Spații culturale nr. 60 (11)
Traian Gh. CRISTEA
„DE DORUL BALCICULUI”, Balcica Moşescu-Măciucă
-note de lectură-
Cartea „De dorul Balcicului” semnată de Balcica Moşescu-Măciucă (apărută la Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2018), reţine atenţia prin candoare şi prin sugestia naturii esenţiale a despărţirii dureroase a fragedei poete (cinsprezece ani) de paradisul copilăriei, Balcicul.
Reţine atenţia faptul că, în prag de adolescenţă, autoarea este pătrunsă de un dor fără leac. Cucernicul părinte Bartolomeu Anania spunea despre cuvântul „dor” (intraductibil) că este „poate cel mai frumos sentiment pe care poate să-l aibă cineva.” Da, micuţa Balcica a probat că a deţinut acest sublim sentiment prin stihurile compuse.
Volumul în discuţie cuprinde două cicluri publicate unul după altul, la vârste timpurii: „Golful cu migdali” şi „Sbor de pescăruşi”.
Prima plachetă (1945), marcând şi debutul poetei, sugerează regretul dureros pricinuit de pierderea tărâmului de vis.
Într-adevăr, Balcicul perceput ca teritoriu mirific, este proiectat, prin unicitatea lui, în fantastic: „Balcic înstelat şi alb de migdal,/ Cu fereşti de cristal,/ Cu flori lucrate în cer/ Şi scări pornite din lună,/ În freamătul frunzelor care sună;/ Şi valurile seninului/ Ce adună/ Florile somnului şi ale chinului.” („GOLFUL CU MIGDALI”)
Dacă ţinem seama de anul apariţiei acestor poezii (1945), de cei cincisprezece ani ai autoarei (amintim că Iulia Haşdeu a compus doar la şaisprezece ani principalele ei piese lirice), de climatul tulbure, nesigur al epocii în care au fost zămislite stihurile, suntem întru totul de acord cu Pavel Şuşară care a afirmat: „Balcica Moşescu-Măciucă debutează liric cu un volum surprinzător de matur, GOLFUL CU MIGDALI, moment unic în istoria literaturii române.”
Cu adevărat unică prin tonalitate, profunzime şi imagistică, placheta citată surprinde plăcut şi prin ineditul efuziunii lirice evocatoare.
În primul ciclu, izgonirea din raiul copilăriei pricinuieşte o suferinţă lăuntrică, un dor greu de strunit şi generează suita de amintiri gingaşe despre universul infantil irecuperabil.
Interesant este modul inspirat în care, doar într-o singură piesă lirică, sunt evidenţiate elementele esenţiale a unei copilării edenice.
În poezia „Copiăria mea”, dimineaţa vieţii este văzută metaforic drept o grădină minunată. Sunt fixate cu dezinvoltură detalilile spaţio-temporale, populate cu jucării, poveşti cu „Împăraţii, reginele, piticii,/ Gândăcei şi aricii,/ Castele de ciocolată,/ Cu cosânzene albe ca de vată.” Evadarea în fantastic denotă o imaginaţie suprinzătoare, elementele telurice împletindu-se cu acelea celeste. Pajii „căzuţi din lună” visează în grădina fermecată la chipul „zânei în lumină”.
Evident, mama, izvorul fermecat al poveştilor, nu poate lipsi, fiind invocată cu infinită iubire: „-Mamă! spune-mi o poveste cu Ileana Cosânzeana/ Sau o poveste cu un fir de trandafir/ Şi coaste de safir…/ Dar mai bine spune-mi o poveste cu peşti care vorbesc./ Ba nu, peştii nu vorbesc,/ Dar să fie toţi de aur,/ Şi să se lupte cu zmeii.”
Tristeţea simţită de poeta aflată departe de paradisul pierdut este ameliorată de prezenţa îngerului păzitor (în-truchipat de mama lovită de aceeaşi durere cauzată de cruda dislocare). Invocarea mamei se face cu rară duioşie şi infinită dragoste: „Şterge-ţi lacrimile, mamă,/ Şi haide amândouă,/ Să-nchidem ochii,/ Şi să visăm o clipă…” Enumerarea componentelor universului teluric, a obiectelor simbolice, precum: marea, florile, smochinii, pescăruşii, farul sunt parcă în aşteptare.
