit viață și te pot cuceri, atunci, poezia feminină e ca o perdea trasă peste o oglindă în care tristețea, ori singurătatea, sub vraja unei taine percepute, devine o urzită nuntire: „Dac-aș seca oceanul să-ți fac veșmânt de ceară,/ Ai crede că pământul e tot ce ți-am promis./ Cu focul de-aș încinge mijlocul tău în vis,/ Ai lumina tot cerul și aerul de-afară…” (Perspectivă). O „perspectivă” a focului interior e și atunci când o ghicim retrasă în singurătatea „umbrelor” care ne bântuie uneori: „Brutale umbre-atârnă în ramele din cui/ Muiate în lumina ce-ncet, încet s-a stins./ Mă-ntorc în mine însămi tăcută și mă-ncui,/ Să nu-mi destrame frigul, nici bezna părul nins.” (Umbre târzii). Cu alte cuvinte, poeta alătură dragostei melancolia, nu ca pe un leit-motiv bacovian ci, ca pe o jertfă a femeii înzidită în iubirea care, odinioară, a trădat-o „sub candide zăpezi” ale vieții: „Mi-am retrăit cu bucurie nebună/ candorile, visurile, iubirile…/ să pot merge mai departe” (Dar făcut mie).
Iar dacă i se taie și aceste spații de enunțare, poetei din această carte nu-i rămâne decât tâlcul acestui „puzzle” al unui chip abia ghicit în taină, ori acel zbor al unui suflet ce trăiește în constelația risipei de metafore, pentru a lupta „cu funii de cuvinte” într-o sumă a căutărilor prin care își dorește reprezentată însăși ființa. O luptă dusă între frigul acestui „contur de cer și stele răsfrânte în abis” și osânda iubirii.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Poeme dintr-un univers închis
Scris în anul de început al pandemiei, noul volum de versuri semnat de Ionuț Caragea aprofundează temele dintotdeauna ale poeziei (viața, moartea, dragostea, singurătatea ș.a.), cu accent pe condiția umană. Retragerea forțată din lume, claustrarea între patru pereți și lipsa comunicării cu ceilalți au ca rezultat focalizarea pe sine ca singur supraviețuitor, prin scris, al apocalipsei: „strada se îmbolnăvește/ de lipsa pașilor// (…) o mască, pe jumătate/ înecată în baltă/ îmi smulge un zâmbet amar// trag perdeaua/ mă așez pe canapea/ și mă vaccinez cu poeme” („Lockdown”); salvarea de acolo vine, de la „poezia, adevărata poezie/ fără nici un fel de paradă de modă/ îmbrăcată doar în albul pur al hârtiei/ ca o mireasă așteptându-și/ adevăratul cititor” („Albul pur al hârtiei”). Cum „în fiecare poet sălășluiește un Iov”, poezia autentică se naște din suferință: „și rana din care/ poezia țâșnește/ și inundă hârtia,/ cine o sapă?” („Fântâna”).
Poemele sunt adesea radiografii ale sinelui într-un univers poetic pe cale să se nască din „valurile de întuneric ale absenței”; în ipostază de căpitan „pe corabia/ cuvintelor fantomatice”, poetul se orientează în increat, în ceea ce preexistă formei poetice, doar după tainice mișcări cosmice: „o nenăscută stea/ mă ghidează/ pe bolta unui cer nenăscut” („Căpitan”).
Înzestrate cu toate atributele unei ființe, poemele au câteodată reacții ostile („un poem care latră/ ca un câine-n pustiu”), alteori se încăpățânează să dea un alt sens cuvintelor din care sunt compuse ori sentimentelor pe care le exprimă: „ah!/ atâta zbatere/ dar unii văd doar cuvinte!”; iubirea, conotată ca durere și vis, intră în paradigma irealității: „o lacrimă iubind răsăritul/ o durere așteptând înserarea/ un vis, o netrăită veșnicie/ bătând la porțile realității/ din ce în ce mai virtuale” („Unii văd doar cuvinte”). În imaginarul poetic, multe dintre cuvinte par a face parte dintr-un bestiar, sunt periculoase, viclene și, atunci când se află în situații limită („toate cuvintele/ rămase pe drumuri/ strivite de pași, înghițite de umbre”) își recapătă suflul războinic primar: „să simți cuvintele cum mușcă din carne/ cu dinții lor ascuțiți” („Magia cuvintelor cu dinți ascuțiți”).
