Spații culturale nr. 59 (11)

Camelia Manuela SAVA

Orașul închis – un poem în proză

Despre personalitatea Vioricăi Răduță ar fi multe de spus, dar, de bună seamă, nu sunt cea mai în măsură să o fac, și, totuși, nu am putut să nu remarc faptul că este de o modestie rară, o femeie doctă, inteligentă, calmă, cu o voce plăcută, caldă, dând dovadă de un spirit complex, de un tact cum rar întâlnești.
Despre scriitoarea Viorica Răduță și cărțile ei sunt și mai multe de spus – criticii literari s-au implicat în acest sens, au apărut cronici de întâmpinare valoroase ori de câte ori râmniceanca a publicat o carte, fie un volum de versuri, fie un roman, remarcându-se ca o voce puternică a scriiturii feminine contemporane.
Recenta sa apariție editorială este un prozopoem interesant, original, cu o formulă inedită, bine gândită: Orașul închis, apărut la Polirom, Iași, 2017, este încă o dovadă a geniului creator, devenind, fără doar și poate, o construcție în proza elitistă a Vioricăi Răduță.
Din turnul de fildeș coboară spre noi o operă cu iz de amintire legată de orașul/ matrice spirituală – Râmnicu Sărat, purtând parfumul altor vremuri, păstrate adânc în sufletul celei care scrie.
Concentric și metaforic, puternic parabolizant, romanul are trei piloni de referință în ipostaza celor trei PERSONAJE – personae –date de trei nume: ILINCA, MIHĂIȚĂ și VIȘINOIU: măști ludice sub care se ascunde MEMORIA.
ILINCA e un alter ego al scriitoarei – cum lesne se poate ghici. Ea e poemul însuși, e visul tinereții, al prospețimii, al idealului. Fata aduce bucuria întoarcerii în trecut. Sufletul ți se umple de adieri, de prospețime, de melancolii trezite din latență, de pendulări înainte și înapoi pe axa temporalității. Ea e carnea cărții, e sufletul sufletului ascuns printre rânduri, e fereastra prin care autoarea privește la propria viață, la propria tinerețe, e oglinda în care se potrivește cu surâsuri, cu silabe. Ilinca aduce cu ea imaginea orașului, atunci și acolo, acel imago vitae prin care se reface harta Râmnicului Sărat, peste ea se contopesc părinții, profesorii, școala, gazda, străzile, oamenii, mirosurile, parfumurile, culorile, umbrele. Ilinca e puterea de a te trezi în tine din nou, de a te reface ca avatar, de a reînvia acea lume pe care o porți cu tine mereu pretutindeni, dincolo de barierele timpului.
MIHĂIȚĂ e sperietoarea de ciori, e realitatea crudă; inofensiv, naiv, el e antieroul – nu are nimic eroic, nu luptă, nu gândește în profunzime; nu se confruntă decât cu balaurii nebuniei proprii, el e Mascota. E Umbră, e Universul citadin, e șarpele de sub casă/ de sub oraș, ieșit la suprafață pentru a admira lumina, e gardianul orașului, e paiața orașului. Mihăiță e filosoful nebun (dar noi avem nevoie de filosofii nebuni, nu-i așa?). El desenează conturul orașului, pune pe stanțele burgheze scene, dialoguri, alte personaje. Umblă incognito, cu o gentuță, e autodidact, e atotputernic, deși e sărac cu duhul, e plăcut tuturor, dar e urât de toată lumea. E purgatoriul, e străinul, e alienatul (Alien – altul, venit din altă lume). El e un fel de OCHILĂ care le vede pe toate pe dos, e Bufonul care spune Adevărul la curtea regilor; el e sufletul orașului, un abur, o greșeală a matricei.
VIȘINOIU este Monstrul, Comandantul Închisorii – el reprezintă destinul orașului, forțat, impus, dat de Istorie. El e cel care aduce Pustiul, e trimisul Morții în oraș, pentru că moartea e legată de Istorie, iar Istoria a construit aici Închisoarea. El e cel care semnifică brutalitatea, numele lui e legat de sânge, de cimitir, de frică, limbaj trivial, de lipsa divinului, de lovituri, de anchete, de tot ce înseamnă inuman, de tot ceea ce semnifică violență; soarta lui e împletită cu a deținuților (Mihalache, Plăcințeanu, Diaconescu și alții). El e celălalt Gardian al orașului, Maleficul, imaginea lui se suprapune peste Iad, căci el răspândește Întunericul.
ORAȘUL este lumea la scară redusă, este Matricea. Apar aici personalități cultural- istorice: Carol I, Lupescu, Chircu, Moșescu; panoplia este completată de muncitori, târgoveți, fotografi, țărani. Un simbol este Carabelea cu trăsura lui – un fel de Charon cu dimensiuni mai mici, dar nu lipsit de importanță, călătoria cu trăsura fiind semn al aristocrației, în distonanță cu mersul cu trenul care este pentru muncitori, pentru plebei. Nu sunt evitate nici evenimentele istorice (atestarea documentară a orașului Râmnicu Sărat din vremea lui Țepeș, ctitoriile bisericești voievodale din vremea lui Ștefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, 1877, vizita lui Carol I la închisoare la 1901, răscoala țărănească din 1907 etc). Apar denumirile vechi ale străzilor, ale magazinelor, ale școlilor; se regăsesc nume reale ale unor profesori, ale unor instituții, cu tot farmecul unei epoci demult apuse. Sunt pomenite și satele dimprejur, căci altfel nu ar fi completă geografia locului.
Orașul este o lume suficientă sieși, liberă să trăiască închisă între porțile sale, între ziduri reale sau ireale, între idei preconcepute și idealuri mărețe, păzită de Mascota sa și de Gardianul Malefic. Orașul este o lume a lui Ianus care privește în interior la propriul destin, dar și la exterior, la ceea ce ar putea fi, la ceea ce ar fi putut fi și nu a fost.
Concluzionând, Orașul închis este o capodoperă, un dar pe care ni-l face scriitoarea, căutând să redea artistic o imagine reprezentativă, unică a unui loc, a unei lumi pe care a păstrat-o cu sfințenie și pentru care se cuvine să îi mulțumim.