Astrul tutelar al nopţii îşi face apariţia vrând să vindece suferinţa mocnită a despărţirii, însă nu reuşeşte. Evadarea în vis este ultimul remediu: „Priveşte,/ A răsărit luna./ Strânge-mă de mână, mamă./ Să nu-mi dai drumul,/ Să visăm înainte…/ Nu plânge!” ( „ŞTERGE-ŢI LACRIMILE, MAMĂ”).
Prima plachetă se încheie sub semnul resemnării, invocându-se motivul trecerii timpului. Uitarea ameninţă anii şi drumul către viitor este imprevizibil: „Mergem!/ Şi anii se pierd umbriţi de uitare,/ Şi spre ce zare,/ Ne îndreptăm noi oare?” („LUCRURI ÎN NOAPTE -10”)
A doua plachetă („Sbor de pescăruşi”, apărută la Ed. „Cartea Românească”-1946), este o continuare a suspinului după locurile dragi; aici se accentuează sugestia tristeţii şi sub semnul introspecţiei.
Motivele din poeziile anterioare sunt reluate, însă chiar dacă dorul nu scade în intensitate, el îşi manifestă efectele prin sugestia unor stări nostalgice, meditative, pricinuite de contemplaţia unor elemente sedimentate în memoria afectivă. Păsările devin simbolul trecerii: „Păsări vin/ Păsări trec/ Doar tristeţe lasă/ Lacrimi, dor şi vis,/ Inima apasă.” („CÂNTEC PE ŢĂRMUL MĂRII”)
Eul liric devine interogativ, autoanalitic. Confesiunea dezvăluie un dor aspru şi totul în jur este pătruns de zbucium: „Zările se frământă/ În ochii obosiţi/ În mintea frântă.” („M’AM DESPĂRŢIT DE MINE”). Invocarea mamei într-o nouă ipostază, pe calea interogaţiei, alină, dar nu poate videca tristeţea: „De ce aştept mereu/ Când totul s-a sfârşit?/ În zările ascunse/ Cerul amintirilor mă cheamă,/ Mamă…// ” („MAMA”).
Dorul de nestăvilit izvorăşte doruri „învinse”, tristeţea dăinuie în bătaia vântului, iar drumurile către acele timpuri rămân pururi „stinse”: „Din fund de zări, un stol mă îndeamnă,/ Spre cenuşiul drumurilor stinse,/ Când strânsă inima-mi se roagă/ Cu dorurile ei, acum, învinse./ Şi răsfirată-n crengi uscate,/ Tristeţea mea o bate vântul…” („CHEMAREA”)
Versurile din această plachetă abundă în imagini pictuale, înviorând monologul liric.
De remarcat faptul că tablourile degajă sugestia unor subtile meditaţii. Iată câteva stihuri zugrăvind o seară ceţoasă care semnifică un suflet îndurerat: „E ceaţă,/ Un freamăt de durere,/ O muzică de plictiseală/ Şi nori întunecaţi,/ Aruncă stropi de somn/ Pe la ferestre care dorm.- „(„CEAŢA”)
În aceeaşi manieră sunt realizate şi piesele lirice „APUSUL”, „CAIŞII”, „DUPĂ FURTUNĂ”, „CÂMP”, „ÎN PRIMĂVARĂ” ş.a.
Ca un adio pricinuit de părăsirea dureroasă a locurilor dragi s-a înfiripat poezia „AMINTIRI”, destăinuire a neputinţei de a înfrânge dorul (grai lăuntric al sufletelor în prelung oftat), deşi multe amintiri vor fi roase de uitare: „Şiruri, şiruri amintiri/ Înşirate pe-al lor fir,/ Le mângâi cu’nfiorare/ Şi în nopţile târzii/ Le deşir/ Pe fiecare.” Totuşi, destrămarea lor nu poate fi oprită: „Nopţi de vis/ Îndepărtate/ În mătasea lor urzită/ Stau de mult uitate.”
