Spații culturale nr. 61 (6)

Mihaela MALEA STROE

Despre Tudor, cu Bogdan

Răsfoiesc un album cu fotografii. Fotografii de la nuntă, fotografii din concedii, cu noi și cu Ana, apoi cu noi, cu Ana și cu Matei, cu bunicii, cu prieteni… Fotografii de la țară, fotografii din alte țări, pe unde am umblat, fotografii de la mare… Din unele lipsesc eu, pentru că eu am fotografiat, din altele lipsește Tudor, pentru că el a fotografiat…
Ultimele două fotografii din album sunt făcute de Tudor: plaja, marea, pescărușii. Sunt, de fapt, ultimele fotografii făcute de Tudor, în amurg, cu o zi înainte de plecarea lui, foarte aproape de locul plecării, pe un petic de plajă lăsat într-o oarecare sălbăticie. Într-o geografie extinsă, s-ar putea spune – chiar din locul plecării. Am observat, când am developat filmul, că în penultima sunt doi pescăruși pe malul mării, în ultima – unul singur, rămas pe țărm, celălalt nu se mai zărește, s-a îndepărtat în zbor sau a plonjat în valuri…
O ultimă fotografie, ca o prevestire la mesajul căreia am ajuns târziu, după ce lucrurile se întâmplaseră deja. Am tresărit atunci și, de câte ori răsfoiesc albumul, mă gândesc la simbolistica celor două fotografii. Am păstrat în album, ca pe un fel de mărturie, ordinea de pe filmul fotografic.
Îi povestesc lui Bogdan, la telefon, despre strania coincidență, iar Bogdan îmi spune:
— Nu, Bogdana dragă, n-a fost coincidență. Când soțul tău a făcut fotografiile, își cunoștea deja cel din urmă loc al umbrei. Sunt, probabil, clipe de taină în care nu mai vorbim decât divinității din noi. Cine știe? Poate că întâlnirea cu întunericul nu este altceva decât o fericită resemnare a ființei dincolo de timp și de cuvinte. Vezi tu, în cel care fotografia, stelele s-au aprins înainte de a se stinge lumina. De aceea imaginile despre care mi-ai vorbit au devenit pentru tine un fel de scriptură a cerului.
Mă trec fiorii cât de bine și de frumos poate să tălmăcească Bogdan neînțelesurile fără să știrbească taina. Numai cineva atins de har poate să facă așa ceva. Îi mulțumesc și schimb vorba, pentru că despre fotografiile premonitorii n-aș putea spune mai mult decât a spus el. Mă întrebase, de dimineață (că și dimineața vorbiserăm la telefon, mă sunase înainte să plec la birou) de ce ne urâțim, noi, oamenii, în general. Nu apucasem să-i răspund, că veniseră val-vârtej unii de la gaz să verifice instalația și a trebuit să amânăm dialogul.
— Hai să-ți răspund la întrebarea de azi-dimineață. Ne urâțim pe măsură ce iubim tot mai puțin și nu mai suntem buni, blânzi, cumpătați. Lipsa răbdării, a înțelegerii, a încrederii ne urâțește. Nu mai avem Cuvânt. Vorbele și gesturile urâte, asfințitul cuvântului de onoare… sunt semne, cred, ale schimonosirii sufletelor în neputința lor de a se dărui cu dragoste și de a se bucura. Am uitat și să dăruim, și să primim darurile cu bucurie. Cum să mai fim frumoși? Nu știu…
— Spune-mi ceva ce n-ar putea nimeni să-mi spună, mă provoacă Bogdan.
Nu-i nevoie să stau prea mult pe gânduri:
— 28 august. Tu ai transformat cea mai dureroasă zi a mea în cea mai fericită. Prin ce magie, numai tu știi.
„Poate să-ți spună altcineva asta?” l-aș fi întrebat, totuși n-am zis nimic. Știa, oricum, despre ce vorbesc. Ziua plecării lui Tudor, ziua venirii lui Bogdan.
L-am auzit suspinând ușor. L-am întrebat:
— Ce faci acum, în clipa asta?
— Am o pară bine coaptă, una singură, mă uitam la ea. O s-o tai în două și-o să-mi imaginez că ești aici și că o-mpart cu tine.
— Mmmm, ce dulce, parfumată și zemoasă e! Poftă bună!
Ne-am urat „o seară plăcută!”, în „codul” nostru. Deîndată ce am închis, mi-am luat creioanele colorate și am desenat frenetic, de parcă altcineva îmi purta mâna pe hârtie, o pară bine coaptă, împărțită în două.

