Literadura nr. 1 (8)

DUMITRU DĂNĂILĂ

PARIUL
Fragment din romanul în pregătire
„URMĂTORUL”)

Ce luminos era Mirică la anii copilăriei,
când își purta sprințar pașii către
școală! Și ce mândru era că toată
lumea îl înconjoară cu atenție! Nu fiindcă l-a
bătut norocul să îi fie tată Niculai Voineagu,
om cu greutate în orășelul montan, artist în
meseria lui și neîntrecut șlefuitor de caractere,
dar și excelent violonist, Paganini îi ziceau cu
simpatie amicii și asta spunea totul despre
talentul său de instrumentist. Era luminos
puștanul fiindcă n-avea nicio grijă în afară de
învățat și de zburdat pe străzile seducătorului
orășel de la poale de munte. Nu știa ce e
mândria, dar simțea cum i se umflă pieptul
când i se aduceau laude pentru felul cum se
dezvoltă fizic, pentru ținuta lui și pentru
răspunsurile foarte bune la orele de curs. An
de an a fost premiant, de aceea i s-a și zis
Premiantu. A luat premii până în anii de liceu,
când în viața lui au apărut fetele. Nu s-ar
spune că de atunci a neglijat învățătura, nici
nu avea cum, era supravegheat îndeaproape
de renumitul Paganini, dar nu-i mai stătea
gândul doar la carte.
Se făcuse băiat fain Mirică. Înalt, poate se
ridicase așa de la baschet, sportul cel mai
îndrăgit de el, brunet, cu părul ondulat trimis
spre dreapta și lăsat să cadă șmecherește pe
frunte, lat în umeri, rumen la față și mereu
vioi, n-avea cum să nu atragă priviri din
partea celor mai frumoase domnișoare, iar
cele mai frumoase erau, ca și el, liceene. Una,
din același an, dar din altă clasă, o blondă
năucitoare, Sabinica Lioreanu, de care niciun
băiat nu îndrăznea să se apropie, pentru că se
vedea eclipsat de frumusețea ei, îl făcea pe
Mirică să simtă că i se înmoaie picioarele
când trecea pe lângă el. Fata nu se sfia să îi
zâmbească și să îl privească drept în ochii
neobișnuiți nu prin culoarea lor, erau căprui
ochii lui Premiantu, ci prin felul cum săgetează
omul, cum pătrund în sufletul lui.
Într-o zi sticloasă, când totul era înghețat în
jur, iar Sabinica înghețase și ea la gândul că
va petrece, ca și în anii trecuți, sărbătorile de
iarnă acasă, în familie, moșnegește, nu cu
tinerii, cum i-ar fi plăcut, îndată ce l-a zărit pe
Mirică venind vioi și cam grăbit din dreapta,
și-a zis, îndreptându-și privirea către înalt și
încurajându-se, că e timpul să-și pună planul
în aplicare.
– Bună, Premiantule! Scuză-mă, te rog… Ai
putea să-mi acorzi un minuțel din prețiosul
tău timp? întreabă încrezătoare blonda.
– Da, sigur că da, răspunde încurcat Mirică. Îți
acord oricâte minute vrei… Dacă vei fi tot aici
după ultima oră de curs, îmi va face mare
plăcere să te ascult, adaugă după ce se mai
dezmeticește un pic.
– Nu s-ar putea acum?
– Acum suntem în întârziere, ceasul meu
spune că deja trebuie să grăbim pasul.
– E bine și așa, zice dezamăgită Sabinica.
Dacă tu crezi că e mai bine după ore… Atunci,
ne vedem după ore, ne așteptăm aici unul pe
altul…
S-au sfârșit orele, colegi ai lui Mirică trec
făcând mare gălăgie pe lângă blonda fixată pe
locul stabilit și atentă la orice mișcare. Mirică,
nicăieri. Se impacientează Sabinica, devine
chiar nervoasă, nu știe ce să le mai răspundă
celor care, curioși, o întreabă de ce nu merge
acasă, pe cine așteaptă.
– Pe Papa de la Roma îl aștept, așa să știi!
Vreau să mă spovedesc lui, nu ție! îi răspunde
furioasă unuia din indiscreți, unul plinuț și cu
un cap mai mic decât ea.
– O, înseamnă că ai săvârșit păcate grele, vai
de tine, frumoaso!
– Grele ca palma pe care o iei îndată dacă nu-ți
ții gura!
