Literadura nr. 19 (10)

Ángel GUINDA

Ángel Guinda (Zaragoza, España, 1948)
locuiește în Madrid. A fost profesor de Limba și
Literatura spaniolă. Cărți de poezii: Viață avidă,
Biografia morții, Lumină interioară, Catedrala
nopții, printre altele; Eseu: Lumea poetului,
poetul în lume. Participă în importante antologii
de poezie spaniolă: Metalingviști și
sentimentali: Antologia poeziei spaniole 1966-
2000; 50 de poeți spre noul secol; 4 pisoi; Alte
voci fundamentale în și pentru poesía secolului
XXI; Avanti: Poeți spanioli între secole XX-XXI,
etc.
A obținut Premiul Literelor Aragoneze 2010 și
este finalist al Premiului Național de Poezie
(2011) cu cartea Cutia cu lavă și al Premiului
Național de Poezie (2012) cu cartea Spectral.

Cu lumina, cu aerul

Ți-ai înfășurat mâinile cu aerul.
Ți-ai spălat ochii cu lumină.

Scrie ca o clătinare!

Ca și cum un ghepard ar sfâșia dunele.
Ca și cum din mare s-ar ivi un cal.

Cireșele sângerează între dinți.
Seara se prăjește în privire.

Nu citi fum!

Scrie cu foc chiar de-ar fi să fie pe apă!

Comoara

Unul caută, în această viață, ceva
ce crede că ar fi pierdut în alte vieți.
Nimeni nu știe ce poate fi,
și toți ar da aproape totul
pentru a-l găsi în interiorul său.
Dar există prea multă lumină,
iar termenul expiră prea devreme.

Inelele fumului

Am vrut să capturez lumea cu cuvinte:
Și am rămas prins în ele.
Am căutat cuvinte cât o lume:
Și am amuțit.
Fără lume, fără cuvinte,
urmăresc, prin fum, lumina.

Oglinda

Noaptea s-a așezat pe capul iubitei
precum un cuib de nori.

Peste chip purta o maramă de negură.
Pletele păreau ciorchini de struguri negri.
Iar ochii, două strălucitoare picături de mare.

Absența ei continuă să fie o oglindă vrăjită.
Când mă privesc în ea îmi văd iubita.
Albă și albastră precum o insulă grecească!

Diferența

Totul se armonizează prin diferență:
deșertul de gheață, copacul din stâncă,
furia suavă a mării și stelele.
Ne naștem transparenți precum aerul,
ne facem opaci precum marmura.
Unul poate îndura atâta durere
pe câtă plăcere poate primi.
Piatră, iarbă, foc, apă,
lumină, ceață, furtună de nisip:
totul se armonizează cu diferența.
Orașul, în timp ce dormi,
draghează liniștea ce toate le înnoiește.
Nimeni nu are altă patrie decât singurătatea sa,
nimeni nu ajunge la nimeni dacă nu e pentru a
pleca.
Iubirea ține în brațe
atroce metodă a punerii călușului.
Pe cât ne umple din celălalt pe atât ne golește.
Nor, rădăcină, cânt de păsări:
totul se armonizează cu diferența.

Mi-am fumat viața

Mi-am fumat viața
așa cum timpul m-a fumat pe mine.
Priviți acest laringe, această trahee,
aceste bronhii și plămânii
mitraliați de nicotină.
Am fumat gazele subterane
ale Metroului pe peroanele sale;
aerul Madridului, murdar
ca o trădare în cea mai frumoasă lumină;
ninsorile cretei pe table,
rugul negru al țevilor de eșapament,
frunzele uscate ale marijuanei,
asfaltul, ceața, umezeala,
aluna atât de moale a clitorisului,
norii de praf ai sinistrului
când fugeam de umbra mea,
și viața mea făcută praf,
și praful ce voi fi
sub copacul secret al morții.

