Spații culturale nr. 59 (3)

Ion ROȘIORU

Mă-ntorc pe propriile-mi urme

Fântâna nesăpată-şi iscă destinu-n trişca de alun:
Cu flerul lupului totemic ţi-adulmec paşii şi te-adun!

În jilţul scos la poartă doarme un paralitic resemnat:
Îţi cer iertare pentru timpul în care nu te-am căutat!

Un pictor suflă-n pumn şi scrie pe cruce cifre dintr-un an:
Mă las străfulgerat de gândul că orice dragoste-i în van!

Din moara fabricii de pâine doar ziduri negre-au mai rămas:
Mă-ntorc pe propriile-mi urme să stau cu moarte taifas!

Aştept mesaje de la tine

Prin cartiere mărginaşe ard frunze moarte prin grădini:
Iubirea mea, de-acum încolo suntem c-o toamnă mai puţini!

Nicicând n-au fost mai galbeni duzii în fostul şantier naval:
În crinolină de mătase tu n-o să mai apari la bal!

Din lipsă de clienţi, în urbe s-a spânzurat un avocat:
Cu el sau fără el alături voi fi pledat: nevinovat!

Duminica spre seară cade ţinutu-n ne-ntâmplarea lui:
Aştept mesaje de la tine, însă nimic pe mail nu-i!

Când o să uit de dor să plâng

Lăsate îndelung sub ploaie muşcatele se vestejesc:
O să te pierd exact în clipa când o să-ţi spun că te iubesc!

Stropite cu prea multă apă muşcatele-n fereastră mor:
O să te pierd exact în clipa când o să-ţi spun că te ador!

Udate abundent şi zilnic la geam muşcatele se sting:
O să te pierd exact în clipa când o să ies la dans pe ring!

Dintr-un exces de îngrijire-n ghiveci muşcatele se frâng:
O să te pierd exact în clipa când o să uit de dor să plâng!

Linele lumini din noi

Un vârtej de frunze joacă sarabanda în scuar:
Îmi închipui că te afli printre ele şi tresar!

Dinspre sud se-nalţă norii grei cu irizări de jad:
Îmi închipui că se iscă ploaia şi că-n braţe-ţi cad!

Nu se mai zăreşte drumul şi aşa destul de prost:
Îmi închipui că-n troiţă zăbovim la adăpost!

Bezna-i tot mai nepătrunsă şi puhoaiele-s în toi:
Îmi închipui că aprindem linele lumini din noi!

Mă-ndrept cu tine-n gând

Măturătorii toamna o spulberă-ndrăcit:
Nu ştiu dacă spre vară sau iarnă o trimit!

Măturătorii frunza de tei în târne-o strâng:
Gândindu-mă la vara cu tine-ncep să plâng!

Măturătorii, sadici, duc strada la gunoi:
Se sting de-a pururi paşii făcuţi pe ea de noi!

Măturătorii toamnei apun şi ei pe rând:
Spre iarna care vine mă-ndrept cu tine-n gând!

Frumoase reverii albastre

Pe marginea de nord a străzii parazăpezile sporesc:
De toate viscolele lumii în soarta mea te ocrotesc!

Şoseaua taie-n două stepa printre gorgane cu scaieţi:
Mă amăgesc că eşti alături şi cântece ruseşti mă-nveţi!

Ca într-un vis se frânge calea şi caii se opresc la ghiol:
Descălecăm, aprindem focul şi pescuim la prostovol!

În textul lumii evadează de-a pururi Paul et Virginie:
Îmi pierd iluzia albastră că într-o zi vei reveni!

Să-i plâng pe umeri uneori

Aceleaşi ciori deasupra străzii dau drumul nucilor din cioc:
Las printre degete să-mi scape mereu fărâma de noroc!

De-i spartă sau de nu-i o nucă vin ciorile s-o-nşface iar:
Dorinţa de-a-mi afla norocul e una veşnic în zadar!

Flămândele croncănitoare fac pentru pradă tărăboi:
Regret că n-am ştiut să ţinem norocul teafăr înde noi!

Rămân pe strada neumblată doar coji de nuci şi fulgi de ciori.
Norocului ce-ai fost îmi vine să-i plâng pe umăr uneori!