Întipărit în adâncul inimii, chipul fetei din copilărie este imortalizat într-un autoportret emoţionant: „Mi-e dor de mine,/ De umbra-mi într-o oglindă, copil,/ Păru-mi înstelat,/ Roşul obrajilor aprins,/ Să nu-l deoache cerul/ Într-un amurg de vis.” („MI-E DOR DE MINE”)
Din acel dor cuibărit în adâncul sufletului izbucneşte strigătul „NU MĂ PĂRĂSI, COPILĂRIE”
După o lectură atentă a versurilor, ne putem da seama de remarca fericită a lui Pavel Şuşară, conform căreia în versurile din prima plachetă „Realul se surpă în vis, iar visul devine, taumaturgic şi compensator, unica realitate.” Motivul visului este prezent şi în a doua parte a volumului, cu noi virtuţi expresive. Termenul îşi păstrează nucleul semantic fundamental, însă dobândeşte sensuri colaterale în cele 20 de poziţionări. Astfel, păsările pleacă şi lasă în urmă, pe lângă tristeţe, „lacrimi, dor şi vis”; lumina difuză a lunii înlesneşte risipa pulberii din „visele” poetei; copilăria este proiectată etern în „vis”; şiragul de amintiri se înfiripă „Aevea visului…”
Sfera semantică a suferinţei include termeni precum plâns, lacrimă, freamăt, tristeţe, durere…
Dar suferinţa nu este una deprimantă. Poeta nu jeleşte deznădăjduită, ci este pătrunsă de un suspin calm, salvarea constând în păstrarea lăuntrică a Balcicului mirific.
Frământarea dată de dorul acestui ţinut are totuşi un remediu – seninul copilăriei cu toate deliciile ei. Fiindcă această vârstă întipăreşte în memoria afectivă locurile de vis pe care timpul le va polei cu sfinţenie. Poate de aceea „Obiectele din casa copilăriei se prefac, cu timpul, în icoane.” (Paul Lous Lambert) şi chiar sunt păstrate cu sfinţenie în mănăstirea sufleului toată viaţa.
Balcicul copilăriei este proiectat într-un vis luminos. Este visul în care poeta îl simte ca pe un împărat „vesel şi frumos” în haină de împărat. Acolo, numai acolo, în marea miraculoasă, se oglinesc cerul şi lacrimile dorului fără leac pentru un eden pierdut, recreat doar prin visul magic: „Te-am visat/ Te-am visat,/ Că eşti acelaş/ Colier al lacrimilor mele/ Când te priveşti în oglinda-ţi fermecată/ Marea!…/ Dar te-am pierdut noi/ Şi te-au găsit alţii.”
Volumul „De dorul Balcicului” primeneşte sufletul cititorului. Că este aşa o dovedeşte faptul că, şi după 73 de ani, versurile din cuprinsul acestuia îşi păstrează prospeţimea.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Un preot poet
După o călătorie spirituală în Spania, preotul-profesor Andrei Ștefan Costache trimite spre lume nu o carte de impresii turistice, așa cum se (mai) obișnuiește, ci o plachetă de versuri, toate, de inspirație exotică și, deopotrivă, profund creștine. Andaluzia, de exemplu, este o sursă practic inepuizabilă de emoție și încântare, exprimate neprefăcut: „Andaluzie, o să îți (i)au tot trupul în brațe,/ și am să te strâng lângă inima mea,/ așa cum un cerșetor strânge, în lacrimi,/ moneda care cade, mereu, lângă pâine,/ ca o pasăre moartă!” („Dor”).
Într-un poem intitulat „Andaluză” întâlnim sinestezii de o prospețime indiscutabilă („Ultima dată, când m-am întâlnit cu primăvara,/ luna mirosea a floare de cireș” sau „pe ghizdul fântânii,/ timpul avea gust de apă proaspătă”), în măsură să re-creeze, în imaginarul cititorului, un peisaj impresionist, bazat pe fluiditatea elementelor sale componente: „Din lacătele porților, înflorea, lacomă, iedera,/ (…)/ O să plec, în visele pline de grâne coapte,/ o să înot în lanuri galbene cu idei de maci roșii,/ o să găsesc primăvara și o să mă întorc cu ea,/ înfășurată de gât, ca o promisiune”.
Când scrie, preotul Andrei Ștefan Costache, fără să-și uite vreo clipă vocația, fără să laicizeze sentimentul religios, caută o haină nouă pentru temele fundamentale ale poeziei. Dragostea apare în două ipostaze, eros și agape; numai că prima ipostază este despovărată de pasiune aprinsă, ferocitate a posesiei, violență a trăirii, preferându-se conotația pozitivă de frumusețe și modalitate de cunoaștere: „Forfotă de zile scoase din sac:/ Dacă m-aș strecura, noaptea, ca un fir de nisip,/ în clepsidra amintirilor tale, aș putea zugrăvi/ pe un tren de noapte, o poezie de dragoste? Perfectă?/ Și aș putea să îți pun atâta lună în cântec/ încât să nu mai am litere în tolbă?/ Am deschis, între degete, o ușă bolnavă./ Voi pune capul pe inima ta și te voi asculta/ așa cum te ascultă fluturii când fac ședințe foto/ lângă tinda bisericii” („Dor”). Prin eros, poetul renunță la egoism, trecând definitiv și grațios în partea romantică a lumii: „Te iubesc și nu știu cum să te iau/ în patima mea:/ Cu greieri sau cu luntre?” („Noaptea”).
