Spații culturale nr. 59 (10)

Lidia GROSU

ORICÂTE GEOGRAFICE MINUNI…

Oricâte geografice „minuni”
S-ar întâmpla cu „sârma cea ghimpată”
Prin minţi funebre de dimensiuni –
Lumina tricoloră va răzbate!

Potopurile de disensiuni
Se vor topi-n răspunsuri ordinare –
Că Prutul este râul din străbuni
C-o apă ce mereu e-n sărutare

Cu două maluri ce mereu pretind
A fi iubire şi-nălţare românească
Şi orice gând al unora – urât
Nu este stavilă-n a dorului chemare.

Din beznă va răspunde aşteptării
Ocnaşul crez- al libertăţilor claxon –
Şi, inspirat, se va opune decăderii,
Urmând al predicii răsunet din amvon

…Oricâte geografice „minuni”,
S-ar întâmpla cu „sârma cea ghimpată”,
Prin minţi funebre de dimensiuni
Lumina tricoloră va răzbate!

TESTATĂ VINDECARE, AL MEU VERS

Testată vindecare, al meu vers,
Răspunde unor timpuri fără timp
Asist rănitul strigăt şi-i veghez
Isoanele cu gură de nisip

Ard de pe mine orice prăbuşire –
Nebunii ca să-mi coase-un nou veşmânt,
Voi fi departe de o răstignire – ,
Aproape doar de-un pumn mic de pământ.

Se va-nălţa pe el Cuvântul-forţă:
Iisus mă va zidi într-un răsfăţ,
La ceas devreme, întrebându-mi sorţii
Cât lecţia de Ţară-o mai învăţ?

Ăstui, din mine ceas, i-i grea rostirea:
Umplu cu ea, de rană, nesfârşirea…

ODIHNĂ-N CARE SUNT O CĂUTARE

Năvala mea de gânduri mă suportă
Imaginaţie în redescoperirea
Neistovirii mele – ca şi boltă
A propriei iubiri – întru iubire.
Străbat deschideri, mă scufund în semne,
Când mă-nvelesc noi stele căzătoare –
Hotarele-ntre ele, în solemne
Istorisiri – mă definesc înduioşare…
Ţi-o tălmăcesc cu o suită fragmentară,
Cuvântătoare – de răpuse zări –
Odihnă-n care sunt… o căutare,
Odihnă-n care te declar mister.

CĂSUȚA DE LA MARGINE DE SAT

Căsuța de la margine de sat
Mereu e parcă într-o așteptare,
În haină galbenă, se simte împărat
Al umbrelor din preajma-i ce-o-mpresoară.

Prin ochii ei, cu grijă-mprospătați
De lacrima firească-a amintirii,
Se oglindesc cireșii întristați
De rodul ce-a rămas străin uimirii.

Și toate florile, în rochii de mireasă,
Culori de zâmbete aruncă la-ntâmplare…
A înlemnit în curtea largă-o masă
Într-o-ncordare neîndurătoare.

Dar… dintr-odată scârțâie portița!
Un scripete-și sărută cofa plină,
Iar casa, scufundată în dorințe,
Își scaldă împlinirea în lumină.

Și-un cuc, prea fermecat de un amurg,
Înșiră anii în neosteneală,
Grămezi de vise-n strălucire curg
Și-aplaudă o taină-a lor urzeală.

Căsuța de la margine de sat
Mereu e parcă într-o așteptare.
În haină galbenă, se simte împărat
Al umbrelor din preajma-i ce-o-mpresoară.

CUVINTELE-S ATINGEREA-MI DIVINĂ

Cuvintele-s atingerea-mi divină,
Ochi ce-mi surâd pe porţi de chihlimbar,
Tandem cu timpul, care mă-nsenină,
O filă sunt – deschisă – -n calendar.

Răsar steblă pe ea – de busuioc –
Odăjdii naşterii şi vieţii fără moarte,
Beau din paharul plin… Şi-un monolog,
Al albăstrimilor, ascult – când ziua-i noapte.

Impenetrabil, jocul de nelinişti
Va rândui pe nou o explorare
A tot ce-ar fi emitere de mirişti
La ora-mi care-s azi SOARE-RĂSARE.

E o formulă-n care simt cum mă mai doare
Nescrisul secetei de pe un bob de rouă…
Tandem asimilat de-o-mbrăţişare,
Ispol mă fac şi setea mă adoră.