Beau ţuică fiartă cu Mefisto

În fostul cimitir mai sapă un biet arheolog nebun:
Tentat mă simt ca din ţărâna jilavă orţii să-i adun!

Nimicnicia şi-o conţine în el oricare început:
Nu e exclus ca însăşi hârca lui Yorick s-o ridic din lut!

Vor apărea-n curând noi case pe locul scociorât acum:
De voi intra cumva-n vreuna de pace nu voi da nicicum!

S-ajungă-n perimetrul morţii ies viitorii morţi din rând:
Beau ţuică fiartă cu Mefisto când vine umbra să i-o vând!

Cel de pe urmă avatar

Se cerne frunza-ngălbenită din parcul tot mai solitar:
Ne vom fi presărat pe tâmple cenuşa verii de Brumar!

Pierind în apele oglinzii roata de foc se naşte iar:
Ne vom fi reîntors în karma blestemului oracular!

De briză dusă umbra sveltă ignoră Marele Hotar:
În urma cailor albaştri vom fi uitat să stingem var!

Vestalei i se stinge-n palmă nedescântatul bob de jar:
Voi fi parcurs cu tine-alături cel de pe urmă avatar!

Iubirea noastră netrăită

Atât de înnegrită-i casa că doliul e de prisos:
Prin faţa ei odinioară m-am preumblat în sus şi-n jos!

Prin ochiul spart pătrunde-n casă un pui de ger împieliţat:
Cândva la geamul cu pricina am ezitat sfios să bat!

În grădiniţa-nmiresmată cândva scaieţii-n vânt se frâng:
Nu pricepeam de ce destinul îmi tot făcea cu ochiul stâng!

Pe-acoperiş cocoşul şleampăt de tablă cântă-a nenoroc:
Iubirea noastră netrăită nicicând se stinge sub obroc!

Nimic nu piere de istov

Gorganul tracic stepei oarbe îi e de secole simbol:
Ne amăgim că-n urma noastră trecutul nu rămâne gol!

Gorganul tracic stepei oarbe îi e de secole reper:
Ne amăgim că-n urma noastră va dăinui un ochi de cer!

Gorganul tracic stepei oarbe îi e de secole altar:
Ne amăgim că-n urma noastră va persista un strop de har!

Gorganul tracic stepei oarbe îi e de secole hrisov:
Ne amăgim că-n urma noastră nimic nu piere de istov!

Camelia Iuliana RADU

numele tău este mort

cine şi-a imaginat că o cuşcă poate fi de fum
şi că vom accepta să o locuim
cu uşa deschisă?

cine şi-a imaginat că dreptul de a respira va depinde
de toanele unui patron şi de numere
într-un calcul fără legătură cu tine?

cine şi-a imaginat pe cer norii zăbrele
oamenii turme fără păşune
funcţionarii plăcuţe de înmatriculare
a otrăvirii lente
copiii născuţi direct în moarte
primarii măturători pe străzi private
femeile nepăsătoare?

cine şi-a imaginat că experimentul s-a mutat
de la Stockholm la Ploieşti
cine şi-a imaginat că va veni o zi în care
vom cere voie să fim vii?

nopţi la Ploieşti

în albastrul violaceu diagonala
fumului negru noaptea
mai ales noaptea eliberează noxe
în aer
noaptea mai ales noaptea
garda de mediu nu face măsurători

oricum ei nu fac măsurători
sau
dacă le fac
măsluiesc rezultatele

dar legea? legea e noaptea
mai ales noaptea ca hoţii noxele intră
pe fereastră şi în plămâni
legal

ca toate legile româneşti care
noaptea
intră în monitorul oficial
până îl vor intoxica
de moarte

gri petrol

dacă treci pe la galeriile de artă şi priveşti
din vitrine rânjesc întunecările toate
culorile agonizează
perspectiva este îndepărtată

un cărăbuş mutant cu pleoape de ţiţei
te va privi cu indiferenţa unui director de rafinărie
acum are gaze la stomac
crăcănat pe simeze îşi rafinează nuanţele viitorului
de sub preș

