Spații culturale nr. 75 (3)

Nicolae MIHAI

Umbră cu toate ușile închise

Pe treptele umbrei
de nuc
păsări negre coboară

pașii lor –
curgere pribeagă
răsună fără de sfârșit

nimeni n-aude pânda lor
zăvorâtă
cu ușile închise

sub bolți de răcoare
clopote neostenite
trezesc rugăciuni

Zarvă de gânduri
Lui Calistrat Costin

Murmurul lunii
de plumb
în temnițe albe așează
lumea din care-ai plecat
desfrunzită de liniștea
trează

un greier întreabă la geam
ce drumuri ai neumblate
în zarva de gânduri
n-auzi tristețea în ușă
cum bate

Nimicul cel de toate zilele

Nimicul fără grijă nu pune
întrebări
copiază bunele maniere
ale umbrelor profunde lăsate
de izbeliște gălăgioase și singure

sprijină înțelesuri
cu apucături ciudate
punând piedici
făcătorului a de toate

când e plictisit cară cu găleata
păcatele altora ce visează
la marea lor căință
și rupe crengile vântului
una câte una
pentru că nu vrea să-l asculte

Transparență sau lumină
cu surâs ascuns

Cum buzele pentru împlinirea femeii
lumina fără dascăl e umbră
cu vârstă neștiută
deschide ceremonii secrete și loc
de sihăstrie celui hăituit de cuvinte

lasă în urmă grăitoare luminișuri
și-atâta vestire de veghe
pe măsura celui ce umblă
cu vorbe ascunse prin buzunare
grăbite să fie poeme

ferită de priviri fuge de-acasă
bănuită
că oprește deseori gândul
să nu mai fie singur

Cărări de nisip

Când mă scol dimineața găsesc
totdeauna somnul tolănit
lângă vreo carte întârziat răsfoită
ori alături de gânduri rămase
printre hârtii
ce nu mai servesc la nimic

le-acopăr cu mâinile dar vocile lor
se aud în toate părțile
sunt slăbiciuni temporal-auditive
nimicuri ce fug de răspundere
pe tandre cărări de nisip

Noapte la drumul mare

Amară noaptea
nu se îndură de mine
iese la drumul mare
îmi spune că mă răsfață
alungându-mă de-acasă
(voi zăbovi cu ea sub clarul
de lună față în față)

printre atâtea stele fugare
ochii mei vindecați
de întuneric
nu dau greș niciodată
ascultă lumina să dea
în floare

nici vorbă de risipă
nici măcar despre-o clipă
ce zboară pentru că
timpul nu are pereche

Între ieri și mâine

De multe ori ascult întunericul
mâncat de molii șoptit
pe la colțuri de stradă ori
bălăcindu-se în nimicnicia zilei
neînduplecate

aflat între ieri și mâine
va trebui să-l apăr de clipa
crescută izvor strălucitor de lut
stârnind cărări promise
spre niciunde

Cornelia IONESCU
CIURUMELEA

***

Trupurile noastre se află
într-o perpetuă adorație,
ca o balanță
de lacrimi cioplite în chiparos,
ca o impecabilă spirală
de sânge și os…
Trupurile noastre,
cu grație,
se autoincendiază în sinucigașul balans
al unui dans fără de gravitație…

***

Aștept nechezatul sângelui,
surda-mi materie să devină
trapezist fără frică,
acrobat fără plasă în arenele sorții
iubind încă o dată,
exersând saltul mirific al morții…

***

Să-mi vindec vulnerabila carne
sunt condamnată să fiu
cioplitorul ascet
ce sapă în lacrima lui diafană,
neîncepută, virgină
și își cioplește o pasăre-n piept
cu dălți de lumină, cu dălți de visare…

***

Întind furia brațelor spre nicăieri
să-ți cer un strop de iubire,
căderea în vid a sângelui acrobat
prin anotimpul virgin,
un sărut aruncat pe caldarâmul trupului
ca un argint pe o tipsie…
Rupe-ți din inimă o felie de cer
pentru pasărea mea de hârtie!