Scriere

Dacă îmi vor lua cuvântul voi scrie cu tăcerea.
Dacă îmi vor lua lumina voi scrie pe neguri.
Dacă îmi pierd memoria voi inventa o altă
uitare.
Dacă vor opri soarele, norii, planetele,
voi începe să mă rotesc.
Dacă vor face muzica să tacă voi cânta fără
glas.
Dacă vor arde hârtia, dacă vor seca cernelurile,
dacă vor exploda ecranele calculatoarelor,
dacă vor dărâma gardurile, voi scrie cu suflarea
mea.
Dacă vor stinge focul ce mă luminează
voi scrie cu fumul.
Și când nu va exista fum
voi scrie în privirile ce se vor naște fără ochii
mei.
Dacă îmi vor lua viața voi scrie cu moartea.
Marea
Capul meu e o mare înconjurată de munți
unde urlă tăcerea
iar norii se odihnesc precum pescărușii
morți.
Capul meu e o mare între schele de ceață,
sau prăfuirea uriașă a demolărilor.
Capul meu e o mare.
O mare ale cărei ferestre tremură ca
fulgerele
și în valurile căreia sună ecoul sorilor.
Capul meu e o mare de moloz și labirinturi
unde caii aerului își agită coamele.
Capul meu e o mare. Și în porturile ei în
flăcări
ancorează vulcanii și se pierd amintirile.
Capul meu e o mare de detonări,
tobele de fum ale unui adio în ruine.
Capul meu e o mare
sau registrul dărâmărilor,
ale reziduurile cerului, ale comorile
pierdute.
Capul meu e o mare.
Capul meu e o mare de ambuscade și
tunele,
avalanșe de lumină și sete fisurată.
Mișcarea nemișcării, capul meu e o mare.
Capul meu e o mare în fundul căreia strigă
sinucigașii apei, bărcile și avioanele
ciuruite de orizont.
Capul meu e o mare pe ale cărei plaje copiii
se joacă privind căderea bomboanelor de
foc
ale războaielor dintr-o lume în care lumea
mea nu există.
Capul meu e o mare unde am naufragiat.

Traducerea, prezentarea și fotografia:
Elisabeta BOȚAN

Şerban CODRIN

Florentin Popescu în delict de
vârstă – 75 de ani imputabili
timpului, nu scriitorului.

Lumea scriitorilor a fost întotdeauna foarte
agitată din cauze multiple. Câteodată apare nu se
ştie de unde câte un scriitor de bine care
limpezeşte apele şi devine prietenul tuturor,
peste vremi şi vremuri, un scriitor cu uşa
deschisă şi netrântită cuiva în faţă. Am cunoscut
astfel de trântitori de uşi, nu înşir aici nume
penibile, de altfel de oarecare circulaţie, de
maeştri în astfel de reprobabile atitudini.
Florentin Popescu este exact omul
binedispus să cultive contrariul, el îţi zâmbeşte,
te întreabă de sănătatea literară şi este cel mai
interesat dacă ai mai publicat o carte, pentru că
pe celelalte, fii sigur, ţi le cunoaşte. Îţi va
comunica foarte repede diagnosticul; mult mai
rar, necunoscuţilor, le sugerează că trebuie să se
lase de o treabă, dacă nu au, în palmă, zaruri de
izbândă. În ani şi ani, de jur împrejur i s-au
alăturat grupuri şi grupuri de prieteni literari,
prieteni care caută întotdeauna acel sprijin
competent de găsit numai în opiniile şi condeiul
unui specialist. Cuvintele sale au devenit deja
legendă urbană: „Eu v-am citit pe toţi!” Mai
mult de atât, aceşti „toţi” însumează sute şi sute
de articole critice de întâmpinare, sub tutela
cărora luatul în seamă se mândreşte precum un
campion cu laurii şi cupele de învingător.
Filolog cu studii serioase, poet talentat şi
prozator, critic şi istoric literar, monografist,
jurnalist cultural, reporter, epigramist,
memorialist, mitolog cu peste 50 de ani de studii
şi perseverenţe în biblioteci, în redacţii şi la mese
de scris, în ţară, în Orientul Apropiat, de la
Ninive la Babilon, Florentin Popescu este cel
mai cunoscut, vânturat şi recunoscut scriitor prin
cercurile condeierilor de elită din Muntenia,
Oltenia, Dobrogea, cu mare respect la Iaşi şi
Chişinău. I-au trebuit încălţări de basm, opinci
de oţel şi multe peniţe neobositului călător pe
atâtea drumuri şi între paginile atâtor cărţi.
Absenţii din sumarele sale înseamnă în mod
concret „absenţi din catalogul literar”, deci
lipsesc din pleiada acelora care alcătuiesc masa
critică a prozatorilor, poeţilor, a oamenilor de
litere contemporani, a creatorilor de idei şi opinii
literare, de opere literare, de demnitate literară.
Adevărată forţă a naturii încuiată într-un
copil născut într-o zi de 3 aprilie 1945 în satul
Lera, comuna Corbu, azi comuna Chiojdu,
judeţul Buzău, cântăreţ dominator, cocoşeşte,
încă din oul şcolăresc, Florentin Popescu s-a
făcut mereu remarcat, chiar dacă nu în permisa
linie întâi a fostului regim politico-ideologic sau
al descreieratelor interese literare, ci în miezul
tare al celor mai puţini şi mai capabili să-şi
construiască şantierele pentru monumentul
literar dincolo de culisele relaţiilor, în mod
creativ, scriind şi publicând, cu o fabuloasă
putere de muncă, carte după carte, atât ale sale
cât şi, ca redactor la diferite edituri, ale altora.
Din propria creaţie este autorul a peste o sută de
titluri, de la versurile din „Obsesia păsărilor”,
(volum de debut, 1972), „Diligenţa cu păsări” la
„O istorie anecdotică a literaturii române”,
„Dicţionar de mitologie orientală”; de la, să
spunem, „Antologia poeziei religioase
româneşti”, „Antologia poeziei româneşti de
dragoste” până la seria de interviuri şi comentarii
„Seniorii literaturii noastre” (deocamdată 3
volume masive), „Eu v-am citit pe toţi”
(deocamdată 7 volume), minunatele şi causticele
şi strălucitoarele „Povestiri din anul cocoşului”,
„Unsprezece povestiri şi o ficţiune”. Nu în
ultimul rând, inclusiv în numeroasele apariţii din
seria „Portrete în peniţă” scoate la vedere într-o
uriaşă loggie aproape întreaga galerie a
scriitorilor din sudul României de prin anii 1970
până azi.
Cititor prea dedicat şi perseverent,
Florentin Popescu uită cam des că el însuşi este
un amplu creator ficţional şi un poet cu
impresionante viziuni. Îl caracterizează, frumos
şi implicat, o exagerată grijă de plantaţiile altora
în loc, mai egoist, cum se întâmplă, să-şi cultive,
voltairean, propria grădină. În această situaţie,
cam repetă gesturile lui George Enescu, care
interpreta muzica altora şi uita să îşi ducă la bun
sfârşit propriile capodopere, însă respectând
tezaurul creat şi propus spre interpretare de
titanii muzicii! Florentin Popescu îi respectă pe
toţi colegii de breaslă turbulentă, adunându-i,
cuminţindu-i în jurul unui său şi îndemnându-i
să se destăinuie ca reprezentanţi ai spiritualităţii
estetice.
Spune într-un loc Marea Doamnă a
conştiinţei, Magda Ursache, fostă elevă a
Liceului din Buzău: „Mă întâlnesc cu colegul
meu de liceu şi în credinţa că viaţa e un pretext
pentru scris, că scrisul e un mod de a supravieţui.
Altfel spus, existenţa ca existenţă, zile goale
fiind cele fără scris-citit. Şi-nainte mult mai este,
Florentin!” Cu mâna pe inimă repet: Aferim!
Precum supranumitul prin culisele
colegiale Don Florio, un alt frumos Don Quijote
al bibliotecilor, al redacţiilor de reviste literare,
al cenaclurilor, al întrunirilor scriitoriceşti, cu
nesfârşite dialoguri şi schimburi de cărţi, este
prietenul şi cronicarul scriitorilor merituoşi, în
afara sofisticatelor ierarhii istorice, la fel trebuie
să îl aplaudăm (cu toate că scriitorii, în loc de
aplauze, preferă să scrie şi să citească), să îl
respectăm şi să recunoaştem în Florentin
Popescu o mare şi împlinită personalitate a
culturii române contemporane, personalitate
despre care vom auzi în continuare numai veşti
bune despre isprăvi de pomină, cum deja ne-a
obişnuit, pentru că niciodată nu e timpul pierdut
pentru scris şi citit!
Numai soarele ştie cu adevărat să fie
fierbinte, şi pâinea. Îmi place să cred că, în zodia
soarelui mioritic, Florentin Popescu este o pâine
mare şi bună.