[…………………………..]

La magica tristezza

Vine Bogdan, odată cu primăvara! Drumurile pe care le are de făcut îl aduc din nou prin Maravila. Când îmi dă vestea, sar pe loc de bucurie, ca un copil! Îl voi aștepta la gară, la aceeași oră, în același loc. E 2 martie, seara. Toată ziua a nins ca-n toiul iernii, cu viscol hotărât. O babă Dochie furioasă, vrăjmașă. După ce vorbim la telefon, mă uit pe fereastră: pomii din parc sunt încovoiați sub zăpezi. Îmi scria Bogdan cândva: „visez ca anotimpul întoarcerii să fie unul alb”, dar chiar așa?!
O primăvară-iarnă? Dimineața – același peisaj, cu zăpadă vălătucită de gura-rea a viforului. Mă pregătesc să plec la birou, mă machiez ușor, apoi mă răzgândesc. Șterg machiajul: „fără machiaj de-acum, la întâlnirile cu Bogdan, indiferent câte, când și dacă vor mai fi! Doar un pic de ruj hidratant, discret…” Mă îmbrac precum vremea o cere, îmi pun căciula tricotată, mănușile subțiri, de lână fină, dau să ies pe ușă, dar mă întorc… să-mi iau ochelarii de soare! Știu sigur că la prânz voi avea nevoie de ei, nu încape îndoială că se va schimba vremea. Îi pun în geantă. Le strig copiilor, din mers, „Aanaaa, Mateeei, v-am lăsat micul dejun pe masă, în bucătărie! Când plecați să vă îmbrăcați bine, că e frig!”, mă închin repede și ies val-vârtej pe ușă. Cobor un etaj, mă întorc: am uitat să iau fișele pe care trebuie să le predau azi domnului Iordan și, vai de mine!, era să uit darul pentru Bogdan: o tălmăcire de-a mea, din italiană: Marciano de Santo, „Angelo errante/ Înger rătăcitor”. Mă închin încă o dată, „Doamne-ajută!” (fac asta de câte ori ies din casă, așa m-a învățat bunicul, tatăl mamei, pe când eram copil și îi ascult de-atunci povața). Fug spre stație, că sunt un pic în întârziere. Frigul, graba și emoțiile îmi îmbujorează chipul, n-am nevoie de artificii cosmetice. La birou parcă nu se mai termină programul, parcă minutarul ceasului de perete are viteză de melc. Oricum va trebui să mă învoiesc de la ultimele două ore, ca să ajung la gară. Când îi duc fișele domnului David, îl întreb:
— Îmi permiteți, vă rog, să plec astăzi mai repede? Am o… (mă bâlbâi, nu m-am gândit ce motiv să invoc, Doamne, ce toantă sunt! Nu-mi vine să spun „am o problemă”).
— Ai o… întâlnire importantă? mă ajută șeful cel mare, zâmbind. De la întâlnirile importante nu putem lipsi, Bogdana. Du-te, lasă că recuperezi tu orele, vedem noi când, că e timp destul… Du-te liniștită!
Îi mulțumesc pentru înțelegere. Ies, întrebându-mă, a câta oară?, dacă șeful meu știe mai mult decât arată…
Mă uit pe fereastră. Încep să se risipească norii. E ora la care trenul lui Bogdan se apropie de Maravila. Îmi strâng lucrurile de pe birou, îi salut pe colegi și plec. Pe scări dau nas în nas cu Savin care se oprește, uitându-se la mine întrebător.
— M-a învoit șeful ăl mare, îi spun din mers.
— Dacă-i așa, O.K.! Să ai o zi faină!
— Mersi, Ducule, sigur o să am!
Cât stau în stația de autobuz, cerul se limpezește și mai mult, iar soarele prinde putere. Razele lui, răsfrânte în albul zăpezii fac lumina zilei mai strălucitoare. E cald și atâta lumină! Îmi scot căciula, o pun în geantă, și… Da, știam eu bine, azi dimineață, de ce mă întorc după ochelarii de soare! Ajung la gară la timp. Tocmai ce a sosit trenul. Privesc șuvoiul de călători revărsându-se spre ieșirea din pasajul subteran. Pe unii îi așteaptă cineva, pe alții nu. Mă străfulgeră un gând: „ce-ar fi să plec? Să nu-l mai aștept pe Bogdan, să dispar din poveste…” Mă doare gândul și îl alung. Șuvoiul de călători se subțiază. Bogdan nu apare. Începe să mi se zvârcolească inima a teamă și neliniște. Dacă a pățit ceva? Dar dacă n-a pățit nimic și, pur și simplu, s-a răzgândit, nu mai vine? De-ar avea telefon mobil l-aș suna să-mi spună ce s-a întâmplat. Mă simt ca și cum aș fi pedepsită pentru gândul care m-a străfulgerat adineaori. Doar trei-patru călători se mai îndreaptă spre ieșire. Nici urmă de Bogdan. Mă prăbușesc pe dinlăuntru. Mă uit pe panoul de Sosiri, căutând un fel de punct de sprijin și… mi se ia piatra de pe suflet! Trenul lui Bogdan are zece minute întârziere! Îmi revin, de parcă aș fi băut apă vie. Aștept următorul val de călători, aducându-mi aminte gluma lui Bogdan: „voi veni la tine pe valul anunțatelor inundații”… În microfonul gării se aude semnalul muzical „Glasul roțiloor de treeen…” premergător anunțului: „trenul… din direcția… va sosi în stație la linia…”.