Cu conotația de agape, dragostea este și nu este rațională (avem totuși de-a face cu ceea ce simte și spune un poet!), nota de tandrețe nu dispare de tot, dar izvorul ei îl reprezintă calitățile, caracteristicile, modul tainic de a fi al celei iubite: „Dacă tu ai fi, cu adevărat, pisică,/ Nu-i așa că te-ai ghemui în spaimele mele/ și de frunze m-ai izbăvi?/ De câte ori torci, pentru a nu simți uimirea/ cu care copacii se înalță spre alba, cuminte/ și îndurerată iarnă?/ Ce fum ai mai turna în cupe, ce focuri/ ai mai povesti lângă plapuma trasă peste vise/ în satul care nu are stele căzute în miriști?” („Gând târziu de toamnă”).
Textele poetice cu tematică religioasă nu sunt structurate nici în modul „preoțesc” actual (adică versificări naive, stângace și lacrimogene, pe placul enoriașelor de vârsta a treia), nici în modul retoric-plictisitor al predicilor de duminică. Dimpotrivă, în vers alb și cu un limbaj poetic autentic, multe poeme se construiesc în jurul unor figuri mistice (Lazăr, Ioan) sau al simbolurilor christice, cu credință și fără de tăgadă, căci Andrei Ștefan Costache este departe de psalmii arghezieni. El crede, fără a fi dogmatic, se simte adesea atins/ binecuvântat de divinitate, îi preamărește lucrarea în om și univers și, mai presus de toate, nu cade în extaz (cuvânt ortografiat, din păcate, în variante care trădează „corectura” editurii) mimat: „Așa vor fi primăverile acelea/ În care noi vom fi primii/ prizonieri staminelor/ ce vor crește din degetele noastre/ ținute în semn de amin” („Din prea mult ekstaz”). Dacă ar fi să-l apropiem pe poetul râmnicean de vreun „greu” al literaturii, cel mai aproape ar fi nu Bacovia, cum cred câțiva exegeți locali, ci Blaga. Desigur, Andrei Ștefan Costache n-are cum să experimenteze panteismul ca filozofie de viață și viziune poetică, dar îl poate împăca discret cu propria credință, în câteva poeme ale bucuriei de a fi: „Din spuza stacojie a răsăritului/ a poposit, gârbov de ani,/ pe o frunză galbenă de gutui,/ Bunul Dumnezeu./ Mângâindu-și aripile cu prima rază de soare,/ pe gene I s-a cuibărit o buburuză,/ și, pe obraji au năvălir umbre roșcate,/ mărturie a toamnei care se clădește în crug./ Un strop de rouă I s-a prelins în palmă./ Dimineața s-a spart în boabe și mai mici de apă,/ iar Creatorul, văzând că toate erau bune,/ s-a întors în înaltul crugului, fericit de atâta galben/ și ocru” („Teofanie”).
*Andrei Ștefan Costache, „Răvaș”, ed. Rafet, 2018
Ionel POPA
ÎNOTĂTOR PE OCEANUL CĂRŢILOR
Când scriu aceste rânduri a trecut ceva vreme de când D-na Rodica Lăzărescu m-a onorat cu noul său volum Semne de carte 3, Ed. Corgal Press, Bacău, 2017. De ce timpul fizic care ne este dat nu are răbdare cu noi şi curge aşa de repede?
Autoarea volumului este un împătimit al lecturii, un observator atent al fenomenului literar actual, la ceea ce înseamnă humusul literar. Îndeobşte ocoleşte acele opere care fac (şi ajutate!) în jurul lor vocalisme dovedindu-se până la urmă trecătoare. Parafrazând un cântec mai vechi, pot spune ,,a trecut fanfara militară”. Autoarea celor 32 de cronici (26 de scriitori), din volumul despre care facem vorbire, se opreşte la scriitori mai tineri sau mai puţin tineri, dar cu opere care spun ceva; sunt scriitor vizitaţi mai puţin sau fugitiv de către ,,marile” reviste literare. Dar asta nu înseamnă că nu mai este interesată de scriitorii care deja şi-au dobândit locul de parcare cuvenit în istoria literaturii. Astfel, cronicarul pune câte un semn de carte lui Ion Brad, Ileana Mălăncioiu, Mihail Diaconescu, Liviu Ion Stociu.