Nu-mi decernaţi litigii – sunt o şoaptă
A lumii care vrea în ea să-ncapă.

INTERPRETEZ ACELAŞI STROP DE ROUĂ

Mă doare pentru tot ce încă doare –
Instantaneu predestinat iubirii…
Hirotonită miez de coagulare
A tot ce-i viu, – doar ea este-mplinire.

Ici-colo mă înghimpă-adânc sub unghii
Cărările din mine răsturnate –
Ardent, mă-oblig să le tratez de junghii,
Teribil afectându-mi demnitatea.

Interpretez acelaşi strop de rouă –
Nu cer, prin el, decât ce-mi aparţine:
Cântaţi cu mine când ne rup în două
Aversele cuvintelor străine.

Mă tot clădesc întru-nălţare românească
O punte între două maluri triste,
Respir cu ce ni-i dat să ne-nfrăţească,
Atrofiez zgârietura când trec piste
Revolta-n pumn mi-o străng şi simt Carpaţii.
Aripi tresar şi zborul şi-l insistă,
Şir lung, când se întind descreieraţii…

ÎN VII CULORI MI-ACCEPT STRUCTURA

În vii culori mi-accept structura
Fiinţei, evitând un frig…
De un cotor îmi cos ruptura
Şi file noi viaţă-mi exig.
Cu semnul crucii, bun de scris
Peste-orizonturi ce dispar,
Eu înviez din morţi un vis
Şi îl îmbrac pe-un inelar
Gând – ce-mi vesteşte întruparea
Cu tot ce ar pretinde larg
De noi emoţii – în prinsoarea
Unor tăceri, care se sparg
În spectre… şi-mi devin alură
A roadelor, ce-au dat în pârg…
În vii culori mi-accept structura
Şi-n ele timpu-mi înverig.

ISTORIA NELINIŞTII MI-O SCRIU

Gesticulez tăcerea-n consacrate
Erori – c-un gând merituos de a-mi citi
Ostatice simţiri– de altă dată –
Ramificate-ntr-un imbold de-a-mi nemuri
Genunea – ce-a voit să mă-ncolţească…
Eu, viu, cu toată veşnicia la picioare,
Cânt libertatea de dumnezeiasca,
Ăstui destin, prin mine – reîntrupare…
Lin, şoaptele,-n contur de zboruri noi
Istoria neliniştii mi-o scriu
Nuanţă de ceresc – cu Tine-n doi,
Nuanţă de ceresc – cu Tine – viu.

NUMĂR TREPTELE-N VALS CU IERTAREA

Accept când mă fură mereu
Noeticul schimb de imagini.
Cor de-altruism – un turneu
Anunţă – pe-un munte de pagini.
Eu mă cuprind de valori:
Lespezi pe timp le pavez,
Eden cu-nfiate splendori
Nu are apus într-un crez
Al iubirii – din mine… În pară,
Colecţii de-aprinse chemări,
Ălui – cu fruntea de soare
Le adresez… Şi noi scări
Ideal de Lumini le-mpresoară…
…Număr treptele-n vals cu iertarea.

NEG LIMITE-ATUNCI CÂND IUBESC

Voi mai trece pe-aici când uitarea
Iarăşi cântec de sine va fi,
O voi prinde la braţ cu dictarea
Răbdării – de a-mi nsoţi…
Irosirea de timp în baladă…
Cum s-o cred inutilă? Halal!
Astăzi tu-mi eşti şi scutul, şi spada –
Ca un Vals Vienez – nupţial.
Ăstui gând, ce-mi surâde-n privire
Lângă tine un sens îi găsesc,
Iarna-mi pare-o milostivire:
Neg limite-atunci când iubesc.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Invitaţie la ridicolul dostoievskian
sau
Citeşte, Iubito, citeşte şi…*