Notă: Numărul din iarnă al revistei era gata când am
primit acest articol. L-am păstrat pentru a fi publicat
în acest număr, dat fiind că ziua domnului Florentin
Popescu este în Aprilie.

Lansare de carte

Amintiri cu… și despre Marin Ifrim
11 februarie 2021

Biblioteca jud. „V. Voiculescu”
Primul eveniment literar al anului 2021 a avut
loc la Biblioteca jud. „V. Voiculescu”, Buzău.
Un ghiocel vestitor de primăvară literară după
atâta iarnă de restricții. S-a lansat volumul
memorialistic Amintiri cu… și despre Marin
Ifrim. Domnul Ovidiu Petrescu și-a aniversat
ziua cu această ocazie în mod literar.
Au participat: Nicolae Pogonaru, Mihai M.
Macovei, Mihaela Roxana Boboc, Dan Dinu,
Radu Roxelana, Valentina Bucur, Cristi Ionescu,
Cornel Diaconu, Irina Mirică, Elena Căpățână,
George Gomoescu, Nicolae Stănuță, Stelian
Grigore, Sorin Burlacu, Teo Cabel.
În martie se împlinesc doi ani de când scriitorul
buzoian s-a dus să scrie în alte sfere. Prilej de
a-l comemora prin acest volum care
imortalizează o parte dintre impresiile și
amintirile celor care l-au cunoscut.

