Spații culturale nr. 61 (9)

Emil BOTTA

Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop
întorceți-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redați
luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,
cenușă, revino în focuri și-n vetre,
copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,
și voi, oameni, în pietre.

Scut

Iubirea mă apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.
Când ziua decade și când, spre apus,
Cumpăna liniștită se-nclină,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristețe senină.

Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.
O, de al stelelor dor mă topesc
și m-aș duce la ele,
dar Iubirea mă apără.

Cu graiuri nebune mă cheamă,
in lunci, cântătoare Undine.
Și când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine!
Dar mă însoțește acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

Un dor fără sațiu

De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Și nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Nicolae MIHAI

Zvonuri de septembrie

O voce răstită întunecă dimineaţa
alungă mireasma trandafirului
înflorit fără ascunzişuri

în pragul casei găzduit lecturezi
primii stropi de ploaie ca un răspuns
la liniştea neîngrădită şi cotidiană

cu un gest poţi aprinde
blândeţea zilei prinsă la colţul străzii
cerşind zvonuri şi însoţiri de septembrie

Binecuvântatele prietenii

Nu mă costă nimic
dacă răspund la salutul
cunoscuţilor întâlniţi
pe stradă

să nu le uit zâmbetele
le notez
în carneţelul intim

până la urmă ştim cu toţii
prieteniile prea mult
nu rezistă

sunt doar lovituri de clopot
bătând în cuie sicriul
unei bucurii
sfârşită înainte de a o începe

Libertăţi iluzorii

După fiece rugă de seară
împletesc amare cuvinte marcate
de măreţia verbelor
cu un limbaj provizoriu codat

poate aşa o să aflu câte ceva
despre bucuriile gândului neîmplinit

apoi cu teama de a fi pedepsit
voi îmbrăţişa cu stângăcie
în mâinile transpirate mângâieri
ce nu vor să mai piară
în fapt libertăţi iluzorii aruncate
în gropi care ascultă şi nu spun nimic

Lehamite

Noi suntem expiraţii
clipelor vetuste, mult cocârjaţi
de chinuri şi înjuraţi de muşte.

Strângem mereu din dinţi,
n-avem nimic ascunde, viaţa-i
întoarsă cu faţa de la noi, niciunde.

Ca urmele de paşi pe galbenele
frunze, suntem larmă de fluturi
ce vrea să se recuze.

Proprietari de boli, dar şi de lacrimi
multe, gardienii timpului nu vor
să ne asculte.

Cu plânsul doar plătim singurătăţii
vamă, când cei plecaţi , pe drum
ascuns, la ei ne cheamă.

Verbine

Verbine cu fular şi şapcă roşie
anunţă ziua de duminică
ispitind raze mai lungi decât
drumurile din memoria ocupată
de nimeni spre casă

cine le-a zărit îşi trec
în cont frumuseţea lor ce durează
atât de puţin

nici vara târzie nu poate
să-ţi vină în ajutor când rupturi
ale inimii cad în capcanele roşii
fără prea multe avertismente
dând siguranţă surâsului somptuos
birocratic

Violeta MÎNDRU

Timpul la zaruri

Cad stele secerate
Ca zaruri aruncate de zeii jucători.
Uneori sunt câștigătoarea dublei
Alteori pierd tot doar pe un surâs
Despletit într-un amurg rătăcit…
doar pe un cuvânt
Răsărit prea devreme dintre tăceri.
Și când ascult
Cum mă dor aripile de brumă
Cum în nocturne zboruri
mă înfășor în sunete de pene înghețate
Cum din palmele tale calde cresc muguri
Și din ochii tăi lumini de cuget
Agit în mână zarurile
să crească o zi dublă,
să câștig lungind timpul,
Udând nisipul din clepsidre.

Când înfloreau teii

Cu trecerea timpului ai căpătat statutul de maestru
În viața mea. Cu vremea
Mi-ai aruncat între un surâs și o frunte încruntată
Săgeți de cuvinte…învățături căzute
Pe pământul din mine asemeni florilor de tei…
Printre bănci, copii râzând, tarabe cu plăcinte
Ape evadate din fântâni
Și sunetul clopotului unei biserici goale.
De-acum… până și amintirii tale mă adresez ca unui învățător
Îi închin osanale… îi așez cămășii tale un sărut sub guler
Să păstreze sunetele în interior
Să încălzească tăcerea
Și vin într-un suflet când chemarea ta naște ecouri.