Cu inteligenţa estetico-filosofică care-l
caracterizează, eminentul profesor Ion FERCU
sugerează în cele peste 700 de pagini ale Cărţii, pe care
tocmai o retrăiţi citind-o, evadarea din plasa singulară a
(auto)referenţialităţii, unicităţii: Eu devine în scriitură,
Noi, dar nu ca pronume de Autor, ci ca semn al
existenţei multiplului ce oferă un model dostoievskiano-ferculescian
de înţelegere şi de reciclare a mentalului, a
atitudinii şi a sensibilităţii la frumos sau în limbajul lui
Fr. Nietzsce: un model atipic de „a cuteza să fii amoral
ca natura”, singura forţă eficientă a Eternului, împotriva
Prezentului derizoriu, superficial, împotriva
stereotipului noutăţii. Autorul, prieten intim cu toţi
„Anormalii de serviciu ai Lumii”, nu-şi propune să scrie
o carte perfectă. Dimpotrivă! Configurează o
(capod)operă imperfectă, irepetabilă, unică în durată,
interogativă şi permanent deschisă altui posibil exerciţiu
de hermeneutică. În primul rând, cititorului aristocrat,
reflexiv, interogativ, obişnuit cu lanţurile din ocna
muncii intelectuale.
Repet, ca un profesor vechi ce sunt, scriitorul –
care a învins complexul provincialismului şi cancerul
spleen-ului buhuşean – nu şi-a propus să ne ofere o
„carte bună” (citeşte o „carte moartă”), atât de „bună”,
încât să nu zguduie nimic din inerţia, marasmul,
mediocritatea şi resemnarea noastră mioritică,
alimentată de „adevăruri” apocaliptice sau tragice
reiterate parcă din întâmplare. Sub vraja nihilismului
nietzscheeano-dostoievskian, hermeneutul I. F. nu
trăieşte teama de a avea idei personale, de a fi
(auto)ironic şi polemic, de a se apropia de problematica
vieţii, printr-o gândire intuitivă, interogativă, livrescă,
fascinată de ridicolul omului-rus dostoievskian, dar şi de
tăcerea iraţională a Lumii. Din scriitura vol. „Prin
subteranele dostoievskiene” răzbate ferculescian, prin
vocea „ultimului om”, spiritul zarathustrianismului ce
depăşeşte „prezentul şi limita înţelegerii” (M. E.) şi lasă
cititorul într-o machiavellică interogaţie: este soarta
omului, „o femeie şi este necesar, dacă vrei s-o domini,
s-o loveşti şi s-o bruschezi”?! Să faci crime în numele
ei?
Cum aproape orişice lucru sau idee
dostoievskiană depăşeşte prezentul, limitele înţelegerii
curente şi pare ridicol, ajungi să crezi că doar ridicolul –
lăsăm cititorului plăcerea să-l descopere – este primul
element dinamic şi nou în orice conştiinţă ce se vrea
fecundă, vie, creatoare, antidogmatică. În caz contrar,
devii un rătăcit nietzscheean de tipul „nu ştiu încotro să
merg şi încotro să vin; sunt tot ceea ce nu ştie unde să
meargă şi unde să vină”. Pare ridicol! Nu? Poate şi din
acest motiv, „Prin subteranele dostoievskiene” nu se
vrea o „carte perfectă”! Se vrea, în schimb, o carte
disponibilă oricui, vie, gata să rodească în orice fapt,
gând sau atitudine contemporană. Filosoful şi profesorul
Ion FERCU intuieşte eliadesco-cioranian, că doar
înţelegând funcţia benefică a ridicolului poţi ridica
piatra de pe mormântul lui Iisus şi poţi vedea în
Dulcineea lui Don Quijote, cea mai frumoasă Femeie
din lume! Lectura celor opt părţi ale „Cuprinsului”:
1. Zvârcolirile destinului; 2. Dostoievski, psihologulfilosof;
3. Nuanţele Strigătului; 4. Interferenţe şi
prăpăstii (I); 5. Interferenţe şi prăpăstii (II); 6.
Agora: coridă, angoasă şi furtuni; 7. Nelinişti
esenţiale: Euterpe, Apollo, Afrodita/ Eros, Thalia; 8.
Ecouri dostoievskiene în revista „Gândirea”
confirmă şi justifică teza că nu ne putem schimba viaţa,
nu putem face un salt îndrăzneţ în cunoaştere, fără a
părea ridicoli celorlalţi. Până şi iubirea/ dragostea este
ridicolă pentru o a treia persoană! Iar celelalte „mari
sincerităţi” ale Omului – pe care toţi le ascundem!? –
sunt ridicole chiar pentru persoana a II-a.
Reamintesc şi opinia lui Mircea Eliade, tocmai
pentru ca cititorul excesiv de raţional, lucid şi dubitativ
să se cuprindă de vraja şi disponibilitatea ridicolului
omului dostoievskian, interpretat inter- şi
pluridisciplinar de coordonatorul recentei Monografii a
oraşului Buhuşi, în vol. „Prin subteranele…: „Ai
întotdeauna de învăţat de la ridicol; îl poţi asimila sau
interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci
cu el ce-ţi trece prin cap. Nu se petrece acelaşi lucru cu
ceea ce e raţional, justificat, verificat, premiat.
Adevărurile sau atitudinile acestea nu mai interesează
viaţa care se pregăteşte să apară. Ele ţin lumea pe loc.
Nimeni nu le contestă şi nimeni nu se îndoieşte de
veridicitatea lor. Sunt moarte. Victoria lor le-a fost
piatra de mormânt. Sunt bune pentru familii, instituţii şi
pedagogie.” În acest sens, I. F. interpretează
ridicolul omului rus, drept explozia/ implozia spiritului
devenit liber, sincer cu sine şi cu Celălalt. Liminara
sinceritate a personajelor dostoievskiene aflate în
permanent „război” cu minciuna – Plutarh o considera
„faptă de sclavi” – îi plasează în ochii Celorlalţi, drept
ridicoli. Cu cât faptele lor coincid perfect cu gândurile
lor, cu atât sunt mai ridicoli, mai neînţeleşi, mai suspecţi
celorlalţi! Tocmai această liminară sinceritate le asigură
eroilor dostoievskieni, nesfârşite virtualităţi ce pot fi
reluate şi adâncite de fiecare cititor în parte. Luminarea
drumului critic al cititorului reflexiv, prin itinerarele
labirintice ale „subteranelor dostoievskiene” pare să fie
principala grijă a filosofului I. Fercu.
Întrebările curg parcă de la sine. Să fie ridicolul
o formulă/ o armă creată de societate, împotriva
sincerităţii individului, familiei, grupului? Să nu existe
un act uman, cu adevărat sincer, care să nu fie ridicol?
Nu există, dacă ne gândim şi numai la Iisus! Doar
ridicolul singur merită să fie imitat, reluat şi adâncit,
lasă să se înţeleagă autorul vol. „Prin subteranele
dostoievskiene”. Imitând ridicolul, imităm sinceritatea
vieţii, cutezăm să fim „amorali ca natura” şi
(re)descoperim, aparent întâmplător, adevărurile tragice,
absurde, comice sau apocaliptice. Viziunea catastrofică
asupra vieţii, presupune adevărul imanent, pe care
hermeneutul I. F. îl revelă interpretând asceza, vina,
crima, viciul, păcatul, mântuirea, pedeapsa, moartea,
iubirea, iertarea, ipocrizia etc., în general, ceea ce are
tragicul mai inefabil şi mai intraductibil. În romanul
romanului dostoievskian – considerăm prezenta carte,
un roman postmodern, eseistico-filosofic, al romanului
dostoievskian – adevărurile tragice/ absurde
(depersonalizate, situate deasupra timpului, dincolo de
istorie) coexistă cu adevărurile catastrofice, care îşi află
rădăcinile în datele şi psihologiile individuale limitate,
istorice, repetabile, imprevizibile în mentalul colectiv.
În opinia noastră, autorul ineditei cărţi „Prin
subteranele…” este un erudit la care stimularea
gândirii şi a imaginaţiei, a imaginarului vine de la
cultură, îndeosebi de la cărţi, şi apoi de la viaţă şi Lume.
Ce vreau să subliniez este că scribul acestui roman al
romanului dostoievskian gândeşte personal şi caută cu o
perseverenţă sisifică, interpretări personale în marginea
Cărţilor lui Dostoievski şi a Cărţilor despre Dostoievski.
Nu e uşor să-ţi exprimi originalitatea, plecând de la un
scriitor rus, în care oamenii văd cel mai adesea un
simbol al genialităţii. Cazul nu este unic şi sugerează
insinuarea benefică a ridicolului în destinul scriitorului
buhuşean. Cititorul îşi aminteşte deja! Un Miguel de
Unamuno a gândit donquijotismul, plecând de la
Cervantes, un Şestov a glosat despre existenţialismul
religios pe literatura autorului romanului „Crimă şi
pedeapsă”, un Simmel, pe arta lui Rembrandt, un
Mircea Braga a configurat un original Ecce Nietzsche,
într-un „Exerciţiu de lectură hermeneutică”, iar un
(cvasi)anonim, Petre Isachi, conversând imaginar despre
„Cartea de nisip”, cu însuşi Jorge Luis Borges s-a