Călătorii încep să curgă. Pe la mijlocul valului, îl zăresc pe Bogdan și pornesc către el. Se uită și el înspre mine, mă zărește și iuțește pasul. Ne îmbrățișăm, ne sărutăm pe obraz, fără cuvinte. Apoi:
— Ce mai faci, doamnă a primăverii? mă întreabă. Am vrut să-ți aduc ghiocei, dar au dispărut țigăncile care-i vindeau altădată prin gări. Să-i fi luat azi-dimineață, de la piață, s-ar fi ofilit până acum.
— E ca și cum mi i-ai fi adus, mulțumesc, îi spun și întind mâna să-l ajut la povara bagajului. Ce cari aici, pietre de moară?
— Car… „pietre pentru templul meu”, îmi răspunde, știind că înțeleg. Am aici, draga moja Bogdana (e pe sârbește, îmi spune), primele exemplare din volumul întâi al „Antologiei”. Sunt fericit și biruitor, de astăzi visul meu nu mai fuge de mine.
Luăm un taxi, Bogdan stă în față, lângă șofer, eu pe bancheta din spate.
Coborâm în Piața Centrală. Facem câțiva pași pe jos.
— Bine că e cald, zice Bogdan, că mi-am uitat fularul în tren…
— Și eu am uitat azi câte ceva. Acasă. Noroc, însă, că m-am putut întoarce… Casa stă pe loc, nu-i ca trenul. Ne oprim la „Stradivarius”?
— Da, îmi place atmosfera calmă de acolo, parcă te duce înspre vremurile tihnite de odinioară. Și ospătarii au clasă.
Ne așezăm la masă, comandăm șnițele de pui, „parcă aș bea un pahar de vin înainte. Ce vinuri aveți?” întreabă Bogdan. Ospătarul înșiră soiurile… Ne recomandă un alb demisec. Sticla e foarte aspectuoasă, parcă brumată, eticheta – elegantă, cu margini aurii. Ciocnim și ne facem daruri. Primesc și eu o carte. Când… punem cărțile pe masă… Savuroasă coincidență! Bogdan mi-a adus în dar o ediție princeps din… Marciano de Santo! „La magica tristezza”. Pe coperta darului meu prinsesem un șnur de mărțișor. Bogdan l-a luat și l-a prins pe reverul sacoului, cu privirea bucuroasă a copilului care vede întâia primăvară din viața lui.
Afară soarele a topit aproape toți nămeții de ieri, de astă noapte… Se aude ciripitul streșinilor prin fereastra deschisă. Și ciripitul vrăbiilor. În restaurant, în crescendo, Frank Sinatra – My way… Mâncăm și povestim. Povestim și mâncăm. Apoi scoate din bagaj dactilograma cu fragmente din „Cazul Bogdana Serafim” și mi-o înapoiază. I-o trimisesem, după lungi ezitări, în urmă cu vreo trei săptămâni, după ce am eliminat pasajele pe care le-am socotit cam neșlefuite, cerându-i o părere „critică”. Întâi îmi spune:
— Am petrecut cu Bogdana ta câteva zile și nopți prin labirintul ei de gânduri. M-a încântat să mă descopăr în bătaia aceleiași ore. Ora unui orologiu al cărui mister ține de începuturile vieții…
— Șiii???
— De ce vrei s-o regăsești pe Bogdana care s-a regăsit deja pe sine? De ce vrei să-i legitimezi spaimele, nedumeririle, confuziile, melodiatrăirilor disperate? Fă-o eroina propriei răvășiri. Boteaz-o în destinul ei de pacient, în extazul disperării. Ajut-o să scrie povestea ireală a neputinței îndrăgostite, să cunoască adevărul voluptății chinuitoare și nemângâiate. Ajut-o să nu-și piardă zâmbetul deznădejdii și să stea aproape de inima îndrăgostită a nefericirii. N-o trezi dintr-o boală dătătoare de viață!
Amuțesc. Apoi îngaim, atât de încet încât nici eu nu mă aud pe mine:
— Mă ajuți s-o ajut? Mă ajuți tu s-o ajut, dragul meu?
Bogdan mă privește intens, nu m-a auzit, așteaptă. Nu-mi repet întrebările care, știu asta, sunt retorice. Îi spun:
— De vreme ce sunt aici, cu tine, înseamnă că, și dacă am vrut, și dacă am încercat, n-am reușit s-o trezesc din boala ei dătătoare de viață.
Surâde:
— Măi, o să mă încurc în Bogdane… tu, personajul tău… Pe tren m-am întrebat ce-ar fi să nu mai cobor și să dispar subit din poveste. Dar n-am putut, n-am avut inimă să te las pustiului…
Tresar fără să se vadă, fără să-i spun ce gând m-a bântuit când îl așteptam… Cred că deja știe. Mă mir în sinea mea cum e posibil. Ne-a încercat simultan aceeași intenție? Povestea noastră ne-a mai adus o dată împreună. E povestea mai puternică decât noi? Mai înțeleaptă?
— La ce te gândești? îl aud pe Bogdan.
— La coincidențe. Sau, cum le-ar spune prietena mea, Miruna, la semne.
— Miruna există? Nu e ficțiune? mă iscodește zâmbind.
— Firește că există, am fost colege de clasă, patru ani, la liceu. Pe soțul ei îl cheamă Alex și au doi copii, Rada și Toma, puțin mai mari decât ai mei. Mai spune-mi despre carte…
— Sunt atât de multe de spus!… Poate ne va îngădui cerul odată un răgaz mai generos. Acum detest gândul că ar trebui să mă întrerup din discuție uitându-mă mereu la ceas, să nu pierd trenul. Mi-ar plăcea să pot sta odată măcar atât cât să mă ajungă răsăritul din urmă aici, în lumea ta.
— N-ai vrea să plecăm? Să ne plimbăm puțin, că e așa de frumos
afară…
Bogdan se codește… „poate data viitoare…”. Da, uitasem de minunata povară pe care o poartă în bagaj, e greu să te plimbi cu pietrele de templu după tine prin cetate. Vorbim despre vise și visuri. Îmi spune că își notează visele.
— Și eu!!! Am un fel de jurnal, o agendă în care le notez. Nu pe toate, doar pe cele pe care le consider semnificative, premonitorii, cu tâlc. Odată și-a spintecat Matei un buzunar de la blugi într-un cui. Noaptea am visat că îi reparam buzunarul. Ei, astfel de vise nu le notez, le las să plece odată cu noaptea.
— Frumos spus, foarte frumos, vise care pleacă odată cu noaptea…
— Am citat-o pe bunica, pe maica, ea spunea așa.
— Ce vorbe-aveau bătrânii noștri, ce minunății! Păcat că se pierd, le uităm. Pune-mi o întrebare la care să nu-ți pot răspunde! mă provoacă pe neașteptate Bogdan.
— Nu știu dacă pot găsi o asemenea întrebare, tu ai așa de multe răspunsuri în tolba ta! Îmi lași timp de gândire?
Ospătarul a debarasat, dar a rămas pe masă, între paharele în care mai avem câte un deget de vin, dopul de plută al sticlei. Bogdan îl culege și mi-l dă mie:
— Păstrează-l și scrie pe el ce vrei tu.
Și, implacabil, a venit timpul să achităm, să plecăm la gară…
Cât așteptăm să ni se aducă nota de plată, ne însoțește frumoasa voce a lui Whitney Houston… I will always love you…
La gară, pe peron, tăcem. Se aude melodia premergătoare anunțului: „trenul… în direcția… va sosi în stație… vă rugăm feriți linia…”
Bogdan zâmbește, zâmbesc și eu, dar în zâmbetul lui se citește oboseala, prețul biruinței lui de azi în odiseea „Antologiei”. Și, totuși, a pornit dis-de-dimineață la drum, s-a oprit la mine în loc să se grăbească să ajungă acasă și să se odihnească, pleacă din nou la drum lung, de noapte, cu povara după el… „Oprirea asta este un sacrificiu”, mă gândesc, pe când trenul apare.
— Ce odihnitoare a fost după-amiaza asta! Îți mulțumesc! Spune când ne îmbrățișăm și ne sărutăm pe obraz de rămas bun.
— Mi-ai auzit gândul? îl întreb. Tocmai mă gândeam că pesemne ești foarte obosit.
— Am fost, acum mi-e bine…, sunt biruitor și fericit!
Privesc trenul care dispare în noapte. Peronul e aproape pustiu. Ce zi frumoasă, azi!
Acasă pirogravez cu un ac pe dopul de plută 03.03=06, ca un cod secret, și desenez, în blocnotess, un ghiocel verde. Apoi, preț de doar o clipită, însă extrem, extrem de intens, am sentimentul că pe Bogdan l-am mai întâlnit cândva, într-un timp magic, neștiut, al începuturilor de lume. Fug la calculator – printr-o minune e liber, copiii sunt plecați – și-i trimit un mesaj scurt, cu subiectul Întrebare: „În ce viață ne-am mai întâlnit și ce eram atunci? Bogdana”
Încă nu mi-a răspuns. Și a trecut ceva vreme de la ziua aceea… Să nu fi ajuns la el întrebarea? Poștașul electronic nu-i întotdeauna de încredere, uneori aruncă scrisorile în neant. Sau am găsit întrebarea pe care Bogdan mi-a cerut-o? Întrebarea la care să nu-mi poată răspunde…