Parcă ai fi un vultur cu cerul în spate
Cu blocuri, parcuri, catedrale
Cu străzi și mașini de gunoi
Păsări, poeți la picioarele tale..
Amurgurile minunat de galbene
Răsăriturile roz crescute din nopțile albastre
S-au cuibărit în mine și te-am iubit.

Era… când înfloreau teii. Era anotimpul iubirii
Vacanța așteptată de o viață
Călătoria promisă încă din zigot.
Erai luceafărul de seară sclipind peste gene în rugăciune.
Și-ai devenit bărbatul meu
Marea taină a animalului de pradă
Privind spre măreția plutind sub cer
Cu aripi când negre, când albe.
Gândul meu ți-a devenit casă și-așa,
Cu simplitatea cu care îți scoți ochelarii
Alungi furtunile și drumul meu spre moarte
Îl facem împreună.

De-a Baba Oarba

Îți amintești jocul De-a Baba Oarba
Când legată la ochi, căutam existențe?
Intuiam din întuneric culoarea
Ființei îi simțeam respirația,
Pulsul, parfumul – de sub negru.
Te mișcai șoptit
Pasul tău, urme în auz îmi lăsa
Atingerea o simțeam în plete
Ca pe un suflu al toamnei.
Când întindeam mâinile
Să te țin lângă mine
Ca lumina te strecurai
Lăsând nudă îmbrățișarea.
Și când nimic nu mai mișca
Te chemam cu lacrimi de argint
Din ochi orbi
Iar tu îmi sărutai buzele
Cu propria-mi tristețe
Și negrul tot- iubire se făcea.

Acum…

Sărută-mi ochii până la zămislirea păcatului
Să amețesc rotind în cercul brațelor tale
Ca și cum întregul univers ar încăpea într-o îmbrățișare
Din care n-aș mai pleca. Am respira
într-un glob în care totul e rotund.
O coapsă, un sân plin, un umăr pe care-ți pleci fruntea
și poate un ochi privind infinitul dintr-un iris în altul…
până în adâncul propriei ființe sau a pământului
Până la durerea de pe catapeteasma unui suspin
Îți cresc pe chip surâsuri nedescifrate
Rămășițele unor amintiri străine care se hrănesc
Din tine însuți ca felinele flămânde
Te devorează fără să știi până când
Te oprești din trecut și fără să te-mpiedici
De tot ce va veni, deschizi ochii să trăiești
Acum!

Mihai MARIAN

hipersferă

de câteva ori m-am trezit azi noapte
și am mers la fereastră
leduri verzi luminau
trotuarul
afișe dezlipite
pluteau prinse de vânt într-un dans fragil
în grădina blocului
rufe uitate la uscat
atârnau în pliscul unei cucuvele
care se pricepe la plâns
tot cartierul o știe
plânge noapte de noapte
doamna Zincă spune că va muri cineva curând
“se știe din bătrâni lucrul acesta“
nu am încercat să o contrazic
pentru mine cântecul păsării rămâne
perspectivă sentimentală
însă ea este atât de convinsă
că cineva va muri
încât ar fi în stare să se sinucidă
am visat același lucru
de fiecare dată când am reușit să adorm
aveai trup de meduză
stăteai pe unul din malurile Văcăreștiului
cu picioarele jumătate în apă
îți puteam vedea fierea
splina ca un curcubeu
stolurile de vene ce se zbăteau pe tâmple
inima care se deschidea și închidea
cu un fermoar de plastic
acum
după atâția ani
trăind departe
de tine
realizez că uneori te-am lăsat singură-n întuneric
ca pe o fotografie în camera obscură
pagină de internet deschisă-n fundal
astfel
singurătatea noastră a format noi legături
de carbon, hidrogen, oxigen
îmi amintesc că am visat
de fiecare dată același vis
până când
noaptea
lăsând în urmă un miros de alge și mâl
s-a pierdut în depărtare spre Romană
iar pasărea
a tăcut sinistru.

Cărți prezentate de:

Magda URSACHE

Etic, estetic sau „est–etic” ?