– O palmă de la tine ar fi o mângâiere, a zis
băiatul zâmbind. Pot să vin să iau mângâierea?
Păcat! Nu pot! Se apropie cel pe care
probabil îl aștepți. Amânăm pe altă dată,
dragă, amânăm! Dar să știi că deja a început
să-mi fie dor de palma promisă!
Mirică se apropie agale, înadins nu se grăbește,
să vadă ce reacție are domnișoara care i-a
solicitat „un minuțel” din timpul său. Pare
îngândurat, fără chef de discuții cu superba
fiică a celui care se ocupă de finanțe la
Fabrica de mobilă, contabil șef sau director
economic, nu știe prea bine ce e tatăl fetei,
știe doar că de el depind în cea mai mare parte
câștigurile a sute de oameni.
– S-a întâmplat ceva la școală, Premiantule? îl
întreabă neliniștită blonda. Ai cam întârziat…
– Nu! Ce să se întâmple? Nu am probleme cu
școala, răspunde calm Mirică.
– Tu, după câte știu, n-ai niciun fel de
probleme, ești un băiat fericit! Cine n-ar vrea
să fie ca tine?
– Să lăsăm fericirea în pace, nu umblă ea pe
toate drumurile, pe al meu în niciun caz!
Spune, mai bine, cu ce îți pot fi de folos? Ce
ai vrea să discuți cu mine?
– Nimicuri, știi tu cum sunt fetele… Am pus
pariu cu o colegă… Ea spune cu toată
convingerea că ai fi mai înalt decât mine, eu
susțin invers. Aș vrea să văd cine are dreptate,
aș vrea să ne măsurăm, dacă n-ai avea nimic
împotrivă, dacă mi-ai da voie…
– În caz că ai avea dreptate, ce ai câștiga?
– Nimic, poate mai multă încredere în mine.
– Îmi pare rău, o să fii dezamăgită, deja ai
pierdut pariul!
– Nu cred, nu-i deloc așa cum zici, nu-i
adevărat! Sunt mai înaltă decât tine, sigur sunt
mai înaltă! Punem pariu că sunt mai înaltă?
– Pe ce să punem pariu?
– Dacă pierd, va trebui să te invit să petrecem
împreună revelionul. În caz contrar, voi fi
nevoită să accept o invitație a ta, oricare ar fi,
cu condiția să fie decentă.
– Ai ticluit mult, îmi dau seama, scena asta
teatrală și uite că nu cade deloc rău. Și eu îmi
făceam fel de fel de planuri, mă gândeam că
n-ar fi tocmai plăcut să intru în noul an tot
împreună cu babacii. Accept bucuros pariul!
Acum te rog să te apropii, să vedem cine e
câștigătorul!
Se apropie Sabinica încet, cu teamă se apropie
de tânărul după care îi sfârâie de mult
călcâiele. Mirică o prinde cu finețe de mână și
o aduce mai aproape de umărul său. Nu-l mai
interesează pariul, în urma căruia ar câștiga
oricum. Simpla apropiere de fata aceea ireal
de frumoasă declanșează în mintea lui scene
de dragoste înfocată. Deja își imaginează cum
se vor întâlni de revelion, cum o va strânge în
brațe în timpul dansului. De ce să aștepte până
atunci? O îmbrățișează acolo, în plină zi, în
plină stradă, o sărută scurt pe obraz, se
desprinde apoi ușor de fascinanta fată a soților
Lioreanu și dă să plece grăbit, bucuros că
tocmai înregistrase un nesperat succes: îi
furase un sărut celei mai frumoase fete din
liceu.
– Și pariul? întreabă surprinsă blonda.
– Scuză-mă, uitasem de el! răspunde nonșalant
Mirică.
În zadar încercă Sabinica să trișeze în
timpul măsurătorii, în zadar ridică umărul și se
înalță pe vârfuri, băiatul maistrului Niculai
Voineagu e mai înalt decât ea cam cu cinci
centimetri.
– Mă dau bătută, am pierdut, zice fata în final,
deloc dezamăgită, dimpotrivă, cu un zâmbet pe
care nu și-l poate stăpâni. Așa cum ne-am
înțeles, îmi face mare plăcere, Premiantule, să
te invit la petrecerea din noaptea când se
schimbă anul. Petrecerea va avea loc… Știi
unde stau… Importantă e ora, 21, ține minte!
– Și dacă nu respect înțelegerea, ce se întâmplă?
e curios Mirică.