(Fragmente din romanul „Seara nucilor verzi”, Ed. Eikon, Buc., 2018)

FAPTE CULTURALE

Joi, 22 noiembrie 2018, în aula Basil Iorgulescu, cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de la înființarea Bibliotecii Județene Buzău, a avut loc lansarea antologiei „Dimineți literare”.
„Diminețile literare” reprezintă un act – destul de curajos – de supraviețuire alături de ceilalți, de ieșire din singurătate și cunoaștere a celuilalt.
Buzăul are voci lirice distincte: de la sarcasmul lui Nicolae Pogonaru, la filosofia filtrată în poeme de Lucian Mănăilescu și Dumitru Pană, de la perspectiva înrourată asupra câmpiei (Nicolai Tăicuțu), sau jocul subtil al cuvintelor-simbol (Mihai M. Macovei), sau imaginarul poetico-pictural (Roxana Mihaela Boboc), sau propensiunea clasicizantă (Gheorghe Onea), sau scrisul „în răspăr” (Laurențiu Belizan, Costel Suditu), până la actul de credință în poezie (Gina Zaharia, dar și Teo Cabel ori Tudor Cicu). Alături de poeții deja numiți, la „Diminețile literare” au venit întotdeauna cei tineri (și talentați), membri ai cenaclului „Anteportas”, redactori-colaboratori ai revistelor „Literadura”, „Anteportas”, precum și ai altor publicații literare din Buzău și nu numai: Laura Cozma, Petruța Niță, Maria Simina Sima, Alexandru Bolache, apoi prozatorii – Stan Brebenel, Gheorghe Oncioiu, Nina Elena Plopeanu și criticii/istoricii literari (Emil Niculescu).