o notă gri petrol domină vitrina murdară
cu imaginea în oglindă a primăriei
artiştii sunt primii
ei aud orașul cum îşi înghite ţipătul
percep schimbarea şi au
privirea aţintită
asupra unei lucrări geniale cu titlul
oameni în rezervaţia de benzen I
oameni în rezervaţia de benzen II

dacă treci pe la galeriile de artă
îţi dai seama
pictorii nu sunt sponsorizaţi

ah kultura
ah kulturnaia vesel colorată
în galben de sulf

delirul din cartierul Mihai Bravu

mihai bravu doar a trecut pe aici
pe locul acesta a fost tabăra lui de vară
apoi a plecat la luptă
dar şi-a pierdut capul şi nu s-a mai întors

și eu mi-am pierdut capul ca şi mihai
trădată de fanarul modern
crăcit de la est la vest peste amărâta mea țară

obscure mâini par a vocifera
depărtării îi strigă să vină mai aproape
noi suntem miezul
deși ei stau cu nasurile pe sus
ne amețesc cu reclame
și ne strâng în braţe ca o contaminare
intrată perfid prin gaura cheii
printre zăbrele
prin locurile slabe
astupate cu burţi de politicieni care îți pot număra
orele petrecute în bibliotecă pe degetele de la o mână

am coborât
staţia de autobuz mă priveşte buimacă
încerc să îmi dau seama cum am ajuns aici
de ce brusc
parcă împinsă parcă strivită
sunt jos

hai Sovrom Sovrom
să ne-aduci noroc în somn

deschid fereastra şi ficatul meu zbiară
galben de furie

am aprins o ţigară
aşa
la mişto

între două am fost între două am rămas
imperiile ne strâng cu uşa

doctore
las-o aşa cum a picat de mai multe generaţii
suntem negri din tată în fiu
orbecăim pe dinăuntru
ce contează o ţigară în plus?
las-o încolo de viaţă moartă din naştere

de câte ori îmi dau lacrimile

am rămas acasă ghemuită în fotoliu
nu am ieşit la paradă nu am vorbit la telefon
într-un târziu am deschis televizorul
fără sonor
pe ecran defilează armata română
şi mi se pune un nod în gât
se intonează imnul naţional şi nu mă mai gândesc
să mă deştept
copiii se bucură şi mişcă steguleţe tricolore
şi iar lăcrimez

cu gândul la toate simbolurile
gesturile şi iertările stupide
se mai activează undeva în memorie
o alertă la roşu
la testosteronul maşinilor blindate

tata îmi face semn cu mitraliera
lăcrimez şi nu îmi pare rău
sunt ok
adică mai simţim şi noi ceva

să deschid sau să nu deschid ochii
să privesc sau să nu privesc
să deschid sau să nu deschid fereastra?

de acolo va veni privirea cenuşie a cerului mort
tocmai azi
de sărbătoarea naţională
va veni realitatea
înscrisă pe ziduri înmănuşate în poluanţi
sentimentul straniu că trăiesc în două lumi paralele
în acelaşi timp trăiesc în amândouă

una se duce în sus şi le cântă îngerilor
trezeşte-te trezeşte-te trezeşte-te

alta se duce în jos şi huruie cu gura plină de pământ
cântecul plămânilor şi al sângelui otrăvit

dacă spun La mulţi ani România
cui îi spun?
eternei şi abstractei idei de România?
realităţii în haine de doliu industrial?

nu ştiu

sub pleoapele căzute lacrima se strecoară
şi încălzeşte obrazul
mă simt moartea căprioarei de câte ori mă gândesc
la România
plâng
eu ucigaşul de căprioare
eu ochii ei căprui înseraţi

ultimul ceas

ridică-te gheorghe ridică-te ioane
din somnul tău de moarte
azi
acum

ridică-te şi mergi

plâng sfinţii în icoana norilor întunecaţi
sulfuroşi
obrajii lor săpaţi de negreala contemporană
sunt de două ori morţi

nu îi auzi nu le simţi suflarea
nu mai ai vise şi nici veghe în privire
ai doar muţenia oarbă a gropii
în care zaci abandonat
ca un deşeu

ridică-te vlade ridică-te mihai
din somnul tău de moarte
azi
acum
ridică-te şi mergi