convins că „orice tip de sacrificiu este neinvalidat,
atenuat prin banalizare, uitat”! Şi exemplele de acest tip
pot continua la nesfârşit…
Ca şi Ion Fercu, toţi aceşti scriitori (tipologie de
autori) îşi găsesc identitatea, „originalitatea” spirituală
în interpretarea revoltelor, Ideilor, filosofiilor,
esteticilor, viziunilor predecesorilor. În mod paradoxal,
nici unul din scriitorii enumeraţi nu-şi aparţine integral
sieşi, ci şi Autorului despre opera căruia au glosat. Nici
unul nu-şi poate ascunde decât parţial expresia
înstrăinării în scriitura interpretată. Nici vorbă de
originalitate!? „Originalitatea” lui P. I. din Convorbiri
imaginare cu… constă în a regândi condiţia omului, în
jurul filosofiei lui Jorge, în jurul Textului borgesian, pe
care l-a urmat aproape pas cu pas, silindu-l procustian
să-i comunice ceea ce gândea el însuşi, să-i spună ceea
ce credea el însuşi!? Nu poţi să nu te întrebi de ce dacă
are atâtea lucruri/ idei „originale” de spus, Ion Fercu are
nevoie de un pretext exterior, numit Dostoievski, de un
stimulent livresc, care să-i narcotizeze gândirea poetică,
filosofică, critică, teologică etc.? Aceeaşi întrebare am
să i-o pun şi lui P. I., schimbând doar motivul-pretext…!
Adică scrii pe copertă: Ion Fercu, „Prin
subteranele dostoievskiene” şi începi să scrii ce crezi
tu că ar fi putut gândi sau nu, Contele Tolstoi, atunci
când spunea despre Dostoievski: „Avea ceva în fire
evreiesc”!? Ai putea crede la o privire superficială că e
vorba de comentarii, de alternative hermeneutice. Dar în
cazul gândirii critice stimulate livresc, interpreţii trec pe
primul plan: Unamuno, apoi Cervantes, Şestov şi cu
Fercu, apoi Dostoievski etc. Scriitorii, fie ei geniali sau
nu, sunt folosiţi ca motive-pretext, în scriitură, numai ca
să-i justifice gândirea poetică, filosofică, critică etc. a
lui I. F., căruia i-au potenţat activ, spiritul polemic,
viziunea, interpretarea sau simbolistica, prin
demersurile lor. Faptul elocvent se pierde cel mai
adesea sub simbol/ semn/ parabolă şi pare strivit de
pluralitatea interpretărilor şi a predicatelor
contradictorii. Am spus: pare!
Totul se transformă în eseistica ferculesciană, în
simboluri, în tâlcuri, în semnificaţii deschise. Tendinţa
spre abstractizare, spre analiza filosofică este evidentă.
Vocaţia spre răstălmăcire naşte o literatură reflexivă
specifică scriitorului-filosof buhuşean, în care găseşti
contextualizate într-o scriitură inimitabilă, morală,
metafizică, conexiuni din teologie, psihologie,
sociologie, filosofie, literatură etc. care seduc prin
proteism, paradox, ridicol, ritm baroc, bogăţie spirituală,
diversitate şi sapienţialitate. Adică tot ce-şi propune să
comunice o operă imperfectă stimulată de un
Dostoievski viu şi de ceilalţi „Anormali de serviciu ai
Lumii”. Toţi, dar absolut toţi, sunt redimensionaţi în
patul procustian construit de I. F. la intrarea în
Biblioteca „George Bacovia” din Buhuşi. După apariţia
acestei necesare cărţii, în literatura prezentului, am
început şi eu, asemenea genialului scriitor rus, să-mi
întreb confraţii, desigur parafrazând: Ai citit „Prin
subteranele dostoievskiene”? Citeşte, Iubito, citeşte şi
închină-te până la pământ în faţa lui Ion Fercu! De ce
„Iubito”? Pentru că doar Ele ne mai citesc! Cei mai
tineri dintre noi sunt şi recitiţi…
Am acest drept din moment ce „n-am izbutit să
ajung nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici
erou, nici insectă”, ci doar un biet critic literar, căruia îi
este absolut necesară prietenia operelor imperfecte ce
transfigurează subteran, frica nemărturisită de ridicol.
Cred că avea dreptate poetul Ovidiu Genaru, când îi
spunea Autorului că o asemenea Carte se scrie în
Buhuşi, o dată la 400 de ani… şi, adăugăm noi, în
Bucureşti, o dată la 5 secole! Prin urmare: Citeşte,
Iubito, citeşte…!
*Ion FERCU, „Prin subteranele dostoievskiene”, Editura
Junimea, Iaşi, 2018