Întâlnirile literare ilustrate de acest volum s-au desfășurat cu invitați care fac cinste literaturii contemporane: Corneliu Antoniu (Galați), Ovidiu Bufnilă (Bacău), Cristina Ștefan (Bacău) – la ceas de iarnă; Florentin Popescu, Iuliana Paloda Popescu (București), Viorel Savin, Petre Isachi, Dumitru Brăneanu (Bacău) la cel de primăvară; Camelia Iuliana Radu, în arșița lui august.
Cititorul are acum, în față, o vedere de ansamblu a ceea ce s-a scris în ultima vreme la Buzău, prezentul volum neavând altă ambiție decât vizibilizarea unor scriitori autentici, într-o perioadă în care autorii au fost obligați să procedeze ca strămoșii la năvălirile barbare: să otrăvească fântânile, să ardă recoltele, să tragă podul de la mal și să se retragă în propria cetate: metaforic vorbind, desigur.

Alexandru CAZACU

Totul se rarefiază

Mica derută după un mare entuziasm
utopie sau exagerare
ca un timp ce nu știm de unde vine
și brusc cere azil în timpul nostru
prin piața pietonală a micului oraș dunărean
unde viața noastră
poate deveni decor pentru istorie și ironiile ei
iar totul se rarefiază lent
în ritmul viorilor din muzica lui Hayden
aduse de filarmonica centrală în turneu
printre blocurile standard
la început de secol și aproape sfârșit de continent
unde aripile albinelor ne apără de ploi
țiglele sângeră sub razele soarelui molatec
ecoul porta-vocii mai împrăștie îndemnuri
și putem conta pe florile ieșite din tuberculii
încleștați în pământul reavăn

Zăpada iese în câştig

Într-o sanie încrustată cu diamante
va trece iarna aceasta
când gerul trosnește ca și cum ar sfărâma
tablele unor legi străvechi
iar din negoțul cu serile
zăpada iese în câștig

Cerul trece în cer
pământul în orizonturi
Firul rece de lumină
deschide măruntaiele străzii
unde glasurile se aud
precum boabe de rubin rostogolindu-se pe
gheața lacurilor
Brațe de frig acoperă chipul grădinii
și noi povestim cum am putea oricând
să trăim tristețea altora
fericirea însă niciodată

Dimineață barocă

Zorii cenuși ai toamnei
ca niște petale ostenite să rămână în flori
iar culoarea obrazului are drept geamăn norii
Jerbe de argint par toate încadramentele
ferestrelor orașului cândva imperial
unde promisiunile și inventarul lor
rămân a fi istorisite
de cearcănele de fier al foișorului
în curtea rezidenței baroce
unde părea că merită explicat
doar ceea ce este reparabil
când ceva bun și amar se află în toate cuvintele
iar afișele proaspăt lipite plâng
cu lacrimi de clei peste ziduri
Umerii clopotniței se subțiază
Copacii devin obeliscuri
Autoreproșurile măsoară nodul gordian
și mâna ce spada o ascunde

Un țipăt

Un țipăt ce avea nevoie
de o mie de guri să-l strige
prin ploaia solzoasă
într-o sâmbătă
prin care au trecut
și magiile albe și steaguri
unde o milă atotștiutoare
se cuibărește în ochii ce se uită la noi
și ne scad și ne adună

Un țipăt ce avea nevoie
de o mie de guri să-l strige
iar susurul apei suitoare pe grinzi
semăna cu șoaptele unui vinovat
ce-și spune tainele când nimeni
nu cerea socoteală nimănui
iar crinii de piatră se desfăceau în turnuri
și melancolia mergea prin piețe de asfalt
ca pe buze subțiri de prăpastie