Cum să rămâi indiferent la incursiunea lui Sorin Lavric în bolgie (v. Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană , 2018) ? Eseistul are aptitudinea de a spune adevărul (e chiar „smintit” întru adevăr), pentru ca tânăra generaţie să înţeleagă că formula dăruire- onestitate –demnitate a fost perdantă în comunism, dar că nu mai trebuie să fie.
S. Lavric e reactiv la falsuri, mai ales istorice, la afabulaţii securistice privindu-i pe sfinţii închisorilor, Valeriu Gafencu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, consideraţi, din rea ştiinţă şi rea credinţă, victime al propriului fundamentalism creştin. Ar trebui să credem ce afirmă un boier al minţii, larg mediatizat, că românul e „canalie de facto”? Generalizarea îi cuprinde, în devălmăşie, pe torţionari şi pe marile caractere, de la Alecu Ghika la Grigore Caraza, pe cei fugăriţi din ţara lor de „himera” după care încă plâng cu lacrimi de lemn politrucii şi neo-politrucii , pe realii disidenţi şi pe disidenţii de carton, pe adevăraţii revoluţionari schilodiţi de gloanţele Ceauşescu -Iliescu şi pe cei falşi, care s-au zbătut să obţină certificate de luptător şi privilegiile adiacente? Numai România, după câte ştiu, acordă privilegii revoluţionarilor – mii – cu carnet.
Se vrea trecut cu vederea spiritul de jertfă, gestul eroic „cu rădăcină creştină şi naţională”, se tot încearcă să ni se nege dreptul de a ne comemora martirii. A fost rasist Valeriu Gafencu atunci când s-a jertfit pentru pastorul Richard Wurmbrand? Sau e vorba de rasismul imaginar al domnului Al. Florian? Părintele Calciu Dumitreasa, cum notează Sorin Lavric, „nu a ratat nimic din marile orori comuniste” : prima şi a doua reeducare de la Piteşti, arestări şi rearestări, expulzare în 1985, după 38 de ani de hărţuire politică. Au fost proferate calomnii după calomnii, pentru a urma potop de insulte, de răstălmăciri ale faptelor.
Lavric descoperă o uimitoare, o cutremurătoare dorinţă carcerală care-l cuprinde pe Gheorghe Calciu: i se făcea dor uneori de închisoare, pentru că închisoarea îl modificase în bine (metanoia), „făcând dintr-un fricos un cruciat şi dintr-un torţionar o figură sublimă”. Părintele şi-a deschis venele cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, a stors cu chin o gamelă de sânge şi i-a dat să bea limfa altui deţinut politic, Costache Oprişan, pe care monstrul Ţurcanu îl călcase în picioare, îi săltase pe stern până îi distrusese plămânii. Gheorghe Calciu nu l-a scos din moarte pe Oprişan: în iulie ’68, i s-a stins în braţe, dar a apucat să-i arunce peste trupul chinuit două fire de iarbă şi o floare mică, ruptă dintr-o crăpătură a zidului incintei. Şi-a ispăşit gestul : gardianul l-a lovit zdravăn pe „bandit” cu cizma. Să-i lăsăm pe torţionari, cum ne sfătuieşte consiliera preşedintelui, doamna Pralong, uitaţi şi iertaţi de noi şi de istorie? Să ocolim tema martiriului pentru că detaliile torturilor satanice sunt devastatoare şi ne creează nouă disconfort? Arăţi cum a funcţionat maşina de ucis comunistă şi eşti considerat prea categoric, prea inflexibil, prea vindicativ, prea radical. Sorin Lavric nu vrea să ne activăm memoria pe sărite, cu moderaţie, bine temperat. Cum altfel? Copilul Ion Zubaşcu a intrat în închisoare politică împreună cu mama. Când s-a întors acasă, a găsit un schelet în lanţ: cîinele lui, lăsat de „organe” să moară de foame. Iar Crohmălniceanu lua în batjocură, în Amintiri deghizate, foamea de fărâmituri de pâine a lui Crainic, după o masă copioasă la Capşa. „Deţi”, cum li se spunea prescurtat, cu oasele strâmbate de lovituri, erau îngropaţi cu lanţuri la picioare, cu juguri la mâini. Norocul era să mori prompt. Numai că Genu Ţurcanu veghea: „aici nu mori când vrei tu, banditule!” Nemaisuportând chinul cărnii sfărâmate în bătăi, chinul foamei (celor distrofici li se jupuia pielea), Alexandru Coşereanu merge drept la soldatul cu arma: „Împuşcă-mă!” L-au înfăşurat în sârmă ghimpată şi l-au trimis în alt lagăr.Când l-au dat jos din dubă, nu mai avea piele deloc. Portretul i-l face Cicerone Ioniţoiu, în Figuri de legendă, Fundaţia Academia Civică, Buc., 2013. Şi câte figuri de legendă au înfruntat oroarea unui timp cangrenat, „pe pământul descompunerii”, sintagma lui Const. Argetoianu! Fost ministru al Justiţiei în 1918, mort la Sighet în 6 februarie ’55 şi zvârlit la groapa comună, deşi se întorsese în ţară ca să fie înhumat la Breasta natală.
A închis ochii Occidentul la soarta sutelor de mii de puşcărizaţi? Da. Mai mult decât atât, caraliii de la Rahova aveau în dotare „cătuşe americane, care se strângeau automat la orice mişcare a încheieturilor”. Despre „brăţările” astea am citit în Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi de Marcel Petrişor.
Avocatul Nicolae Fărcăşanu, frate cu Mihail Fărcăşanu (Villara) a stat 12 ani închis pentru că a refuzat să fie colaborator al Securităţii: doi ani de Canal, DO în Bărăgan, după gratii la Botoşani, Văcăreşti, Aiud…Graţiat în ’64, dar rămas sub (fărăde)legea lui damnatio memoriae, în ciuda protestelor fratelui său, scriitorul. Căpătase, după detenţie, „ţinută hieratică” (arta de portretist a lui Sorin Lavric e remarcabilă). Amândoi fraţii au murit înainte de căderea Cortinei de Fier: şi cruciatul, şi crucificatul. Alţi doi frăţâni de luptă în munţii Bucovinei? Vasile Motrescu şi Gavril Vatamaniuc. Încercuiţi de o sută de soldaţi pe Bâtca Corbului, în 18 ianuarie,’55. Numele a doi tineri securişti se află pe placa eroilor din Muzeul Jandarmeriei Române. „În schimb, numele lui Motrescu şi Vatamaniuc ne trezesc dureroase asocieri: au fost prea buni pentru un popor atât de prăbuşit”, adnotează S. Lavric. Motrescu a fost capturat şi executat în 1958, dar lui Vatamaniuc nu i s-au decernat decoraţii cât a trăit (a murit la 1 martie, 2012), nici despăgubiri. Fireşte, ucigaşii n-au avut a ispăşi vreo greşeală, vreo vină.
De Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi patriei, pentru socialism au avut parte Groza, Parhon, I.C.Frimu, Moghioroş, Borilă etc.,etc., nicidecum cei care n-au putut fi intimidaţi, cumpăraţi, şantajaţi. Vasile Roaită, cică, are statuie la Bacău. Onoare şi respect pentru eroul aviaţiei Tudor Greceanu,mort undeva în Ferentari, cu piciorul amputat pentru că fusese ţinut în carceră, în apă îngheţată? A, nu! Însă un extragavant istoric ficţionar susţinea că Ana Pauker a fost oratoare desăvârşită, Passionaria Balcanilor i tak dalşe. La „altele” trebuie trecut faptul că la Canal, supranumit „la stuf”, se muncea silnic şi se murea zilnic. Cifra ţăranilor arestaţi îl îngrozise chiar şi pe Dej. Cât despre Bodnarenko, zis Pantiuşa (pseudonim neaoş: Gheorghe Pintilie), agent secret al lui Stalin, recrutat în anii ’20 de NKVD pentru România în vederea subminării politicii statului, prim adjunct al ministrului de Interne Drăghici între ’50 şi ’60, acest criminal cade la Plenara din aprilie ’68, dar la semicentenarul PCR e reabilitat de Ceauşescu personal, care îi atribuie Ordinul Tudor Vladimirescu, pensie enormă, vilă de lux în Primăverii .Mai mult încă, Pantiuşa a revendicat statutul de general şi a fost îngropat cu onor la Ghencea Militar. Alt caz? În 1982, România era ţinută de rău în Congresul american. Motivul? Ceauşescu viola acordurile de la Helsinki, nelăsând familia Coler să plece în SUA: pe Andrei Coler, inginer de sunet şi pe Elena Răutu, fiica lui Leonte, călăul culturii române. Pentru paşaportul lui Koller–père interveniseră nume grele, de la Bush la ambasadorul David Funderburk. Colon de Securitate, Koller fusese asistentul gen. Nicolschi, colaborase cu Zeller şi cu Dulgheru; ca director la Aiud, între 1954-57, programase chinuri înspăimântătoare. Pentru că l-ar fi sfidat pe colonel, gardienii l-au zdrobit în cizme pe Alexandru Moldovan. Vlad Stolojan, soţul Sandei, a confirmat informaţiile despre crimele lui Koller. Cu toate astea, a ajuns cetăţean american, ca victimă a lui Ceauşescu. Neştiinţă, manipulare sau ambele?
Mai sunt aproximativ o mie de foşti deţinuţi politici, iar mortalitatea lor e foarte ridicată, a spus Octav Bjoza, preşedintele AFDRP, la Simpozionul dedicat „experimentului Piteşti”, din 28-30 sept. 2018. Iar Bjoza a fost acuzat ca „înrăit” anticomunist, ca să uzez de o vocabulă preferată de proletcultişti. Sorin Lavric nu e incomodat de „stigmatul ideologic”, nu se sfieşte de numele celor „reeducaţi” la Piteşti: Gheorghe Calciu sau Costache Oprişan. Sub Nicolae Petraşcu putreziseră saltele, rogojini, paie, „ruginiseră paturi de fier”, condamnat ca secretar general al Mişcării. Dar Mihai Buracu a fost aruncat în Camera 4 Spital, care numai spital nu era, când abia absolvise liceul, în 1949. Pe organizatorii „reeducării”, Nicolschi, Dulbergher, Sepeanu, nici că i-a ajuns vreo pedeapsă, dar nevinovăţiile au fost pedepsite şi re-pedepsite. Sunt cazuri de studenţi „reeducaţi” la Piteşti, apoi condamnaţi la moarte pentre ea, pentru „reeducare”, în procesul pus la cale de PCR, pentru a şterge urmele ororii. Era în proiect să întârzie moartea celor chinuiţi, pentru că nu trupul voiau să-l distrugă. Spune un personaj al Florentinei Toniţă (Şi cine este aproapele meu?, Ed. Junimea, 2013, p. 132) :
„-Nu voiau să ne omoare. Lupta nu era între noi şi ei, ci între două forţe puternice. Era o luptă duhovnicească, moartea trupului nu crea nici o satisfacţie dacă nu reuşeau mai întâi să ne ucidă sufletul. Dacă eram aproape să ne sfârşim din viaţă –şi atât de mult ne doream moartea! – făceau orice ca să ne întremăm cât de cât şi să fim din nou supuşi torturilor.”
Există o bibliografie largă, mii şi mii de pagini despre universul concentraţionar, dar destule nu-s, de vreme ce subiectul rămâne mereu între dezinteres şi contestare. Las la parte răbufnirile unei filosoafe ţâfnoase care întorcea cu dezgust estetic spatele ororilor din Gherla lui Goma; ethica minima l-ar fi împiedicat pe un poet s-o considere pe Lucia Hossu Longin anti-comunistă latrans. Neliniştitoare cu adevărat este însă poziţia unor tineri faţă de valorile morale. Petru Ursache a adus acasă un număr dintr-o revistă studentină, „Opinia veche” (12-18 oct. 2009), conţinând un soi de reportaj despre Aiud. Reportereasa blazată, dispreţuitoare, ironică întreba în chapeau: „Cine i-a pus?” Şi continua: „Au pătimit? Ei, cine i-a pus?” Am fost şocaţi şi eu, şi Petru de acest mod nedemn de a batjocori memoria tinerilor revoltaţi de instalarea dictaturii proletare. Ştia reportera că se uza de metode înspăimântătoare de anchetă? Că se începea cu un pumn în moalele capului?Că poziţia reglementară era: 18 ore cu mâinile pe urechi şi cu ochii la vizetă? De-ar fi fost doar atât. Celula avea fereastra bătută-n scânduri sau n-avea fereastră. Nu era voie să coşi, să scrii, să vorbeşti mai tare, să fredonezi ceva. „Ei, cine i-a pus?”, dă din umeri fătuca-reporter. Chiar, cine i-o fi pus? Poate ceva ce se numeşte onoare, demnitate, curaj sau – oho!- eroism. Au ajuns cumva cuvinte antipatice, ieşite din fondul principal de vocabular? N-aş vrea să citească mizeria asta de reportaj Marcel Petrişor, locatar de Fort 13, nici Florin Constantin Pavlovici, arestat şi anchetat la Uranus, în februarie 1959.
Lui Sorin Lavric trebuie să-i dau din nou dreptate când situează elitele morale peste cele intelectuale. Notează eseistul la p.179, lucr. cit.: „Sunt cazuri când între exigenţa estetică şi conţinutul de viaţă se cască o distanţă teribilă”.Şi crede că n-are loc „scrisul calofil şi cabotin în astfel de însemnări”. Mă recunosc vinovată: am stilizat, pentru Ed. Institutul European din Iaşi, memoriile deţinutului politic Nicu Păun şi chiar nu ştiu dacă am făcut bine. M-am străduit să-l fac memorialist cu stil, când luptătorului în munţi i-ar fi stat mai bine fără sau chiar stilul rudimentar. Textele bibilite de un abil făcător de fraze fără defecte de fabricaţie sunt mai puţin vii decât cele crude, cu stângăcii, stâlcite pe alocuri. Netrucate, impresionează altfel.
Transfigurare artistică? Lavric o amendează. Nici mie nu-mi place ca pe umerii unui personaj să fie aşezate gesturi, acte care nu i se potrivesc. Marcel Petrişor narează în Trecute vieţi (…) cum a fost salvat de la moarte (o dizenterie fatală în temniţă) de Părintele Calciu, dar nu el, Marcel, ca-n realitate, ci altcineva, personajul Mircea, iar dramatismul e astfel diminuat.
Sorin Lavric dă întâietate mărturisitorilor –martori, nu povestaşilor. Şi totuşi e consecvent şi nu prea, făcând loc în Glasuri din bolgie şi scriitorilor pursânge ca Pandrea, Valeriu Anania, Pavlovici. Goma a scris Patimile după Piteşti fără a trece prin închisoarea Piteşti, dar când a scris docu-romanul, a trăit crâncen torturile satanice. În ce priveşte Urma lui Adrian Alui Gheorghe, cu care Lavric e în relaţie de cititor- complice, pe mine nu m-a făcut să râd. E de râs dacă n-ar fi de plâns şi mai bine decât noi toţi o spune Eminescu: „Pe mine răul, deşi râd, mă doare”. Reacţia la miracol (urmele de paşi care apar în curtea închisorii, urme fără întors; ale cui, de vreme ce nimeni nu pătrunsese acolo?) a unor brute troglodite e firească. Nu le-a trecut prin cap că „sursa paşilor ar putea fi transcendentă”. Nefirească mi s-a părut reacţia a vreo doi cronicari fără şalvari, amuzaţi (intelectual!) de miracol. Ce-ar face dacă s-ar trezi cu o literă stacojie pe frunte?
Şi încă un argument în favoarea literaturii: ce altceva i-a salvat pe „deţi”, le-a ţinut minţile sănătoase? Grigore Caraza (21 de ani de puşcărie) mărturiseşte că poeziile lui Gyr l-au ajutat să suporte detenţia. Şi cine a rezistat mai bine în temniţă decât cei cu credinţă nesmintită în Dumnezeu? Pe patul de moarte, Caraza recita Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, poemul care i-a adus sentinţa de condamnare la moarte lui Gyr. Proletcultiştii scuipau „jivina legionară”; neoproletcultiştii o fac şi ei.
Harry Brauner, soţul Lenei Constante, învăţa poeziile religioase transmise de Crainic prin Morse şi le găsea melodia. O zi la Jilava? Zeama sărată de varză, arpacaşul, căratul tinetei şi, dacă scăpai de „25 la fund” (bătaia cu baston de cauciuc peste un cearşaf ud pus pe piele, ca să nu plesnească), Ovidiu Cotruş povestind în serial Război şi pace. Cu atâta şart, că îl asculta şi gardianul, care-l avertiza: „Să nu cumva s-o omori pe Nataşa, că-ţi fac raport.”
Sorin Lavric are ce are cu talentul, deşi are talent cu caru’.Deţine, cum am spus deja, arta portretului, dar deţine şi alte arte şi meserii. Cum ar fi arta pamfletului (definit de Arghezi „arta de a spurca frumos”), dar şi a „metaforelor revelatorii”, cum le spune Blaga. Caută şi găseşte cuvântul neaşteptat, neologismul rar.
Ce-i de subliniat, în final, e că Glasuri din bolgie ne îndeamnă să nu rămânem „prizonieri în istorie”. Iar tăcerea noastră, dacă nu putem decât să tăcem îngroziţi, ar trebui, cu epitetul lui Vasile Gogea, să fie o „tăcere vulcanică”.