Ion ROȘIORU

Nicolae Pogonaru – un poet inconfundabil

Poezia lui Nicolae Pogonaru, care se străduieşte
neîncetat să-şi ajusteze o mască ludică şi să adopte un
ton cât mai zeflemitor-badin, e în esenţa ei tematică una
gravă, vizând nu o singură dată eschatological. (Orasul
din camera Web, Editgraph, Buzău, 2013). Poetul face
o radiografie nemiloasă a oraşului tentacular care atrage
ca un ochi hipnotic, fascinează, creează şi întreţine
psihoze. Răul, viciul, dezmăţul, promovate agresiv prin
şi de către mass-media, contaminează mulţimile tot mai
labilizate în goana lor după plăceri ieftine şi imediate
(666 (secvenţe))
Ficţionalul inundă realul, poveştile de dragoste
capătă irizări fantastice, precum în poemul vitrină cu
nebun în faţă a cărui temă îl poartă, în registru parodic,
pe cititor la balada Riga Crypto şi lapona Enigel a lui
Ion Barbu. Povestea de iubire devine aici posibilă chiar
şi între actanţi aparţinând unor regnuri diferite: „o
admira în fiecare zi/ în acelaşi loc în care ea/ îşi
desfăşura programul/ alături de câteva colege imobile/
pe care le vedea prin geam/ câştigă bine îşi zise el/ de
vreme ce la două trei zile/ apare cu haine promo/ avea
ochi albăstrui-verzi/ era înaltă indiferentă/ ca în tabloul
lui Watteau/ privea dincolo de trotuar/ parcă ar fi
aşteptat pe cineva/ să o scoată de acolo în lume/ el
trecea în fiecare zi să o vadă/ o saluta în tăcere/ şi
rămânea ore întregi/ în faţa ei insistent/ într-o zi un
bolid/ a intrat în vitrină/ până să vină poliţia/ să constate
incidentul/ el a extras-o cu un gest/ oarecum discret/ şi a
fugit cu ea în adâncurile neştiute/ ale rămăşiţelor
codrilor Vlăsiei/ în parcul autohton Crâng/ uneori în
anumite nopţi cu lună/ pot fi văzuţi mână în mână/ pe
banca din faţa statuii/ intitulată/ leul cu laba de
căprioară”.
Poetul are vădite propensiuni deconstructiviste
atunci când îşi răsfrânge discursul asupra limbajului
vehiculant, antologic fiind în acest sens
poemul puncte care rezidă dintr-o înşiruire de expresii
idiomatice având ca element central statornic
lexemul punct. Doar lipsa spaţiului tipografic ne
împiedică să-l redăm în întregime, însă asupra
procedeului enumerării vom reveni puţin mai la vale.
O evadare din mrejele oraşului tentacular, ca loc al
perdiţiei, nu există. Fauna umană, prinsă în mecanismul
automatismelor ineluctabile ale cotidianului carceral a
pierdut orice drum spre mântuire şi nu mai speră în
regăsirea eului autentic nepervertit de societatea de
consum apocaliptic (captivi). Lumea oraşului sodomizat
e polarizată strident: câţiva, căţăraţi în vârful piramidei
sociale şi permiţându-şi toate plăcerile şi tot luxul
desfrânat, pe de o parte, şi marea majoritate a
muritorilor care-şi duc traiul de azi pe mâine şi n-au altă
alternativă decât să se spetească pe brânci ori să
vivoteze la limita de jos a subzistenţei, în condiţii dintre
cele mai precare (la SPA). Bucuriile, reale sau
artificiale, pe care le prilejuieşte refugiul în alcool sau
droguri sunt urmate de tristeţi post festum pe măsură
(terasă). Poemele lui Nicolae Pogonaru ne
conştientizează faptul că trăim într-o lume a busolelor
morale pierdute, a absurdului cel mai abject într-un stat
neputincios care şi-a declinat orice responsabilitate pe
care, prin contract, şi-a asumat-o întru a ocroti şi a
dirigui destinele celor mulţi spre un trai mai decent. Însă
totul e lăsat de izbelişte. Prin spitale se moare cu zile,
hrana e contrafăcută şi saturată de adezivi nocivi,
guvernanţii îmbuibaţi ridică din umeri şi excelează prin