O pace friguroasă

O pace friguroasă se lăsase
peste lucrurile adunate în semicerc
să ne privească
și ca o mare ce se retrage parțial învinsă
auzeam viforul caligrafiind florile în geamuri

Puținele cuvinte o luaseră înainte
precum subtitrarea unui film
ce devansează dialogurile
când amiaza se devălmășea cu îndepărtarea
surâsului tău și oranj și albastru
Radioul difuza un scherzo a treia oară
Noi începeam să semănăm cu învingătorii noștri
iar pământul devenise sâmburele unui fruct uriaș
ce-și mărea de teama noastră marginile

Anno Domini

Noaptea în cartierele cu nume de fabrici
ce azi nu mai există
ca într-un palid Fanar
dorul de iarnă sporește așteptarea
cu o veghe în plus pe sofalele adânci
și strigătul galben al lampadarului
ca un firmament în valsul umbrelor noastre
când sângele mușcatelor se împrăștie
pe covorul persan
iar crivățul exfoliază geamuri

Noaptea în cartiere cu nume de fabrici
ce azi nu mai există
unde după joi poate să înceapă miercuri
iar amintirea este un clovn
care merge în mâini și povestește
printre țevile lungi ale instalațiilor abandonate
într-o anume oră din Anno Domini ce sosește
odată cu mașina de pâine

Tăcerea din jur

Griul fantomatic al orei de iarnă
când moina topeşte întrebările
şi cuvântul „Poate” se rostește prudent
Un strigăt lung se resemnează în pliscul
șoimului de recunoaștere
Crucea roşie a fugit de pe caroseria albă a salvării
iar tăcerea din jur ştie răspunsurile
mai bine decât orice oracol

Din căuşul palmelor
ca dintr-un clopot fără limbă
se înalţă un luceafăr de rezervă
Masa de fag la care statăm
începe să înflorească
şi-n ochii statuilor putem zări/ sclipiri irodice

Replay

Ninsoarea privită la fereastra hotelului
printre turla unui biserici şi acoperişul palatului de iarnă
sub lumina proiectoarelor înşirate
pe stâlpii rămaşi din secolul trecut
când singurătatea soseşte aproape princiar
simţind că poate obţine foarte multe
doar surâzându-ţi

Şi amintirea ninsorii asemănătoare
tot aici in alt an cu câteva zile mai devreme
ca şi cum cineva ar fi apăsat butonul replay
şi mica spaimă efervescentă în care întelegi
cum vremelnicia are ceva omenos
iar concluziile par citite din jurnalul
ce o să apară iarna viitoare

Iubirea noastră

Iubirea noastră ce nici măcar
nu vrea să învingă neiubirea altora
când se întorc cruciaţii
odată cu toamna să mângâie
şi pe cel însingurat şi pe cel singur

Iubirea noastră ce ar fi vrut
să rânduiască cu mâna
arborii şi păsările
acestor dimineţi de mătase
când paşii repezi peste caldarâmurile sparte
se aud cu o precizie asurzitoare
iar ploaia se înaltă între vise
ca un zid chinezesc

Efectul counting beam

Trebuie să poţi merge împreună cu cineva
mai departe decât ai ajunge tu singur
când absenţa apasă oraşul
cum piciorul drept al şoferului de autobuz
pedala de frână
printre imobilele ce-l zăresc nepăsătoare
prin aerul îmbibat adesea
cu alcool, parfum ieftin sau aroma unui buchet de garoafe
prin tunelul de lângă depou
aprinzând farurile să diminueze
efectul de counting beam
în timp ce lumina creşte pe măsură ce se apropie
de celălalt capăt
iar după dragoste dragoste îţi vine greu să crezi
că va putea fi şi altfel

Limpezime

Limpezimea aceasta
aproape frapantă în care intuieşti
a ceva de care dori să-ţi aduci aminte
iar străzile peste care lumina scapără
gravând în lucruri ca un acid coroziv
peste suprafeţe metalice

Limpezimea aceasta
în ceasurile fără de rest
când solilocviile eşuează în sarcasm
şi peste pălăria de zăpadă a caselor
se aşează o linişte tăioasă
ce întinde amiaza
ca pe un gherghef