D-na Rodica Lăzărescu nu se pretinde specialistă în roman sau poezie, nu are preferinţă specială pentru un anumit gen de literatură, cu acelaşi interes şi plăcere citeşte roman, poezie, interviu, reportaj, note de călătorie, jurnal, carte-album.
Antologarea cronicilor nu este una ierarhizatoare, ci, simplu, cronologică. Recenzând cartea, îi caută personalitatea şi i-o găseşte, punându-i în lumină originalitatea, dar şi acele elemente prin care ea se înrudeşte cu alte cărţi, se încadrează într-o tradiţie/ continuitate, într-o orientare literară. De exemplu: Nicolae Frunte Lată e înrudit cu Fănuş Neagu; Ştefan Mitroi cu Marin Sorescu; în proza lui Ovidiu Dunărean vibrează o undă sadoveniană, alteori una voiculesciană, ca şi în povestirile lui Mihail Diaconescu; Liliana Codreanu păstrează ecouri din Liviu Rebreanu, dar mai ales din Pavel Dan.
Cu o puternică intuiţie, porneşte în căutarea sâmburelui tare al operei de la un aspect palpbil al textului: sensul simbolic încapsulat în titlu, un aspect stilistic evident, pleacă de la harul zicerii ori de la prezenţa în ţesătura tramei a unor elemente de mit, fantastic sau magic. Odată identificat elementul, cronica curge coagulându-se în jurul lui. Totdeauna autoarea cronicii alege cheia cea mai potrivită pentru a deschide larg porţile cărţii.
De asemenea, pentru a caracteriza o operă, pentru a pune în lumină specifitatea ei, cronicarul apelează la comparaţie, metaforă sau la o sintagmă memorabilă prin expresivitate şi prin adecvare la conţinutul operei. Iată un exemplu din cronica la romanul ,,Miercurea Strâmbă sau Iubirile ratate ale lui Remus Alb” de Nicolae I. Nicolae: ,,Mai mult decât dosarul a două iubiri, romanul este un fel de Venus care se naşte din spuma experienţei culturale a autorului – şi nu ştiu dacă acesta trebuie acuzat că nu se poate detaşa de toată zestrea sa livrescă (singur vorbeşte la un moment dat de <
În cronicile sale, D-na Rodica Lăzărescu nu decretează, nici cel puţin încadrarea tematică ori socio-istorică a cărţii, în schimb surprinde relaţia de sânge, cu rang de lege, dintre autor/ carte şi cronotropul său istoric-cultural. Fiecare cronotrop îşi naşte fiii săi.
Rar când D-na Rodica Lăzărescu îşi încheie cronica cu o judecată critică apodictică. Mereu lasă ultimul cuvânt cititorului. Iată câteva exemple, adevărate imperative care fac bine sănătăţii… lecturii: ,,Citiţi-o, nu doar pentru desfătarea estetică!”; ,,La această întrebare te las să-ţi răspunzi singur, cititorule!”; ,,Şi totuşi mă văd obligată să las cititorului libertatea opţiunii!!”; ,,Însoţiţi-l în această fascinantă călătorie.”; ,,Lectură plăcută!” Când e conştientă că scriitorul despre care scrie poate fi fără tăgadă un model, cronica D-sale se metamorfozează într-un portret moral. Aşa se întâmplă cu recenzia cărţii Am reuşit să rămân eu însămi în care Ileana Mălăncioiu îşi adună interviurile acordate de-a lungul anilor.
Pentru ce înseamnă o cronică literară şi cum se scrie ea se poate exemplifica cu oricare din cele însumate în Semne de carte 3. Cronicile D-sale sunt îndemn la lectură şi îndrumare discretă; se achită cu prisosinţă printr-o scriitură aleasă.