cea mai crasă incompetenţă: „ţipă sirena ca din gură de
şarpe/ ambulanţa tot cară între viaţă şi moarte/ pacienţi
ai derutei ai destinului scris/ pe drumul speranţei cu un
sens interzis// la ghişeele foamei sunt cozi infernale/
salvatori în halate tot mai rari prin spitale/ câte trei
într-un pat se moare cu zile/ guvernanţii de azi ne trimit
la azile// magazinele-s pline de mărfuri tot felul/ pe
tarabe de e-uri explodează mezelul/ poliesterul şi-acrilul
îmbracă săracul/ cetăţeanul e-o bilă lovită cu tacul//
haotic trimisă dintr-un colţ până-n altul/ rămânem doar
litera absentă din şpaltul/ existenţelor demne de omul
normal/ într-un stat de comando cu statut canibal”
(statut).
Dincolo de fastul de faţadă al oraşului aflat în
pragul sărbătorilor de iarnă se ascunde, rânjind cu tot
cinismul din dotare, sărăcia cea mai lucie cu putinţă.
Până şi tradiţiile folclorice sănătoase de odinioară au
fost pervertite, sub presiunea unor modele de import şi
al reclamelor comerciale găunoase: „lângă un ursuleţ
imens sintetic/ stau copii pentru o porţie de ger/ şi
câteva poze/ pe care mămicile/ să le trimită la ziar/
pentru rubrica/ ai noştri sunt mai frumoşi/ să se laude cu
ele la servici/ sania moşului/ nu mai este trasă de reni/ ci
de ATV-uri conduse de crăciuniţe/ siliconate peste tot/
şi îmbrăcate aproape goale/ adulţii stau la coadă/ pentru
câte o tură până la Crâng/ şi-napoi în sânul familiei/ la
statuia intitulată/ <>”
(decembrie).
Oamenii, cei mai mulţi, au pierdut sentimentul
naturii. Cu capul în pământ, încovoiaţi de grijile
cotidiene, de spaima că mâine nu vor avea ce pune pe
masă, aceşti trecători, robotizaţi până-n măduva oaselor,
nu-şi mai permit luxul de a admira un copac şi nici de a
privi printre crengile lui cerul care astfel le-ar părea mai
înalt şi mai albastru (copacii din parc).
Poetul-cetăţean nu mai pridideşte cu demascatul unei
societăţi atât de polarizate şi în care valorile umane şi
intelectuale au fost făcute tabula rasa. Facultăţile
particulare înmulţite mai abitir decât ciupercile în urma
ploilor, scot absolvenţi pe bandă rulantă, iar diplomele
de tot felul se vând la tarabe precum zarzavaturile
perisabile (o zi obişnuită). Produse alimetare de tot
felul au invadat unităţile de desfacere de bunuri de larg
consum şi atentează, pompos şi sforăitor, la sănătatea
clienţilor ca în acest poem în care enumerarea, caz
particular de hiperbolă, face să pălească până şi pe cea
din La Moşi a lui Caragiale: “ca în nişte muşuroaie
imense/ intră termitele umane/ în unităţile alimentare/
Penny market, Carrefour, Kaufland,/ plus alte buticuri
de cartier/ cu rezerve de monodigliceride-acid ascorbic
poliricinoleat/ aromene naturale sau identic naturale/
îngrăşători emulgatori înşelători/ polifosfaţi de sodium/
glutamat monosodic izocorbat/ nitrat de sodiu carmin/
citrat de potasiu nitriţi/ lactat de sodiu benzoat de sodiu/
sorbat de potasiu pectină/ gumă arabică pesticide
induse/ ciclamat de Na aspartan/ acesulfam de potasiu/
gumă de ester fenillanină/ E-uri de la A la Z + / şi eu tu
el ea/ noi voi ei ele/ cobaii de toate zilele/ Uehhh…”
(invazii cotidiene). Poetul are geniul enumerărilor
exhaustive, al celor mai ingenioase trecerei în revisă de
obiecte, trăiri, stări de lucruri,, fapte diverse, tipuri de
zgomote, piese de mobiler de prin localuri şi baruri de
noapte, figuranţi în vasul bâlci al tuturor deşărtăciunilor
lumeşti. Antologică e, în acest sens, poezia străzile.
Reportaje aparent utilitare parodiază discursurile
festiviste prin care odinioară se clama bunăstarea celor