Octavian MIHALCEA

ENIGME ÎN DESFĂȘURARE

Volumul de versuri al lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, Fluturi de trup (Editura Blumenthal, București, 2015), ne prezintă puneri în scenă cu evident parfum panteist, profunzimea ideaticii realizând o binevenită sinteză cu elanul metaforic. Poetul acordă întâietate discursului cu vădite accepțiuni metafizice. Imaginile puternice dau o dimensiune aparte cărții, ce poate fi abordată și dintr-o perspectivă labirintică, conferind cititorilor multiple grile de interpretare. Avem senzația plăsmuirii unor tablouri care tind spre holistic, spre ample edificări ideale: „Acolo,// voi încrusta în pietre semne,/ cine le va descifra/ deschide porți spre tâmplele timpului,/ trage durerea după sine și pleacă,// dincolo de prăpastie unde s-a rostogolit cerul/ și se naște într-un alt univers.// Aici un Dumnezeu exilat/ a creat cuvântul/ egal cu sine însuși.” (Dincolo de prăpastie). Nedisimulata sensibilitate a versurilor lui Nicolae Vălăreanu Sărbu ne situează în proximitatea inefabilului. Cromatici mutabile însoțesc aceste desfășurări lirice, împreună cu ființa unor penetrante simboluri. Nuanțele pasionale contribuie la consistența mesajelor expuse. Variate stări diafane atrag lectorii în lumi speciale: „Unde retrasă înflorește menta sălbatică/ nopțile boreale devin curbe/ cum drumurile peste munți.// Cu rotunde flăcări răsăritul se-aprinde/ sub genele apelor repezi,/ cascade în sărituri deschizând porți.// Acolo trupul tău cu linii spirale/ se-mbracă-n rochii de bumbac vaporos/ și toamna privește ascunsă după culori.// Ochii mei cu negru brodat în pupile,/ te visează-n ii de mătase cu florile albe/ ce-mi flutură-n brațe.” (Fluid și vaporos). Putem considera împlinirea întru metaforă ca un deziderat estetic al autorului. Transcendentul are, ca întotdeauna, virtuți soteriologice: „Dumnezeu aduce prea departele, aproape/ în ochiul său magic/ binecuvântează viața.” (Până unde cerul atinge pământul). Memoria pare descinsă din incandescente oglinzi știutoare. Sunt favorizate atitudinile introspective, căile mereu fascinante spre aflarea esențelor. Incontestabilă, propensiunea către verticală a poeziilor din Fluturi de trup. Ideatica filosofică asigură diverse potențialități de evadare: „Într-o vreme când timpul se comprimă/ ori poate se dilată dincolo de margini,/ moartea e ucisă/ de propriile ei determinări,/ viața devine nesfârșită/ prin recompunerea materiei vii/ în evoluție/ din ceva în altceva.” (Din ceva în altceva). Valorile sufletești ordonează meandricele trasee ale volumului, astfel petrecându-se metamorfoze, redimensionări cu impact deosebit: „E o taină în tine să cauți/ ecoul din golul în care se aude,/ tot ce n-ai vrut să-ți spui/ unde cuvintele cu miere pe limbă/ netezesc riduri.// Iar ochii cu norii pe gene/ privesc înlăuntru cum te ating/ și urcă prin mine jertfa zidirii,/ să nu mă opresc din lucrare.// Când mâinile se prind de cer/ prin aer fortificându-se/ marea coroană a puterii.// Zilele își pun bețe în roate pe rând/ se miră cum transparența înșală/ și lumina curge-n oglinda adevărului/ surpă fructul mâniei.// Ispitei îi pune zăvoare/ în timp ce fac/ tunel în idei.” (Tunel în idei).