Adrian SIMEANU
Cartea zilelor noastre
O dramă
Muzica ne-a făcut cunoștință, în postdecembrism. Epoca noastră ”originală”. A libertății nemăsurate în gânduri, vorbe și fapte. Când vieți poți lua îndată, făr` de remușcări, făr` de judecată. Ea fiindu-i țintă, legitim, colegului Serghie Bucur. Octogenar verde și publicist activ, de lângă Ploiești. Martor nefericit la o tragedie. De SIDA neiertătoare iscată. Nepotu-i, Costin Marius Filip, sfârșind, în grea suferință, din cauza ei. Pe pat de spital, adolescent încă. După ce, proaspăt născut, e contaminat cu virusu` HIV. Printr-o injecție, tot în spital. Din neglijență clar criminală. Nepedepsită juridic până-n prezent. Învăluită, în continuare, de lașitate crasă la făptuitor. Ascuns în tăcere și anonimat. Chiar dac-a ucis, fie și numai din culpă, un nevinovat. Lovindu-i familia crunt, neînchipuit, iremediabil…
Cartea* prahoveanului e un strigăt spre lume. Un document despre societatea în care trăim pe plai mioritic. Un roman despre neputință și nepăsare. Într-un sistem ticălos și-n instituții de multe ori asasine. Despre ce-a îndurat un copil român pân-a răposat. Și ce-a însemnat boala lui rebelă pentru cei din jur. Așa că-n amintire merită și el, și ai săi din casă, s-apară, în pagini, cu nume reale. Ca cititoru` să fie convins pe deplin că adevărată-i povestea. Nu alcătuire din cea romanescă, pur imaginară. Serghie având aplecare și meșteșug îndestul ca să facă un bisturiu ascuțit din condei. Și din ,,Neantul” său, o viguroasă, clară, utilă acuză. Un apel întemeiat către conștiințe de pretutindeni. Scrierea sa chiar m-a-nfiorat și nu rareori, pe marginea ei, viu am discutat. I-am semnalat defecte (puține, de altfel) și-am recomandat să facă efortul unei noi ediții. Reconstruind, șlefuind unde este cazu`. Ca dreaptă, neabătută, vrednică să stea și după-ntâlnirea din cer cu cel multiubit, cumplit chinuit, azi, doar povestit. Ca o mărturie de nezdruncinat, în timp și spațiu pământean. Bătrâne romancier, ai datoria asta neapărat. Și du-te degrabă în București. Să vezi dacă-i trecut și Costin pe lespedea de piatră de la ”Matei Balș”. De nu-l afli totuși, fă diligențe, cu sârg, să se repare omisiunea. Ca să ai ce-i spune când sufletele voastre vor sta față-n față. Firavă mângâiere, da` trebuitoare, ca omagiere veșnică sub soare…
*Serghie Bucur, Neant. Colaj despre suferință, Ed. EIKON, 2017
Sache, confesiv, interogativ…
E șef de bibliotecă și stă, firesc, la birou, printre tomuri. Își pune muzică, meditează, lucrează și scrie. Așterne pe foaie preocupat. De el și de ceilalți. De trecut, prezent, viitor. Îndeosebi de ce ne-o aduce ziua de mâine. E un reflexiv dedat la condei. ,,Imposibila reîntoarcere” confirmă și ea copios. Ieșită mai an de sub teasc adună-ntre foi ,,confesiuni afective”. Ca-ntr-un jurnal cu gânduri duium. Chestii de suflet, de viață, cugetări decente și întrebări pertinente. Influențe rafinate și citate adecvate. Creativ asimilate, chibzuit utilizate…
În opul* acesta, zic eu, tabletistic, Sache e de toate. Sociolog, psiholog, moralist, futurolog. Iubitor de slovă scrisă d-ăl împătimit. Mărturisește, povestește, surprinde și te cuprinde. Manguel și Toffler, Bradbury și Llosa, Pavese și Eco, Gutenberg și Papa Francisc, Mihăilescu, Liiceanu, Cărtărescu, Hurezeanu, Eliade, Șora și alții la fel bântuie cu rost rândurile sale, atractive cert. N-am lăsat din mână cârțulia asta pân-am isprăvit-o. Cu maxim nesaț am citit-o. Chiar dacă-n corectură cam lasă de dorit, în scriitură însă grozav m-a ispitit. Mustește de idei, imagini și subtil. Socot că-i pentru minte așa, ca un fitil. Ce-i ține flacăra vie. Discretă filosofie ș-oleacă de poezie. La Sache, în ,,cârdășie” și-n deplină armonie. Se întrepătrund și sigur pătrund, cultură durând din belșug…
De vreți a-l cunoaște în carne și oase, îl găsiți ușor. Chiar în ”templul viselor”. În Pitești, pe Centru, clădirea maro. La parter, pe colț, către miazănoapte. Pian ascultând, citind și muncind. Scrie pe ușă Octavian Mihail Sachelarie. Nume cu renume printre argeșeni…
*Mihail Octavian Sachelarie, Imposibila reîntoarcere, Ed. Scrisul Românesc, 2016