De la stânga: Sorin Burlacu, Ovidiu Petrescu, Teo
Cabel

Daniel LUCA

Mirele tăcerii

O poezie melancolică, a nostalgiilor scrie
Nicolae Preda în volumul Trece viața prin
oglindă (Editura Tim, Reșița, 2012), unde
oglinda este poemul (fie el și nescris), aici sunt
reflectate trăirile, sentimentele unei vieți de om.
O viață asupra căreia satul și-a pus serios
amprenta și încă își mai pune, lumea acestuia
neputând fi uitată vreodată, chiar dacă
întoarcerea aici este dureroasă, pentru că azi
satul nu mai zumzăie de oameni, păsări și
animale, rămânând pustiu de ceva vreme („Pe
urmele verii poemul pierdut/ Și melcii bătrâni cu
coarnele seci// Când m-am întors acasă setos/
Am gustat apa uitată-n ulcior/ Cireșul amar
bătrân și pletos/ Se prăbușise peste
izvor// Mi-aduc aminte ce mult au
durut/ Frica și teama și jalea și dorul”
– Vara trecută).
Peste toate rămâne încă vie
amintirea părinților și a celor dragi,
imbold pentru a nu părăsi satul
(„Acasă la Marga bat clopote în
dungă/ Mama limpezește lacrimi în
batistă/ Tata se întinde iarna s-o
ajungă/ Lumea mea e rea și nespus de
tristă” – Pui firav de curcubeu), de a
rămâne pe loc, unicul său locuitor,
locuitor care îl simte, alături de casa străbună, cu
fiecare fibră („Am rămas acasă, sunt singur în
sat/ Timpul, anotimpul tainic mă străbate/ Rana
nopții m-a străfulgerat/ Și mă poartă gândul,
melc cu casa-n spate” – Noapte).
Drumul dintre tinerețe și bătrânețe trece
prin iubire, dorința de a sta cât mai mult în
brațele ei e de nestăvilit, numai că e
schimbătoare și dificil de aflat („De coastele
mele bătrâne și reci/ Timpul își ascute sulița
tocită/ Unde ești, iubire, pe unde mai treci/ Cu
caleașca ta hodorogită” – poem fără titlu).
Când e găsită, însă, e trăită la cote
maxime, fiind un adevărat izvor dătător de viață
(„Am deschis ochii/ tulburi de albaștri/ în
limpezimea ochilor tăi/ să mă limpezesc” –
Iubire). Totuși, timpurile nu sunt propice iubirii,
persistând teama de a se lăsa cu totul pe valurile
ei („Te-am așteptat în munți lângă cascadă/
Acolo unde păstrăvul e fulgerul/ iubirii/ Și-acum
când ochii mei au început să vadă/ Te-aștept să
nu mai vii. Sunt anii învrăjbirii” – La margine de
hotar).
Cuvintele nu își mai au rostul, tăcerea
dominând totul, o tăcere cât o renunțare („Căci
eu sunt, doamnă, mirele tăcerii/ Ajuns la poarta
ninsă cu polen/ Ți-aduc în dar pecetea
renunțării:/ O tinerețe arsă în flăcări de disten” –
Nuntă pe piatră). Tristețea, durerea învăluie până
și marea, alungându-i bucuria, liniștea („Ce
singură e plaja și ce tristă/ Nici pescărușii nu mai
pleacă-n larg/ O lacrimă de-acasă am dus-o în
batistă/ Să o îngrop la noapte în valuri când se
sparg” – Noaptea la mare).
Dezamăgirea, durerea, pierderea celor
dragi, falsitatea prietenilor pot arunca omul în
cea mai neagră prăpastie. Salvarea este credința.
La început singur chiar și în casa
Domnului („Lângă altar singur/ și în
suflet / fără tine, Doamne,/ tristețea
mea se aude/ în toată biserica/ precum
surdina unui clopot/ peste marginea
satului” – Spovedanie), ajunge să îl
întâlnească pe Dumnezeu atunci când
e pe cale să se prăbușească, atunci
când nu se mai aștepta („Mi se părea
că într-o altă viață/ Din mine se-adăpa
un curcubeu/ Și s-a făcut a opta
dimineață/ Când l-am privit în ochi pe
Dumnezeu” – Mi se părea).
Libertatea este doar o aparență, omul
aflându-se mereu la mâna sorții, dar e o amăgire
necesară, dorită fie și numai pentru câteva clipe,
iar poemul Liber ca pasărea este extrem de
sugestiv în acest sens („Cine a spus:/ «Libertatea
e dreptul câinelui/ de a se zbengui în lanț»?//
Numai noaptea/ câinele meu e slobod/ cureaua și
lesa/ și cușca dispar// Îmi spăl mâinile/ cu
zăpadă/ și arunc în aer/ bulgări cu miros/ de
câine bătrân/ surd și orb// Sunt liber!”).
A fi liber este, așadar, o iluzie necesară,
care îl poate împinge pe om mai departe, îl poate
determina să lupte, să se confrunte cu propriul
destin. Să fie viu!