Silvia-Ioana SOFINETI

Fluturii Irinei Binder

Romanul a apărut mai întâi pe blogul autoarei, apoi au fost editate două volume, iar la cererea publicului (feminin, tânăr), povestea a fost terminată în al treilea volum, care a provocat o reeditare a celorlalte, la Editura For You, București, 2016.
În deschiderea romanului apar fragmente de filosofie de blog, urmate de amintirea ultimilor cinci ani, cei care cuprind povestea de dragoste, uneori neverosimilă, dintre Irina, tânără aristocrată, cu rădăcini vechi în Brașov, și Robert, fratele iubitului oficial, om de afaceri din zona București, Brașov, Snagov. Într-o seară de Crăciun, Irina își aduce aminte cum l-a cunoscut pe Matei și, în ciuda avertismentelor pe care le primește de la cel care va deveni prietenul imaginar, între cei doi se leagă o relație în care ea devine întreținuta lui (deși se va considera tot timpul independentă financiar, în ciuda faptului că nu avea un loc de muncă, dar primea chirie pe o casă din Sinaia), suferă de privare de libertate, nu mai are prieteni, se simte îndepărtată de tot ceea ce iubea, deși toate personajele masculine se trezesc prinse în vraja ei. Pe fundalul acesta, personajul feminin se autocaracterizează, scoțând în evidență mai ales calitățile pe care crede că le are: este miloasă, altruistă, suflet pur și bătrân, este deosebită de femeile din jurul ei nu numai prin vestimentație (îi plac rochiile de prințesă), ci și prin felul de a vedea lumea. Încearcă de mai multe ori să îl părăsească pe Matei, care este tipul tânărului de bani gata, don juan al cluburilor, pentru care fidelitatea este ceva străin, dar care este și foarte posesiv.
Șirul de plecări și de reveniri este aproape interminabil, ceea ce duce, la un moment dat, la plictisirea și la enervarea cititorului. Ce salvează, în aparență, romanul, este inserția fragmentelor de jurnal, precum și a amintirilor din copilăria eroinei, care sunt utilizate pentru a justifica, de cele mai mule ori, alegerile făcute. Irina Binder greșește grav, însă, din punct de vedere compozițional. Dacă a vrut ca romanul să fie unul circular, atunci n-ar fi trebuit să uite că povestea începe într-o seară de Crăciun, prezent la care nu se va mai ajunge niciodată, deși acțiunea propriu-zisă se încheie tot de Crăciun, în același an, dar în altă țară… Volumul al treilea pare de umplutură, iar finalul lui s-ar potrivi mai bine celui de-al doilea. Pe ici, pe colo, se întrevede melodia lui Emeric Imre, Nebun de alb, care se transformă într-un laitmotiv.
Atmosfera romanului este susținută de viața burgheziei postmoderniste: clubbingul, excursiile, extravaganțele, fițele. Irina, personajul principal, nu se simte ca făcând parte din această lume, dar se adaptează foarte repede, deși ajunge să încalce multe dintre principiile de viață inoculate de tatăl său, presărate, de altfel, la tot pasul prin roman. Un pic telenovelistic sau, ca să nu fim prea răi, de basm, finalul este scurt, frumos și ireal, de parcă toate problemele care l-au împiedicat au dispărut brusc.
Robert, personajul masculin principal, este, mare parte din roman, o umbră croită să scoată în evidență caracterul negativ al fratelui său adoptiv. Încrâncenat de începutul greu al vieții, el are senzația că nu i se cuvine nimic din ce are, cu atât mai puțin iubita lui Matei, însă nu poate scăpa de fluturii care îl cuprind alături de Irina.
Fluturi este un basm frumos, cu pasaje ceva mai brutale, dar care își găsesc utilitatea, până la urmă, deși de la prima palmă personajul înțelege că trebuie să plece. Este un roman accesibil, ușor de citit, mai ales de tinere aflate în căutare de făt-frumos și de bani. Irina Binder încearcă să transmită ideea că oricine poate obține ce vrea.