ce muncesc. Ele aternează în carte cu pastelurile urbane
de aceeaşi factură şi sugerează la tot pasul că lucrurile
nu-s nici pe departe ceea ce vor să pară şi că sub
covoarele de Buhara fermentează gunoaiele cele mai
fetide al tranziţiei. Sub fardul abundent de pe faţa
societăţii se ascunde mereu chipul hidos de prostituată
perversă în retragere al unei lumi manelizate în exces şi
care pare că nu mai poate să se oprească din dezmăţul ei
carnavalesc de cea mai jalnică speţă (toamna). Săgeţile
politice îi ţintesc cu precizie pe cei care întreţin cu
încăpăţânare starea de derivă comunistă şi neocomunistă
ce pare să planeze ca un blestem asupra bietului popor
mioritic definitiv cantonat în resemnare şi în frică faţă
de manipulatorii de profesie (plouă). Îi repugnă urâtul
arhitectural, străzile pline de cratere, griul existenţial,
pluvialul, pereţii coşcoviţi, marasmul, manelismul, răul
de orice natură şi manifestă o predilecţie specială pentru
partea boemă a existenţei. Descrie, ca urmare,
deopotrivă restaurante de lux, dansatoare goale şi
siliconate în sensul cel mai rubensian al cuvântului, dar
şi crâşme sordide în care dezmoşteniţii soartei îşi
sirotează nocturn înşelătoarea porţie de iluzie albastră.
Viitorul acestora din urmă, priviţi cu înţelegere şi
compasiune, nu poate fi decât unul sumbru: “ai mai
pierdut încă o noapte/ cotrobăind prin baruri şi cluburi/
şi nu ai văzut decât ochi goi/ sâni tautaţi fese şi coapse
fatidice/ mişcându-se haotic dar ademenitor/ pahare
ridicându-se şi coborând perpetuu/ într-un infern de
muzici/ strigăte fără adresă şi fum/ de fapt toţi
consumatorii/ nu erau decât nişte viitoare schelete”
(noapte pierdută). Care sunt personajele care prin
umilinţa la care-i supune societatea şi destinul lor
îngroaşă lista lui Nicolae Pogonaru? Beţivi simpatici,
gunoieri, cerşetori, centuriste, comersanţi ambulanţi,
pietoni care merg fără umbrele prin ploaie şi se
confundă cu cenuşiul asfaltului plin de hârtoape,
chelneri sastisiţi, doamne de companie, tineri paraziţi şi
amatori de etnobotanice, aurolaci, gardieni şi poliţişti de
noapte aflaţi în treabă, moldovence care au fugit de la
muncile câmpului şi speră să se realizeze ca dansatoare
la bară, vampe sperând să se căpătuiască sucind minţile
vreunui tataie putred de bogat, pensionari care sunt
percepuţi ca tot atâtea poveri de ai lor şi de societatea
ingrată, ţărani ajunşi la oraș să-l caute pe instalatorul de
cablu TV, şomeri profesionişti, copii somnambuli care
se avântă pe patinele lor cu rotile şi pe care toţi îi
admonestează pentru că uită de ei în faţa
calculatoarelor, mai puţin poetul care le ia, precum
altădată Nichita adolescenţilor ce învăţau să păşească pe
mare sprijinindu-se de câte o rază de soare, apărarea: ei
sunt oricum lumea noastră reală/ şi zâmbetul lor/ scoate
la suprafaţă/ iarba de sub asfalturi/ şi cheamă primăvara
păsările/ din ţările calde (copii).
Nicolae Pogonaru abordează în egală măsură
versul de factură clasică, bine strunit prozodic, şi pe cel
liber. Cele mai multe piese sunt scrise la persoana a
treia, eul liric fiind prezent doar în câteva poeme de la
începutul, respectiv dinspre sfârşitul volumului în care
personajul central, aşa cum o indică şi numele cărţii
fiind oraşul care suportă toate formele de poluare
posibile: morală, politică, acustică, vizuală, olfactivă,
lingvistică, estetică, arhitecturală, edilitară, vestimentară
etc.
Oraşul din camera Web consolidează numele
unui poet ajuns la maturitatea artistică în deplină forţă
creatoare personalizată.