Ionuț Caragea este cunoscut nu numai ca poet, ci și ca autor de aforisme, premiat la nenumărate Festivaluri internaționale, așa că definițiile poetice întâlnite în acest volum nu sunt o surpriză: „viața/ această nedorită înfrângere/ în care sufletul meu/ poartă poemul/ ca pe un steag al capitulării” („O secundă în plus”); sau „glasul oceanului infinit” („Limax”); „dragostea/ acest vârtej pentru corăbii/ naufragiate pe oceanul/ supremei absențe”; „tu, poezie/ blestem răscolitor/ fulger neodihnit/ ce scormonește-n/ adâncuri/ hulă a sângelui/ erodând falezele inimii/ vânt turbat/ desfrunzindu-mi oasele/ de amintiri” („Nevoia de primenire”).
Timpul apare într-o descriere amplă, redactată în stil clasic: viclean, flămând, frate cu moartea, dorit, urât, hulit, iubit, el reprezintă chintesența ființei poetice: „Încet este timpul când plângi de durere,/ Grăbit este timpul când este plăcere,/ Turbat este timpul când mușcă din tine,/ Frumos este timpul, dar nu mai revine” („Timpul”).
Absența – cuvântul cu cea mai mare frecvență în primul ciclu, „Cod roșu de furtună în suflet”, intră adesea în câmpul semantic al singurătății și al morții; „codul roșu”, ca metaforă a pericolului iminent, dezvoltă o retorică prin care, de fapt, se punctează evidențele, fie că referirea se face la actul de creație, la bagajul emoțional sau la conținutul ideatic. Structura dialogică – de fapt, monologul adresat – cuprinde întrebări cu răspunsul inclus în dezvoltări poetice surprinzătoare ca dinamică: „tu știi că te-am cules/ frânturi de iluzii și gânduri/ și te-am închis în inima mea/ închisoare de maci?// tu știi că sculptez/ chipul lui Dumnezeu/ în inima de piatră a lumii?// tu știi că e cod roșu/ de furtună/ în sufletul meu?” („Cod roșu de furtună în suflet”).
Câmpul semantic al călătoriei pe mare: corabie, orizont, ancoră, naufragiu, insule plutitoare („Cel mai frumos naufragiu”) face parte, ca și în alte volume semnate de IC, dintr-o recuzită poetică mai curând de tip simbolist, ceea ce justifică și o sumă de chemări cu valoare stilistică, incluse în structura monologului adresat: „viață, te duci/ ca o cenușă purtată de vânt/ ca o corabie traversând/ un ocean de iluzii/ spre portul liniștit/ al unui oraș locuit/ doar de îngeri” („Amintiri îngenuncheate în versuri”).
Profund liric și filosofic este poemul-enumerație intitulat „Contabil”: „tu” – suflet, inimă, lacrimă, speranță îndoliată, sânge, vis, privire înfometată, aripă de lumină, aripă de întuneric, zbor îngenuncheat, lumânare – semanteme puse în ecuație cu sinele poetic: „și eu,/ același contabil ocupat/ cu dubla înregistrare/ a sentimentelor”. Tonul elegiac poate să-l surprindă pe cititorul obișnuit cu poemele actuale, redactate într-un limbaj frust și cu aglomerări narative care șterg granițele dintre genuri și specii literare.
Actul de creație include metempsihoza ori, câteodată, ritualurile șamanice necesare pentru descoperirea esenței ascunse a propriului eu: „în fața mea o oglindă/ îmi mângâie aripile/ în spatele meu o oglindă/ trage cu dinții de umbră// a fi sau a nu fi zbor?/ aceasta-i întrebarea// și-n mine se pornește/ ritualul șamanic/ al sângelui// și sufletul fumează/ pipa păcii/ cu celălalt eu” („Ritual șamanic”). „Elegiile morții” și zadarnicele „căutări/ prin amneziile timpului”, dar și oboseala, beția, tristețea, boala nu schimbă paradigma poetică, așa cum se crede că a făcut-o perioada de „lockdown”, ci sunt acumulări care vor duce în final, la triumful elementelor vitale: „Revoluția sângelui”; după spectacolul dezolant al unei lumi în care poeții „dorm cu sabia-n teacă/ și câte inimi mai bat în surdină/ îmbătându-se cu propriul sânge?” („Revoluția sângelui”), urmează resurecția de tip orfic, căci, sugerează poetul, până și Odiseu a reușit să se întoarcă, în cele din urmă, în matricea îndelung răbdătoare: „cuvântul/ precum ancora/ aruncată în negrul abis/ nu mă lasă să plec/ și stau la suprafața/ propriului sânge// vântul îmi șoptește/ un cântec străvechi/ iar eu îl îngân/ mai rezist, mai rezist!” („Preludiul unui naufragiu etern”).
*Ionuț Caragea, „Cod roșu de furtună în suflet”, Ed. Fides, 2021