Lucian MĂNĂILESCU

Zidurile Babilonului

Doar tăcerea plutea peste ape,
cuvintele erau moarte demult,
în înţelesuri de piatră…

Sub zidurile Babilonului, acolo
şezum şi plânsem, inventând o nouă limbă
care se vorbea cu tăceri.

Dacă voiam să te strig „Maria!”
pipăiam peretele din cărămizi roşii
al inimii, pentru „departe” ascultam
valurile străvezii ale mării,
cuvântul „copac” se năştea
din toamna cuvântului „frunză”
iar pentru „iubire” alergam
desculţ prin iarba înserării.

Acolo, sub zidurile Babilonului,
un zigurat fisura amintirile
şi liniştea urca pe treptele în ruină
învăţând, iarăşi, să cânte…

Valeria MANTA TĂICUȚU

Locuri geometrice

Cu un titlu explicit, „Cuibul crucii – poeme triunghiulare”, volumul recent tipărit al lui Petrache Plopeanu reunește poeme de factură mistică și filosofică, puse sub semnul unui moto sugestiv: „În fiecare zi suntem răstigniți, dar avem puterea de a ne înălța”. Cu alte cuvinte, este destinul ființei umane să sufere, să fie sacrificată, să cunoască răul și limitele proprii, pentru a găsi, în final, calea spre înălțare și lumină. „Marmura din sânge” trimite la fărâma de noblețe, la potențialul cu care suntem trimiși pe pământ, pentru a trece prin „aceste ceasuri care se duc ele însele/ să negocieze trecerea timpului”.
Orice poet poate fi „înconjurat de veșnicie”, condiția fiind acel adevărat și, din păcate, banalizat prin folosire, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Petrache Plopeanu salvează, într-un poem, semantica acestui verset, apropiindu-l de plângerea lui Iov; prin contaminare, rezultă un sens nou, tipic celui care scrie încrâncenat și răzvrătit: „dacă nu e nimic este dragoste/ aceasta-i reciproca celebrei ziceri/ adaugă unul dintre chibiții nopților pierdute/ pe lângă zidurile amorțite ale bisericilor/ închise înainte de sfârșitul liturghiei// unde te-ai dus/ în acest timp de veselă ardere a nimicniciei/ unde au zburat cenușile înconjurând pământul/ răsărit ca un mușuroi de furnici/ dintre apele abia, abia strânse de-o inundație” („din lipsă de alte vorbe. înconjurat de veșnicie”).
„Stăpânul cuvintelor noi”, dincolo de „perspectiva unui hold-up”, rămâne cel care înțelege miracolul, care-l așteaptă și, nu în ultimă instanță, îl și creează, adică poetul-demiurg, oricât de nereușită ar părea ipostaza din punctul de vedere al trăitorului într-un cotidian din care a dispărut și ultima fărâmă de sacru: „pentru el nu era mirare nu era miracol ci doar/ ceilalți care nu înțelegeau urcușul/ care nu acceptau/ cele două lemne puse unul peste altul/ și aburul ce plutea peste coaja lor uscată/ lepădată alături ca pielea unui șarpe”. Pentru generația de trăitori în mediul virtual, crucea se poate rezuma la cele două lemne puse unul peste altul, dar poetul care își exprimă