Petre ISACHI

„şi infern şi infern şi infern”

TRAGEDIA ŞI DRAMA OMULUI (POST)MODERN? *

Moto: „Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine” (Sfântul Augustin)

În această carte de excepţie – unică prin problematică şi arta transfigurării, în peisajul liricii actuale – poetul Ioan Enache configurează într-un limbaj sibilinic, specific, dramatic, tragedia şi drama individului contemporan – „iudacainul”, cum îl defineşte sarcastic autorul – ce pare să fi uitat că toţi oamenii ţin de aceeaşi istorie a salvării: toţi au fost creaţi, răscumpăraţi prin Iisus, toţi vor fi judecaţi definitiv la sfârşitul veacurilor. Cele 60 de poeme ale volumului confirmă pocăinţa drept virtutea supremă a creştinului parcă incapabil în contemporaneitatea imediată, de a-şi mai recunoaşte păcatele şi de a se strădui să obţină iertarea lor. Transfigurând simultan tragedia şi drama Iudacainului, poetul bacăuan reiterează implicit păcatul originar născut din ascultare şarpelui care-i convinge pe Adam şi pe ispititoarea Eva creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu cu sintagma: „veţi fi ca Dumnezeu”!? Ispita este absolută şi potenţează căderea în păcat, încât în „IUDOCANIA” suntem şi astăzi botezaţi cu „păcatul şi vina” percepute ca o fatalitate. Şi astăzi ispăşim, (ne)vinovaţi păcatele părinţilor. Şi astăzi roadele păcatelor săvârşite de noi, iudacainii, sunt dezbinarea, boala, întristarea, suferinţa, robia, nenorocirea, ura, însingurarea şi înstrăinarea. Şi astăzi, cum repeta Horaţiu, vina e urmată îndeaproape de pedeapsă!
Tragicul omniprezent în scriitură este estompat subtextual, de credinţa autorului în ideea că Omul poartă în sine capacitatea de negare şi afirmare, iar viitorul acestuia nu reprezintă o repetiţie a prezentului, ci este în mare ceea ce omul va face din el. Drama ce secondează tragedia omului trimite la acţiunea realizată prin alegere liberă. Se ştie, Adam şi Eva au acţionat în mod voluntar atunci când au acordat mai multă încredere vorbelor şarpelui, decât Cuvintelor lui Dumnezeu. Păcatul originar ce prefigurează crima lui Cain şi trădarea lui Iuda, eternizare din nefericire, poate fi înţeles pornind de la problematica asemănării care tinde să şteargă graniţa dintre sacru şi profan, dintre vinovat şi nevinovat şi să refuze orice raportare cu Dumnezeu.
Citind şi recitind „Cartea Întâi a Pocăinţei”, o scriitură expresionistă blagiano-argeziană ce interferează admirabil poetica tainei şi petica tăcerii, mi-am amintit că Mircea Eliade visa la un posibil manual al cititorului perfect, în care s-ar sugera ce trebuie să citeşti când eşti singur, trist, stresat etc,. când vrei să-ţi refaci forţele sufleteşti sau îţi pierzi credinţa etc.. Desigur, manualul ar cuprinde liste de cărţi pe vârste, pe temperamente, pe anotimpuri, profesii, studii, interese etc. Savantul era convins că există o armonie între fenomenele cosmice şi etapele sufletului, armonie pe care foarte puţini dintre noi o descoperă la timp. Doar în acest mod/ timp lectura şi-ar putea regăsi funcţia ei primordială, magică, de a stabili contactul dintre om şi Dumnezeu/ Cosmos.