***

Când ne spunem povești
cu pulsul visând
și dansăm furibunzi,
unul de altul flămânzi,
cu ochii orbiți de fulgi muribunzi
ascultăm gramofonul planetarei zăpezi…

***

Port pe chip o ingenuă tresărire de frică.
În transă teatrală,
femeie plângând cu ochiul cubist,
cu lacrima infernală…
Am sânge diabolic,
curge prin venele crudului…
Fântânile lacrimei țâșnesc sub tropotul mânzului…

(Din volumul în pregătire, „sângele cântă la harpă”)

Din poezia lumii

Nika TURBINA
(1974 – 2002)

S-a născut în orașul Ialta, mama ei fiind pictor, tatăl – actor. Curând familia li s-a destrămat și Nika a crescut în familia bunicilor, tatăl-mare fiind scriitor. De la patru ani, fetița suferea de astm și insomnie. Uneori, în faptul nopții, o ruga pe mama să transcrie versurile care îi apăreau în imaginație. La vârsta de 8 ani era considerată adevărat fenomen, copil-minune, simpatizată și promovată de scriitori valoroși ai timpului, înainte de toate de Iulian Semionov, cu recomandarea căruia versurile i-au fost publicate în unul din ziarele importante din Moscova (1981). Evgheni Evtușenko a însoțit-o la Bienala „Poeții și Pământul” de la Veneția, unde micuței poetese i-a fost acordat trofeul „Leul de Aur”. În 1983, la vârsta de 8 ani, Nika e autoare primei cărți de versuri, „Maculator”.
În anul 1990, Turbina face cunoștință cu psihiatrul italian Giovanni Mastropaolo, care utiliza o metodă netradițională de tratament prin intermediul artei, recurgând inclusiv la versurile Nikăi. El avea 76 de ani, juna poetă – 16, dar trăiau în concubinaj, situație ca și nefirească ce nu avea să dureze.
Cu susținerea personalităților influente avea să fie înscrisă la școala teatrală, mai apoi la institutul de cultură, însă astea nu erau compatibile cu modul ei de viață boem. Abandonase poezia, dezamăgită până la disperare de faptul că nu mai era admirată, adulată ca în copilărie. Iar dacă nu înveți, nu știi ceva carte, cu ce întreții, cu ce alimentezi dotările unui ex-copil de geniu? Vine seceta, pustiul, ispita alcoolului, halucinogenelor… Aștepți recompensa, caramela, însă dresorii deja au uitat de tine. Ce-ți mai rămâne decât căderea prin geam de la etajul 5?… Sigur, destin foarte tragic. Care, probabil, ar fi fost imposibil de evitat…

În traducerea lui Leo BUTNARU

***

Deloc puțini sunt cei ce cred
Că eu am întârziat –
Trenul meu a și plecat.
Viața a prins pe taluz
Traverse, șine noi,
Timpul a înmulțit
Ale iubirii sentimente înalte.
Pur și simplu eu
Am înlocuit seara cu dimineața.
Să fac asta m-au ajutat și alții.

***

Așteaptă puțin,
Să aprind felinarul,
Să luminez panta
Pe care
Tu aluneci în beznă.

***

Încă nu a fost să ajung
La limita visurilor mele.
Rătăcesc prin viață
Ca un copil naiv
Pe cearșaful alb,
Aruncându-mi sufletul
În prăpastia speranțelor.
Și el ba cade,
Răpus de lovituri,
Ba ar putea să cânte
Cu noile cuvinte ce-mi veniră,
Simple, pline de bunătate
Altora nicicum asemănătoare.

Pasărea rănită

Aveți milă de mine, lăsați-mă să plec.
Nu-mi legați aripile rănite,
Deja nu mai zbor.
Vocea mea a sugrumat-o durerea,
Vocea mi s-a transformat în rană.
Deja nu mai strig.
Dar ajutați-mă, fie-vă milă!
E toamnă.
Păsările zboară spre sud.
Iar inima se strânge de spaimă,
Singurătatea – amicul morții.

1983

***

Mă voi dezlănțui,
Mi-oi arunca șalul pe umeri,
Mărunte bătăi de călcâie.
De tângă, de-alean vesel voi râde.
Mă voi duce-n grajd,
Culcându-mă-alături
De blânda văcuță.
Eh, Joiana mea,
Sfârșitul va fi unul:
Tu – la abator,
Eu – la gunoi.
Când ne vom întâlni
Ne va fi rușine.
Pur și simplu ne-au confundat biletele, care
S-au dovedit a fi de-aceeași culoare.