credința compunând „poeme triunghiulare” (trimitere, desigur, la Sfânta Treime, la sacra cifră trei) înțelege că, în ciuda lepădării de credință, lumea este bizar populată cu regimente întregi de exemplare ale lui Iuda. Iisus, așa cum îl percepe poetul, moare iarăși și iarăși, vândut pentru același simbolic pumn de arginți și răstignit pentru mereu noi păcate ale (dez)umanității: „picioarele-i crescuseră odată cu verticala/ și doar întâmplător era acolo un piron// și se mai întreba/ ce caută mâna sa lângă coapsele hulitorilor/ atât de mult l-a iubit de atunci încât s-a dus mai pe/ seară să înapoieze tot ce luase/ a adăugat de fiecare dată ceva în plus/ și mai mult/ mai mult/ și de la sine de parcă o întreagă stivă de mâini/ ținea strâns nu arginții ci un cuvânt/ câteva cuvinte fără de stăpân/ până atunci” (pag. 24).
„Cuibul crucii” reorganizează, în discurs liric, mitul cristic, secvență cu secvență. Scenele sunt repetate, resemantizate și trase în planul propriei trăiri, dar și al propriei interpretări, bazate pe suprapunerea Iisus/ Prometeu, din contaminarea celor două mituri rezultând, în final, o viziune tragică asupra lumii. Oricât de modernă s-ar crede lumea în care trăim, oricât de puțin tributară secolelor de suferință întru spirit, soarta trăitorilor într-un continuu prezent virtual este, de fapt, să eșueze și să-și piardă privilegiul ieșirii dintr-un spațiu închis: „se mirau ei înșiși cu întrebarea nelumească/ și-și căutau arginții prin/ buzunarele plecate spre alte trădări/ (fiecare la rândul nostru/ ne prindem desagi în coaste)/ la ceas de seară când unicul rămâne doar/ el să-și ridice sulița spre coastă/ se închide ușa dinspre cer și/ coboară din nou degetele în cuiburi/ alte jafuri sunt puse la cale/ alți gangsteri își fumează trabucul și/ rostesc în fața oglinzii/ (fără nicio legătură cu secvența din/ primul poem)/ You talk to me?” (pag. 48).
Scrise cu nerv, cu sarcasm uneori, textele lirice adunate în volum sunt consistente și semnificative pentru veșnica pendulare a poetului modern între credință și între tăgadă. Deloc arghezian, Petrache Plopeanu și-a însușit filosofia amară a cinicilor, pe alocuri și agnosticismul de tip blagian, dar, din fericire, în final pare să se împace cu varianta propusă de Sfântul Augustin: pentru credincioși, ca și pentru poeți, cetatea ideală este în cer: cetățile pământene sunt doar copii mai mult sau mai puțin reușite ale modelului ideal, de aceea pot fi construite sau distruse prin cuvinte. Și acolo unde lumea de rând distruge, trebuie să vină poetul și să reclădească, fiecare poem având aerul unei „vecernii la o margine de lume”; de aceea, „cuvintele ies oarecum împinse nu-și vor nașterea/ se întorc în plămâni ca într-un cuib de primăvară/ transformat în placentă” (pag. 86)