Se naşte întrebarea cărei vârste, cărui temperament şi în ce anotimp ar trebui citit IUDACAINUL, pentru a ne ajuta să absorbim, să interiorizăm toată revelaţia teologală/ cosmică, pentru ca să folosim activ colosala energie sufletească latentă, din această Carte de Pocăinţă cu imanente virtuţi filosofice şi contemplative? La modul ideal, dacă am urma sugestiile celui ce a conceput Istoria Religiilor, povestea biblică din STIHURILE lui Ioan Enache ar trebui citite în Săptămâna Luminată/ Patimilor, de un lector cu temperamentul Părintelui Galeriu sau poate cu psihologia lui B. Pascal, de un cititor care să fie pătruns de Ideea că Taina lui Iisus presupune Trinitatea: „Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Sfântul Duh este Dumnezeu”, capabil să intuiască că poetul ortodoxist are ca supratemă în „Cartea Întâi…”, interogaţia lui Marcus din Novum Testamentum,8, 36: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”
Poetul Ioan Enache se integrează peste timp, prin problematica transfigurată şi prin realizarea artistică, cu acest volum (ce va fi urmat de alte două) în familia de spirite a gândiriştilor/ ortodoxiştilor – Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu etc. – dar şi în uitata şi hulita, dintr-o ignoranţă inimaginabilă, „generaţie 27” (Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu etc.). El se adresează cititorului credincios (de la Petre Ţuţea: „un popor de credincioşi este un popor cult”) care ştie că istoria creştinismului se întemeiază pe logica jertfei şi care este pătruns de polivalenţa misterioasă a simbolului atanascian: „Tatăl nu a fost făcut de nimeni; El nu e nici creat, nici întrupat. Fiul nu vine decât din Tatăl; El nu e nici făcut, nici creat, ci întrupat; Sfântul Duh/ Spirit vine din Tatăl şi din Fiul: El nu e nici făcut, nici creat, nici întrupat, ci el purcede.”
Realizarea de excepţie a volumului „IUDACAINUL. Cartea Întâi…” nu mi se pare a fi nici arta de a poetiza căderea/ adâncirea în păcat şi nici autenticitatea pocăinţei (virtutea supremă a creştinului) – în sine remarcabile -, ci modul de manifestare a gândirii creştine, ca o gândire a paradoxului: Dumnezeu infinit devine finit, Creatorul se întrupează făptură, Cuvântul veşnic devine tăcere, Dumnezeu se întrupează om, pentru ca omul să se facă divin. Iubitorul de înţelepciune va descoperi în scriitură, plecând de la ideea că doctrina creştină se manifestă ca o gândire a paradoxului, intuiţii, mirări şi interogaţii din filosofiile lui Erasmus, Pascal, Kierkegaard, Hegel etc. ce potenţează „ieşirea pe scările Crucii” (v. poemul cu acelaşi nume) şi mulţumeşte lectorul cugetător.
Poetul Ioan Enache ce sintetizează istoria creştinismului în fraza eliptică coordonată copulativ: „şi infern şi infern şi infern” este convins că iudacainul, metonimie a omului postmodern, pentru care „Dumnezeu a murit”!, marchează cu siguranţă intrarea într-o eră de neopăgânism. De aici nevoia acută de pocăinţă şi de recreştinare. „Mai înfricoşătoare decât moartea e absenţa Ta, Doamne! (v. Epidemie de întuneric, pp.155-157). Traiectul iniţiatic al acestei Cărţi – de excepţie, mă repet cu intenţie – nu poate avea efectul divin aşteptat, dacă nu se înţelege că religia creştină, revelaţie a interiorităţii, este centrată asupra persoanei şi face din libertatea interioară un principiu fundamental, încât „Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine”!

*Ioan ENACHE, Cartea Întâi a Pocăinţei. IUDACAINUL, Editura Studion, Bacău, 2018