***

Versurile mele sunt grele –
Pietre-aburcate în munte.
Le voi duce până la stânci,
Cât mai mult înainte.
Voi cădea cu fața în iarbă,
Însă lacrimi nu-mi vor ajunge.
Îmi voi sfâșia strofă, catren, –
Versul va plânge.
Cu-adâncă durere urzica
Palmele îmi va înțepa!
Ziua întreagă, amară,
În cuvinte se va transforma.

1981

***

Legănați-mă, alinați-mă,
Înveliți-mă-n plapumă caldă.
Amăgiți-mă c-un cântec de leagăn,
Dimineață dăruiți-mi vise-noian.
Zile cu ilustrații nostime,
În care soarele-i mai siniliu decât gheața,
Puneți-mi-le sub pernă, tăinuit,
Până să vină zorii.
Însă nu așteptați, – auziți? –
Nu așteptați,
Copilăria a fugit, m-a părăsit.

1982

***

Voi mușca zăbala,
Cu spumă voi stropi.
Amicii cu ea îi voi acoperi,
Apoi voi prinde-a urla.
Ce faci tu,
Micuțo, deja bătrânică sadea?

***

Vânturile reci au obosit.
În curte Hristos a fost răstignit.
Iar copii o zbughesc, ca mistreții,
Prin iarbă străină, prin loc pustiit.
Măturătorul curăță trotuarele.
Veioza și-a stins lumina. Uitat
Prin timpuri stropul de sânge
De mult s-a și decolorat.

Jinduiesc bunătate

Atât de multe ori
Eu surprind priviri piezișe.
Și cuvinte ascuțite
Ca săgețile
Se înfig în mine.
Vă rog – ascultați-mă!
Nu încercați
Să ucideți în mine
Clipele
Visului de copil.
E atât de mică
Ziua mea
Și eu atât de mult
Le doresc binele tuturor,
Chiar și celor
Care
Ochesc și trag în mine.

1983

***

Ceva trosni, scrâșni în lumea falsă.
Prin burlane, scunde sau înalte,
Curge temeinicia lumii.
…Parcă râul s-ar învolbura,
Căzând de pe praguri priporoase,
Povestind că, chipurile,-a fost
Martorul pe când se izvodea
Romanul „Geneza”…
M-a ajutat un trecător oricare:
A intrat întâmplător,
Citi versuri chiar mie dedicate,
În rime cutezătoare adunând idei,
Mai că neatingând cuvintele,
Despre viață filosofând, să zicem,
Deștept și curajos
În confuzie de ploconeli știute.
Pe sticla geamului, cu
Guașă multicoloră
El desena conturul destinului meu,
Înghițind amară lăcrimare.
Iar eu, dând drumul vieții în conductă,
Mă grăbeam s-ajung cât mai curând la râu.

***

Hei, intrați!
Aici poeților bolnavi li se schimbă un cap pe altul:
Abia-abia ți s-a uzat – ți-l deșurubează
Și din nou vei fi răzbunător.
Suferința sfâșie stihia,
Împlântându-și în mine ecoul.
De-ar fi să ajung până la debarcader,
Însă vocii nu-i prea ajunge suflu.

***

Închid pleoapele, genele,
Dar somnul nu mă prinde.
Mă gândesc la ziua ce-a trecut,
Însă care nu a și ajuns
A se întâlni cu noaptea.
Mă gândesc la străzile chinuite de oameni,
La felinarele
Obosit să mai lumineze.
Mă gândesc la case în care
Nu izbutesc să adorm,
Însă dintr-o dată somnul
Zboară spre mine ca o pasăre cenușie,
Spre crăpat de zori
Închizându-mi pleoapele, genele.
Dar trezește-te tu, micuțo,
În dis-de-dimineața zilei
Să vezi că felinarul tău
S-a odihnit.
Râsetul a umplut răscrucile drumurilor,
Iar până în seară ziua pare infinită.

1981

***

Nu am vrut să mor,
Am încercat să zbor –
Dar nu a fost să fie.
Iar când am murit,
m-am amuzat
De efemerul
Curaj al speranței.

Te-am mințit

Eu te-am mințit,
Că o clipă-ar ține cât veșnicia.
Că după ce pleacă păsări călătoare
Căldura s-a și sfârșit.
Și demult a fost să uit deja
A nopților descântece, vrăji,
Că bucuria e atât de aproape –
De cum o vei atinge întâmplător,
Palma ta va ridica spre cer
Globul pământului.
Eu te-am mințit?
Nicidecum!
Ți-am dăruit taina
Ce mi-e cunoscută
Doar mie.
1983

Paul SPIRESCU

Fuga necesară

Haideți domnilor să tragem o beție ca-n poveste
noaptea asta-i fără margini, nu mai poți nimic să zici
uite c-a murit crâşmarul şi nici crâşma nu mai este
toți ne lasă-n noaptea asta să ne-înmormântăm aici

adu, mă, un vin mai negru, cum îmi e inima mie
cântă, lăutare, cântă cântecul care m-a frânt
puneți luna asta – târfă, s-o mâncăm pe farfurie
puneți stelele din ceruri să danseze pe pământ

noaptea asta-i fără margini, nu mai faceți pe nebunii
luați şi beți cât mai există cârciumi pentru visători
uite că de disperare s-au împreunat lăstunii
numai Cerul se tot ține de prostii şi demascări

luați şi beți că vine ora şi ne-apucă dimineața
târfa asta nu mai spune niciun vers, niciun cuvânt
chiar şi viața e ca târfa, chiar şi târfa e ca viața
haideți domnilor prieteni să fugim de pe pământ…

Apocaliptică

Și pe-aici pe la noi ard pădurile, Phaevronia
cu ciuma am terminat din vremea războiului, cu holera la fel
dar o altă ciumă și o altă holeră ne bântuie trupul
și sângele care gâlgâie spasmodic în el

acum ne plimbăm liniștiți pe bulevarde
ne sărutăm și ne facem planuri de viitor
și în vremea aceasta, chiar aici lângă noi
pădurile ard și câmpiile mor
se anunță o primăvară bolnavă, toacele bat

și nimeni nu știe de ce ori de unde
timpul se-ascunde liniștit și timid
în secunde

da, se-anunță o primăvară bolnavă, toacele ba
și nimeni nu știe de ce și de unde
numai poetul, singur ca o lebădă albă
înhămată la diminețile lumii
ne mai poate răspunde…

Prieteni și cărți de dincolo de graniță

Doina CERNICA

Maria Toacă, un condei luptător

Călătorind printr-o pădure de ziare vechi, am întârziat lângă unul din 15 iunie 1989, „Zorile Bucovinei” Cernăuți, în caractere chirilice, de la centenarul stingerii din viață a lui Eminescu, ziar păstrat pentru articolul „Cuvânt de înălțare pentru Veronica” de Maria Toacă. L-am recitit anevoie și m-au năpădit amintirile. Pentru întâia oară la Chișinău în primăvara anului 1979, primul lucru pe care l-am cumpărat a fost o carte de povești populare, care a rămas mai mult răsfoită decât citită. Citit cu adevărat în caractere chirilice a fost romanul „Clopotnița” al lui Ion Druță, darul Mariei Toacă, într-o călătorie la Cernăuți, în 1984. Nu a fost o lectură ușoară: deși gimnaziul și liceul mă învățaseră să citesc fluent în limba rusă, fiecare cuvânt românesc nu țâșnea, se recompunea din suma sunetelor numite în caractere slave. Uneori, cuvântul se închega și cu o întârziere de câteva secunde, îi pierdeam sensul, înțelesul frazei se stabiliza greu. De aceea, am avut nevoie de o nouă lectură, pentru ca să-i urmăresc acțiunea, să-l gust.

Pe Maria Toacă am cunoscut-o în 1982, cu prilejul schimburilor redacționale existente pe atunci între cotidianul „Zori noi” Suceava și ziarul ucrainean „Radianska Bukovina” Cernăuți, întâlniri și vizite în oraș și regiune de câteva zile, când, de obicei, pe post de translatori, erau invitați colegi de la ziarul românesc (în veșmânt străin) „Zorile Bucovinei”. Pentru mine, crescând cu amintirile din familie despre Cernăuți, primul pas pe pământul nordului înstrăinat al Bucovinei a însemnat unul spre împlinirea unui vis. Pentru Maria, întâlnirea cu o ziaristă bucovineancă din partea norocoasă a Bucovinei mi-a apărut ca o sinceră bucurie adunată în ochi, cât timp ne-am văzut și ne-am făcut semn de o parte și de alta a fâșiei din țara nimănui, în așteptarea terminării formalităților… Dar, știu eu ce-o fi fost atunci în inima ei?! Oricum, ne-am împrietenit imediat și, iată, în curând vor fi patru decenii de când suntem apropiate, solidare, la curent una cu viața celeilalte, copii, nepoți, articole, cărți.

Am semnat împreună două volume de publicistică, „Dulce de Suceava. Amar de Cernăuți” (2014) și „Dulce-amar de Bucovina” (2018), apărute la Editura Mușatinii Suceava. Primul, din dorința noastră de ziariste și mame de a opune norilor războiului care se adunau la orizontul Ucrainei și poate al Europei mărturiile unei lumi iubitoare de pace și de construcții pașnice, care făcea eforturi nu ca să uite, ci ca să aline cât de cât rana graniței, a despărțirii produse de cel de Al Doilea Război Mondial cu efortul păstrării fondului comun de tradiții și obiceiuri populare, al continuării și îmbogățirii moștenirii culturale, literare. Următorul a fost ofranda noastră de amintiri, de evocări răscolite, reînviate de Centenarul Marii Uniri și de proiecte comune încurajate de sărbătoarea sa.
Dintre toți românii de pe pământurile înstrăinate ale României pe care i-am cunoscut, cei din Ucraina sunt cei mai loviți. Secerați de gloanțe când, amăgiți cu posibilitatea alegerii în primele momente ale ocupației, au vrut să vină în țară, înfometați, deportați în Siberia și Kazahstan în necruțătoarele decenii ale instaurării stăpânirii sovietice, își văd astăzi distruse programatic limba, identitatea, într-un stat care se vrea monolingvistic cu toate consecințele dezastruoase care decurg din această politică asupra minorităților naționale, între care cea mai afectată este cea a românilor, cea mai veche în acest spațiu, vechime înzidită în mormintele și edificiile strămoșilor, pecetluită cu sângele lor. Condei luptător, Maria Toacă este unul din purtătorii de steag ai românilor care se străduiesc să apere dreptul limbii materne de a fi vorbită și învățată în școli. După cum multe articole, în bună parte reunite în volumul „Martiri români din infernul foametei” (2018), tipărit la Cernăuți, evocând tragedia, morțile provocate de foametea din anii 1946-1947 în rândurile românilor, militează în țara Holomodorului, pentru recunoașterea oficială a politicii de distrugere prin înfometare și a românilor, în numele, spune Maria Toacă, „înfometaților de adevăr”. Iar una din cele două cărți care se află pe masa sa de lucru este de asemenea consacrată suferinței: destinelor frânte de deportări, culegătorilor și interpreților cântecelor de înstrăinare, cu părinții trecuți sau pierduți în surghiun, și, iar și iar, dramei limbii române.

Într-un alt registru se înscriu luminoasele sale cărți „Drumuri de dor prin țara dragă” (2018) și „Din toată inima, pentru Voroneț” (2020), tipărite de Editura Misto din Cernăuți. Carte cu un motto din Radu Gyr – „Avem o țară unde au stăpânit odată /Vitejii daci, bărbați nemuritori /Și unde stau de veacuri laolaltă, /Izvoare, văi și munți cu fruntea-n nori” și o dedicație la fel de emoționantă – „În anul Centenarului UNIRII dedic această carte nepoților mei, Veronica și Teodor” -, prima este povestea călătoriei prin România a trei generații de cernăuțeni, bunicii Maria Toacă și Tudor Andrieș, fiul lor, Iulian Andrieș, și nepoțica Veronica. O călătorie inițiatică, de cunoaștere și de reconsolidare și îmbogățire a sentimentului de iubire pentru țara străbunicilor, pentru neamul românesc și pentru limba română. O nouă, veritabilă „Cântarea României” la aproape 170 de ani de la cunoscutul poem patriotic al lui Alecu Russo. Cu atât mai tulburătoare, cu cât autoarea trăiește și scrie pe pământul ei înstrăinat. „Doamne, Dumnezeule, ce țară frumoasă avem!” exclamă Maria Toacă, emoționând inimi și tensionând conștiințe nu doar în nordul Bucovinei, ci și în sudul ei, oriunde cartea a putut să ajungă pe cuprinsul Țării-Mamă. O carte străbătută de o bucurie curată, fără nicio imputare la adresa statului care i-a părăsit, i-a abandonat și a fraților care îi uită din ce în ce mai mult pe românii de dincolo.

Parte vie a noii cântări a României o reprezintă următoarea sa carte, dedicată vestitei ctitorii a lui Ștefan cel Mare și obștii monahale care-i apără duhul. Cea mai frumoasă carte despre Sf. Mănăstire Voroneț publicată peste hotare se deschide cu o laudatio, o cântare a acestei valori românești fără seamăn: „supranumită «Capela Sixtină a Estului», inclusă din 1993 în patrimoniul UNESCO. În numai trei luni și trei săptămâni a fost creată de mâna omului una dintre cele mai mari minuni ale României și, neîndoielnic, ale întregii lumi ortodoxe, care de mai bine de jumătate de mileniu înfruntă vitregiile timpului, le coboară oamenilor cerul pe pământ”. Cartea insistă asupra drumului spre mănăstire și a vieții în mănăstire a trei figuri emblematice din obștea sa, proinstareța Irina Pântescu, stareța dr. Gabriela Platon și scriitoarea Elena Simionovici, dar este mai ales un elogiu adus lucrării sale întregitoare: în zile de rând și de sărbătoare aici vin cernăuțenii să-și plângă suferințele și să-și înalțe rugăciunile, iar reprezentantele obștii sale înnobilează și îmbărbătează cu ruga și cuvântul lor manifestările consacrate la Cernăuți și în Regiunea Cernăuți martirilor de la Fântâna Albă și Lunca, Limbii Române, Zilei Bucovinei, unor sfințiri de biserici și hramuri.
O astfel de prezență mângâietoare și alinătoare a reprezentat-o participarea proinstareței și stareței la dezvelirea bustului părintelui literaturii române din Bucovina, al preotului Iraclie Porumbescu în fața Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Boian. În pregătirea, organizarea evenimentului, Maria Toacă s-a implicat efectiv, cu multă dăruire, cu un puternic sentiment al datoriei față de „pământenii” ei, ca fiică a acestui loc, nemurit de versul eminescian.
Absolventă a Facultății de Jurnalism la Universitatea din Chișinău, Maria Toacă nu a învățat niciodată la școală limba română în caractere latine. Le-a deprins în ciclul primar, încercând, străduindu-se singură să le deslușească, să le memoreze din cărțile părinților aflate în casă și îndeosebi din cele împrumutate, „pentru tata, pentru mama, pentru bunica”, de la biblioteca din Boian, care nu distrusese volumele rămase din vremea României Mari. Ca toți oamenii scrisului de pe pământul înstrăinat născuți în secolul trecut. De aceea, respectul pe care li-l port autorilor bucovineni și basarabeni are din start un avans. Dar, reîntorcându-mă la Maria, să mai spun că același sentiment al datoriei față de „pământenii” ei a susținut-o și în transcrierea din grafie slavă în grafie latină și în editarea romanului, apărut la Chișinău, în 1970, „La răspântia Boianului” de Viorica Chibac-Cuciureanu, născută la Boian. Nimic nu a fost simplu, ușor în această recentă lucrare a Mariei Toacă încununată cu tipărirea cărții la Editura Misto din Cernăuți, la sfârșitul anului trecut, dar s-a simțit tot timpul încurajată de talentul autoarei și de frumusețea acelor vremuri patriarhale ale Boianului zugrăvite de Viorica Chibac-Cuciureanu, de gândul darului făcut boincenilor – pagini ale trecutului care să-i mângâie și să-i întărească -, boinceni care de altminteri i-au fost alături în grijile financiare ale demersului ei.

Membră a Societății Scriitorilor Bucovineni, Maria Toacă a avut parte de meritate distincții ale acesteia și ale Fundației Culturale a Bucovinei. În anul 2014, i-a fost acordat Premiul Eminescu „Teiul de Aur” pentru Publicistică al Editurii Geea din Botoșani. Cu un scris luptător, de care Bucovina are nevoie, ziarist de conștiință, pătrunsă de duhul adevărului, Maria Toacă a fost prezentată atunci, și este recunoscută acum de toate condeiele pentru care românii din nordul Bucovinei continuă să conteze, ca fiind din stirpea publicistului Eminescu. O recunoaștere pe care fără îndoială cartea sa despre Eminescu la Cernăuți îi va crește și îi va întări îndreptățirea.