*Petrache Plopeanu: „Cuibul crucii”, Ed. PIM, Iași, 2017

Mihai VINTILĂ

Femeia dimineților senine

Angela Burtea se află cu Ochiul Sufletului la cea de-a opta sa carte și ne aduce azi în atenție nostalgia care îi îmbracă scrierea. Apărută la editura Mircea cel Bătrân din Băile Olănești, cartea suferă de inconstanță.
Avem treizeci de materiale care nu sunt unitare, dar care pot fi grupate în două mari categorii. Prima ar fi partea romantică cu puternice introspecții interioare, iar a doua parte ar fi cea literară propriu-zisă. Cele două părți nu au dimensiuni egale, prima fiind dominantă. Pot spune că aproape tot volumul este cuprins în aceasta, cu excepția povestirilor Femeia dimineților senine și Supărarea bărbatului.
În Femeia dimineților senine, Angela Burtea reușește să construiască o extraordinară secvență. Nineta, Nik și Ana sunt cele trei personaje care plonjează într-o clipă tristă de viață. Ana, soția lui Nik este bolnavă de inimă și așteaptă un transplant. Îngândurat, pierdut în această problemă existențială, Nik ajunge să o cunoască pe Nineta, femeia care îi va face diminețile senine doar prin simpla sa apariție. Și ce apariție.
Cu mersul legănat, într-o eleganță naturală, nimic artificial, Nineta își mișca șoldurile frământat, lent și cu pauze scurte, călcând prudent, de parcă și-ar fi măsurat fiecare pas, mic, ferm, numărând totodată clipele nevăzute ale vieții noi.
Între Nik și Nineta se construiește o relație platonică, unde cei doi pun sentimente, dar pe care nu le arată decât Nik. Nineta este un altfel de suflet, bun, constructiv, răbdător și empatic. Felul acesta al ei de a fi i-a adus o dragoste toxică și o luptă aprigă de eliberare sufletească. De altfel, într-un fel premonitoriu, Nineta dă un semnal al finalului povestirii.
Nik, las-o așa! Inimile bat adesea în contratimp. Cântecul inimii mele este aproape imperceptibil, tu însă ai putea să-i descifrezi într-o zi melodia. Îmi pare rău pentru soția ta, dar nu dispera! Orice lucru e realizabil, dacă vei crede în el.
Un tragic accident de mașină va răpi viața Ninetei, dar va oferi Anei o nouă inimă. Astfel, în același corp vor exista trecuta iubire și prezenta iubire, iar Nik va trebui să trăiască cu această ambivalență a sentimentelor. La mormântul Ninetei buchețelele de violete n-au dispărut niciodată.
Supărarea bărbatului este construită din antiteza bărbat-femeie într-o formă ușor umoristică prin confesiunea unui bărbat în fața doctorului, unde femeia perfectă devine subiect de plângere. Aflăm diferențele de abordare referitoare la o viață familială din perspectiva celor două sexe. Confesiunea se termină prin trezirea bărbatului din somn și prin părăsirea lui de către soție.
Restul celor douăzeci și opt de materiale suferă de un romantism exagerat. Confesiunile despre casa natală, despre anotimpuri sau despre viață, deși scrise inteligent, cu un limbaj curat și mustind pe alocuri de metafore interesante, nu reușesc să capteze cititorul. Ideile sunt uneori repetate, iar senzația de telenovelă nu dispare. Nostalgia este apăsătoare, de parcă am avea un final de lume, de parcă nimic nu ar mai conta decât trecutul. Viitorul nu există, iar atmosfera de gri ajunge să obosească.
Am mai observat la acest volum o mulțime de greșeli de tipar, legate mai ales de paginarea cuvintelor compuse care conțin cratimă. O mai mare atenție la această problemă ar fi păstrat aerul de eleganță al cărții. Așa nu face decât de a deveni supărătoare.
Privind Ochii Sufletului în totalitatea sa, nu știu unde să-l încadrez. Avem cele două povestiri din care una bună, iar alta relativ bună și volumul mare de confesiuni. Cele două părți nu se ajută una pe alta. Este poate un volum grăbit, care ar mai fi trebuit lucrat.
Angela Burtea nu dă măsura talentului pe care îl are și se împotmolește într-un romantism întârziat, în nostalgie, și face prin asta un deserviciu cititorilor. Ei se încarcă de negativism, de probleme și de eșecuri ajungând încărcați de rău la finalul cărții. Aș fi vrut ca tot volumul să fie precum Femeia dimineților senine.

*Angela Burtea, Ochiul Sufletului, Băile Olănești, editura Mircea cel Bătrân, 2018, 146 pagini.