– N-aș crede că Premiantu nu își ține cuvântul
dat unei fete…
– Celei mai frumoase fete!
– Celei mai frumoase de pe strada ei… Și nici
de pe strada ei nu e sigură că ar fi cea mai
frumoasă…
– Nu de pe strada ei, din lume e cea mai
frumoasă! Mie așa mi se pare.
– Ți se pare, Premiantule, ți se pare! Ai grijă să
nu uiți ora! Și să fii punctual, să nu te lași
așteptat, petrecerea va începe fix la ora despre
care am pomenit, 21!
– Mai vorbim noi până atunci! Dar de ce să
amânăm pe altă dată? Spune-mi, te rog, eu cu
ce să vin la petrecere?
– Păi, metrou n-avem, nici tramvai, nici măcar
autobuz. O să vii pe picioarele tale!
– Eu voiam să știu ce să aduc…
– Pe tine să te aduci!
Atât a mai zis blonda și a plecat în pas
domol către casă, deși era tentată să sară, de
bucurie, într-un picior, sus, tot mai sus, până
atinge cu fruntea norii alburii.
Ziua aceea geroasă și nefiresc de albă i s-a
părut lui Mirică cea mai frumoasă din câte
trăise până atunci. Și trăise, slavă Domnului,
multe zile minunate acasă, la școală, în
vacanțe, în locurile pe unde și-a purtat pașii.
Niciuna nu a adus atâta lumină în sufletul lui,
în niciuna nu s-a simțit mai înalt decât
muntele, mai puternic decât cei mai de vază
luptători, mai înflăcărat decât cei mai pătimași
îndrăgostiți. Din ziua aceea, viața lui Mirică
Voineagu a luat un alt drum, unul neștiut,
ațâțător, fascinant, dar și întortocheat, după
câte aflase, a luat drumul dragostei. Nu e o
exagerare? Poate un sărut nevinovat, venit pe
nepusă masă și aproape furat, poate el să
schimbe viața unui tânăr? Da. Pentru că
schimbarea era de mult dorită și era așteptată
cu înfrigurare. Aștepta Premiantu schimbarea
asta, ca pe o nouă naștere a lui o aștepta, dar
nu făcea nimic pentru a aduce mai aproape
momentul tainic, ispititor, chiar se temea că va
veni brusc și îl va surprinde nepregătit.
Din ziua aceea sticloasă, pentru Mirică nu
mai există pe lume o altă fată în afară de
Sabinica Lioreanu. Cu ea în gând adoarme, cu
ea în gând este oriunde s-ar afla și orice ar
face. Numele ei îi sună în urechi precum o
melodie duioasă, fermecătoare. Sabinica… Sabi-
ni-ca… Orice preocupare a lui o raportează
la năucitoarea blondă. „I-o plăcea cum o să mă
îmbrac mâine? se întreabă liceanul. Ia să mai
revăd temele, să evit o situație neplăcută, care
m-ar coborî în ochii amicei mele. Pot să îi
spun amică? Amică? Ea e a mare, a care se
dădea mai înaltă decât mine. Amică… Să
vedem ce se va întâmpla la revelion… Ce poate
să se întâmple? O petrecere la care vor veni
probabil mai mulți tineri. Băieții o să fie toți cu
ochii pe blondă. Și ea nu va avea ochi decât
pentru mine! Te dai mare, Mirică, te dai mare!
De ce te dai tu așa mare? Premiant nu mai ești,
ți-a rămas doar faima din alți ani, nu mai
strălucești în toate, ca altădată, prea frumos nu
mi se pare că ai fi, aș putea zice, cu îngăduință,
frumușel, ești însă cuminte, atât, doar
cumințenia te mai saltă în ochii lumii. Pe mine
nu mă interesează ochii lumii! Doar ochii
Sabinicăi mă interesează de acum! Sabinica…
Nici nu știu cum să o alint, numele ei mic e
deja un diminutiv. Prescurtat, i-aș zice Sabi.
Da, așa o să îi zic, Sabi. I-o plăcea? Dacă îi
mai pun un „e” în coadă, devine Sabie, armă
albă, deja începe să-mi fie frică. De ce să-ți fie
frică Mirică, de ce? Nu ea a făcut începutul
relației voastre? Relație… Mă rog… Mda, ea a
fost mai îndrăzneață, eu nu m-am priceput,
cum ar spune poetul, eu, cu pâinea și cuțitul,
mor flămând, nepriceput(…).
Proză

Distribuie: