Spații culturale nr. 61 (3)

Ion ROȘIORU

Pantunuri

891
Dând năvală val-vârtej pe poartă,
Moartea a intrat la un vecin.
Nu-mi mai fac iluzii că mă iartă,
Nici că încetez să-i aparţin!
892
Bate vântu-a mire sinucis
Noaptea în pădurea blestemată.
Nunţii noastre-n zodii i s-a scris
Să nuni se întâmple niciodată!
893
Înarmat cu foarfeca de vie
Grădinarul curăţă un prun.
Fără milă tai din poezie
Orişice cuvânt inoportun!
894
Astăzi muncitorii demolează
Puntea peste apă suspendată.
Cele două maluri ne visează
Mai îndrăgostiţi ca niciodată!
895
Cu ramurile frânte ies din vară
Bătrânii vişini oploşiţi sub tei.
Începe tot mai tare să mă doară
Că nu te mai perinzi prin ochii mei!
896
Abia tăiat, lăstarul de gutui
E pus la un cuib de fasole arac.
După plecarea mea din lume cui
Voi reuşi util să mă mai fac?
897
Vişinii pe deal se coc în van:
Să-i culeagă nu mai are cine.
Îi pun capăt visului avan:
Nu mai ştie nimenea de mine!
898
Doi caişi pitici se zilizesc:
Fără sevă-i lasă un jugastru.
Orice-aş face nu mai reuşesc
Să m-abat c-un pas de la dezastru!
899
Asfaltul încă mai păstrează căldura zilei ce s-a dus.
O ştiu şi câinii şi beţivii ce-şi caută-adăpost de noapte.
Dezmoşteniţi ai sorţii suntem în paza bunului Iisus
Ce dacă flămânzim ne scoate-n drum livezi cu fructe coapte!
900
Grădinărea cu sârg bătrânul ce-acum e oale şi ulcele.
De pe fieful trudei sale pornea un pod pietonal.
Să m-amăgesc că-n perspectivă din toate versurile mele
Va fi şi unul să mă treacă de-a latul râului letal?
901
Nucul falnic de la poartă are frunza tot mai rară
De când cei ce-au stat pe banca de sub el s-au dus pe rând.
Semnul plus mi se arată-n zaţul de cafea amară
Şi deja mi se năzare c-aud clopotul bătând!
902
Pufnind european se plimbă prin sat maşina de gunoi,
Deşi la porţile scălâmbe pubelele sunt tot mai goale.
Cu-apucături fanariote ne pun aleşii hăţuri noi
În strict tandem cu moartea care ne dă strategice târcoale!
903
Un strop uitat de ploaie scânteiază
Pe-un fir de stânjenel tremurător.
Când un pantun în mintea mea vibrează
E musai să-l captez fulgerător!
904
Din tot cătunul aciuat pe crov
Au mai rămas troiţa şi fântâna.
Mă voi opri ca mâine de istov
Să luminez cu trupul meu ţărâna!
905
Descoperit, bătrânul se duce la tâmplar
Să-i facă trei sicrie din scânduri de salcâm.
Mă podideşte starea că totul e-n zadar
Şi că-mi converg toţi paşii spre celălalt tărâm!
906
Mirii-au primit la nuntă o canapea frumoasă
C-o viperă ascunsă-ntre arcurile ei…
De-ai şti cu cine face rocada o mireasă,
Fii sigur c-ai rămâne în veci de veci holtei!
907
Vin mistreţii să testeze sâmburii de la povarnă,
Iar de câinii care latră prea puţin le pasă lor.
Din avântul spre dezastru nimeni nu ne mai întoarnă
Fascinaţi de dictatura ducelui de Tẻlẻor!
908
Trudeşte fântânarul cu râvnă, zi de zi,
Şi apa din adâncuri e pentru el oglindă.
Visez, necunoscuto, că de niciunde vii
Şoptindu-mi la ureche că-s craiul tău de ghindă!

909
Fântânii sale-i face o casă-n două ape
Vecinul care seara va sta cu ea la sfat.
De dragostea credinţa m-aduce mai aproape
Şi-n geam să mă primească lui Dumnezeu îi bat!
910
Bagă papură dogarul între doagele uscate
Ale tocitorii care se va umple în curând.
Sper că şi iubirea noastră o să treacă peste toate
Micile fisuri ce-n ele ne atrag din când în când!
911
Bătea dogit bătrânul clopot un trist final de parastas
Şi teii-n drumul către gară-şi cerneau neconsolata floare.
Simţeam ce de prisos ni-s toate cuvintele de bun rămas,
Dar ignoram complet că prima era şi ultima plecare!
912
Mâţa de curând gestantă a tăiat livada-n două
Şi la nici trei ore după piatra a-nceput să cadă.
În pridvorul cu icoane te-am lăsat cu ochii-n rouă
Şi-am ieşit să-mi vărs năduful pe beţivii de la stradă!
913
Îşi desface-aşa cum poate banca nouă de la stradă
Un bătrân a cărui fiică de curând s-a măritat.
Mă gândesc la ochii care n-au pe cine să mai vadă
Şi cu spaimă-n întuneric mă retrag anticipat!
914
La tâmplar, lângă stodolnă, rage abriculvoinic
Ca un cerb în rut şi-a cărui ciută-n ciudă vrea să-i facă.
Mă gândesc la pajul care, de pripas şi de nimic,
O seduce pe prinţesă cu privirea şi-o dezbracă!
915
Sub corcoduşi miroase, deşi în plin Cuptor,
A iarbă nestrivită de nimeni în picioare,
Mă întristează gândul c-o să-i rămân dator
Povernei ce m-aşteaptă în van cu nerăbdare!
916
Orice fiinţă plânge cu lacrimi planetare
Când o încearcă răul de rău zămislitor.
Ca locatar al Terrei mă simt răspunzător
Faţă de fructul care de ger în floare moare!
917
Bate clopotul şi mortul nelumit pe cal apare
La mireasa ce-l aşteaptă să revină din război.
Menestrelul ne ceruse tuturora ascultare,
Însă ochii cât cântase şi-i ţinuse doar pe noi!
918
Duminică spre seară se bulucesc pe stradă
Poneii de la ferma boierului turbat.
Imaginez frenetic suprema cavalcadă
Trăită de bunicul pe când era soldat!
919
Vrând să nu-l afle vulpea că nu mai vede bine,
Fostul olar îşi paşte găinile pe şanţ.
Pătrund discret în vârsta la care se cuvine
Pe căinarea lumii să nu mai dau un sfanţ!

(Din volumul în pregătire „Verigheta cu safire”)

Laurențiu BELIZAN

abso(lut)

în el – un labirint
o reţea autistă a gândurilor
săpând ca nişte viermi alb-fosforescenţi într-un trup
cangrenat
căutând o soluţie de backup şi disaster recovery

îl vor ţine în suspensia vâscos-irizată ca un halou
într-o stare vegetativă până când va începe
să răspundă cu da sau nu
prin undele cerebrale

imaginaţi-vă că sunteţi într-o asemenea stare
şi ar veni o haită de medici să vă scoată organele!
între timp ar afla cum tequila se poate transforma
în smaragde
şi ar inventa patrafire wireless

dar la intrare în peşteră s-ar vedea dinţii focului
şi umbra unui artist din lascaux

mă însoţeşti mereu ca să-mi spui ce simt
să dai nume celor noi

clipeşti!
în mine – un tsunami de lumină
eşti un grăunte de metadonă pe limba acestei lumi
în sevraj de două mii de ani

singura moarte adevărată/

fluxul emoțional se îngustează –
katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte aluviuni ajunse în delta inimii
lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile îngerii
nonsensuri care perturbă grav comunicarea între nervii retezați
și circuitele cipurile îngropate-n nisip

este greu să descrii lumea în șiruri de 1 și 0
ochiul bionic nu poate descompune căderea unei frunze albastre
în irisul lui un greier fumează pe o canistră de kerosen
inventând fluturi tatuați cu capete de mort
dalai lama poartă două ceasuri și ridică trei degete

o lume unde nu poți muri este ca o hologramă
în care nu atingi extazul nici dulcea suferință
singura moarte adevărată – ieșirea din poem

Oana Mihaela SAVIN

Clătitele

Soarele arzător al Greciei i-a toropit încă de dimineață. Terasa era deja inundată de o căldură umedă, insuportabilă. Nu aveau nici un chef să mai meargă la plajă. Umerii amândurora erau o rană deschisă. Crema solară 50 SPF nu i-a ajutat la nimic: s-au prăjit conștiincios pe o parte și pe alta, – chiar și în spatele urechilor simțeau că-i arde -, și cu greu mai reușeau să-și tragă vreun tricou larg pe ei.
Primele două zile s-au expus cu măsură, dar începând cu a treia zi au fost nevoiți să treacă la lucruri „mai serioase”. Căci pentru asta veniseră: ca să se bronzeze. Și apoi să facă poze. Și oricum, odată reîntorși la birou – lucrau amândoi de douăzeci și doi de ani pentru aceeași firmă de construcții -, colegii îi vor analiza din cap până în picioare și li se va da verdictul: vacanță reușită sau nu. Totul depindea de calitatea bronzului. Ei nu mai fuseseră la mare de patru ani de zile. Și tot de atunci nu mai avuseseră vreun concediu. Au pornit de la o piele perfect albă, de o strălucire dezgustătoare și trebuiau să ardă o mulțime de etape. Trebuiau să plece bronzați. Dar nu așa, în joacă… Aveau nevoie de un negru tăciune. Ca să vadă ăia, și să le piară cheful de glume pe seama lor. Gică Gălbenuș – de la import-export -, fusese în Sicilia la soră-sa, în mai, și aproape că nu l-au mai recunoscut la întoarcere. Câtă invidie au simțit amândoi! Pielea lui Gălbenuș semăna cu ciocolata neagră, 70 la sută cacao. Iar ei erau albi ca brânza de vaci… Exact în clipa aceea au hotărât, de comun acord, să-și ia o vacanță. Iar dacă a fost să fie Grecia, au hotărât Thassos, – fiind destinația cea mai apropiată. Și uite cum și-au compromis concediul: prăjindu-se… Dar zilele zboară repede pe malul mării și s-au gândit să le fructifice la maximum. Nici roșiile trecute peste pielea încinsă nu-i mai ajuta, nici spirtul îndoit cu apă, nici laptele bătut…
Taică-său nu avea nici pe naiba. Dar el își petrecea majoritatea timpului la Olga’s Place, bând cot la cot cu vreo trei-patru greci care, ca și el, numai că nu dormeau acolo. El intra în încăpere și pentru că nu le putea vorbi, neștiind nici măcar limba engleză, dădea din cap a salut, le zâmbea larg, deși ei niciodată nu aveau vreo reacție oarecare, și arăta barmanului sticla pe care acesta trebuia să o deschidă. Apoi lua un pahar și trasa cu două degete nivelul dorit. De cele mai multe ori era până sus, dar câteodată, când pleca în sat, chipurile după roșii, pâine și apă minerală și nu-i rămânea mare lucru din banii de cumpărături gestionați de fiică-sa, dădea peste cap doar o cinzeacă. Cu un gest scurt, hotărât, își răsturna pe gâtlej băutura usturătoare – de cele mai multe ori vodka din struguri grecească -, și parcă rușinat, uitând să mai zâmbească, pleca în grabă, cu capul în pământ. Atunci când avea bani, lucrurile luau o altă întorsură. Era luminos ca o lună plină, își scotea cu gesturi leneșe portofelul uzat din piele neagră, număra cele câteva bancnote de două ori și, făcându-i cu ochiul barmanului care se obișnuise să îi scrie pe un șervețel cât îi datorează, plătea. Îi lăsa întotdeauna un euro, pe care îl ridica în aer, vrând ca cei aflați în încăpere să vadă și să ia aminte, și apoi îl lipea cu zgomot de tejghea. Ar fi făcut și el cinste bărbaților pe care îi găsea întotdeauna acolo, și pe care avea impresia că-i cunoaște de foarte multă vreme, dar nu putea să comunice cu ei. Cum ar fi fost să-i bată pe umăr și să le agite paharul gol în față, făcând apoi semnul datului peste cap? Ăștia ar fi putut crede că le cere de băut. Mai bine nu…
Gina îi dădea la fiecare două zile suma pe care o stabiliseră împreună, înainte de călătorie. Ea ținea banii, căci amândoi știau că odată încăpuți pe mâna lui, i-ar fi cheltuit dintr-o dată și – Doamne ferește – iar ar fi ajuns la spital, într-o stare de plâns. Deci la fiecare două zile avea bani suficienți. Atât că ar fi vrut să vorbească și el cu unul sau cu altul. Așa cum făcea acasă… La Incognito se adunau toți pensionarii din cartier, încă de dimineață, și se strângeau în brațe de parcă nu se mai văzuseră demult. Gălăgioși peste măsură, fericiți, comentau în picioare, lângă tejgheaua îngustă, uitându-se din când în când la televizorul aflat cu mult deasupra capetelor, știrile zilei. Și uite așa treceau orele. Uneori îi prindea seara discutând aprins și noroc cu Cici, barmanița, care îi trimitea acasă la cină. „Aveți nevoie și de mâncare în burtă. Nu numai de porcării dintr-astea. O să vă curățați repede.” Toate acestea îi lipseau teribil, dar fiică-sa, Gina, insistase să meargă cu ei: „Nu pot să te las singur două săptămâni. Aș găsi casa arsă…” Mda. Mai avea încă cinci zile de vacanță – vacanța lor de fapt: a fiică-sii și a lui bărbatu-său, pe care trebuia să le umple într-un fel…

***

– Vii cu noi la plajă.
– Nu!
– Pentru tine am venit, știi bine. Toate sacrificiile pe care le-am făcut de-a lungul atâtor ani, și eu și taică-tău, nu înseamnă nimic?!…
– V-am zis că vreau să stau acasă. Ți-am spus că nu am chef de vacanțe la plajă. Nu cu voi…
– M-am cam săturat de lipsa ta de chef. Vrei bani pentru facultate? N-o să-i ai. Să văd eu cu ce te duci în toamnă la Frankfurt. Nu-ți mai plătim taxele.
– N-ai decât. Ai fi în stare… Oricum, voi ați vrut să merg în Europa „la studii”. Toți prietenii mei se duc în București. Și sunt mult mai bine.
– Am vrut ceva mai bun pentru tine, deșteptule. Pentru că poți. Pentru că tu nu ai fost un repetent ca ăla al lui Aur. Am avut grijă să nu fii. Asta-i recunoștința ta?…
– Aceleași și aceleași texte…
– Vino cu noi!. Vreau și eu să simt că suntem o familie. Am așteptat concediul ăsta ca pe nu știu ce.
– Crezi că de pe prosopul meu, la plaja aia scârboasă plină de arici și alge, voi demonstra mai bine că fac parte din această familie?
– Cinismul ăsta te-a ajutat vreodată?… Nici măcar nu mă mai enervezi. Iar plaja este minunată. Încetează să minți.
– Am nouăsprezece ani! Vreau și eu să decid. Iar dacă hotărăsc că vreau să fiu lăsat în pace, lăsați-mă să fac ce vreau.
– Nu. Ai venit cu noi, facem totul împreună! Taică-tău vrea și el să bea o bere cu tine.
– Tata? Întreabă-l și îți va răspunde că nici nu știe dacă eram în mașină atunci când am plecat de acasă. Nu-l interesează decât peștii lui.
– Mda. Are și el un fix… Hai, vino cu noiii!!, își schimbă Gina tonul. Se aplecă peste el, în pat, și îi mângâie lobul urechii. Suntem arși ca niște raci, dar nu ne lăsăm.
– Păi, tocmai pentru că v-ați ars în halul ăsta. De ce nu luați o pauză? Mergeți și voi în port, mâncați o friptură… Că m-am săturat de roșii cu brânză și ouă fierte.
– Toți românii își gătesc aici. Crezi că suntem nababi?
– Nu trebuie să fii nabab ca să-ți cumperi un gyros la trei-patru euro. M-am săturat și de pepeni și de supele la plic. Dacă n-aveam bani, la ce bun am mai venit aici? Ca să ne lăudăm după aceea?…
– Exact din acest motiv, dragule. Toți fac la fel… Și nu ești tu în măsură să mă judeci.
– Îmi faceți milă.
– Ești un egoist fără pereche. N-am văzut un zâmbet pe fața ta de la începutul vacanței. Întotdeauna este vorba doar despre tine…
– Vreau să plec. Dă-mi bani să plec acasă.
– Ai înnebunit. Îmbracă-te că plecăm la plajă.
– Am spus NU.
Sări brusc în picioare și celularul îi căzu cu zgomot pe podea.
– Fuck!… Îl cercetă rapid și răsuflă ușurat. Ai avut noroc că nu s-a întâmplat nimic.
– Eu am avut noroc?
– Da, pentru că ar fi trebuit să-mi cumperi un altul.
– Așa crezi tu, Bogdan? Niciodată n-aș fi făcut-o, știi bine… E-adevărat că singurul lucru care contează pentru tine este telefonul mobil. Ca și pentru taică-tău… Dar am să reîncep să ți-l confisc. Ca la șaișpe ani.
– Încetează! M-am săturat de viața asta cu voi. Am plecat.
Gina îi tăie calea și se postă bățoasă în fața lui.
– Unde pleci?
– Nu te interesează. Vezi-ți de bronzul tău și de roșiile cu brânză.
Palma, pornită fără ca măcar să se gândească, îi atinse gâtul. Bogdan se ferise la timp.
– Nu mă mai întorc.
Trecu repede pe lângă ea, apăsă violent clanța și dădu ușa dormitorului de perete. Pe hol smulse o cheie din suportul în formă de colivie de păsări, se aplecă și apucă la întâmplare o pereche de șlapi vineții – cei ai lui bunicu-său, ieși aproape în fugă și se precipită pe scările de marmură.
Gina rămase stană de piatră. Bogdan făcea des, în ultimul timp, crize de personalitate, dar niciodată până acum nu-i vorbise în felul acesta. Cu atâta lipsă de considerație… Cu ură aproape. Degetele-i tremurânde împinseră poarta culisantă care despărțea livingul de bucătărie și se uită după el, pe geamul care dădea la stradă, dar nu-l văzu. Pe drumul spre Skala Prinos, străjuit de măslini și iederă mediteraneeană nu se aflau decât două mașini. Una gonind nebunește spre Limenas, iar cealaltă, un camion prăfuit, circulând anevoios în direcția opusă. Înseamnă că o apucase spre sat. În căldura aceasta insuportabilă… Aflați la un kilometru de mare, briza nici măcar nu se simțea. Se îndreptă spre camera cea mai îndepărtată a casei și trânti ușa de perete. Bărbatu-său, Alex, tresări ca ars.
– Tu nu auzi nimic din ce se întâmplă? Fiu-tău a plecat.
– La plajă?… Păi, nu mergem cu mașina?
– Da, exact la plajă s-a dus. Nu l-ai auzit urlând?
– Doar pe tine te-am auzit.
– Măgarule!
– Nu, serios… Am auzit numai vocea ta ridicată și zgomot de obiecte trântite. M-am simțit ca acasă.
– Să-ți fie rușine! Și cum m-ai mințit, numai ca să rezervăm concediul…! Mi-ai povestit de o mie de ori cum ne vom plimba pe malul mării ca doi îndrăgostiți, și cum vom mânca souvlaki la lumina lumânărilor… Și acum, ce faci?… Stai cu celularul în mână cât e ziua de lungă și vorbești prostii.
– Păi, dacă mă insulți…!?
– Fiu-tău a plecat și a zis că nu se mai întoarce. Ce facem?
– Suntem pe o insulă, draga mea. Calmează-te.
– Dacă pățește ceva? A zis că nu mai vrea să audă de noi.
– Îl ai așa cum l-ai crescut…
– Păi da, că tu ai fost prea ocupat cu meciurile, cu prietenii și cu telefonul mobil, ca să-ți amintești că ai o familie.
– Mai bine dă-mă cu spirt și te dau și eu după aceea. Lasă, că reproșuri poți să-mi faci și mai târziu. Am zis că mergem la plajă, fie ce-o fi…
Gina oftă din toată inima. Adevăru-i că abia aștepta să se bage în apă. Era singurul moment al zilei în care se putea relaxa. Și apoi plimbarea de-a lungul plajei… Numai ea singură. Cu gândurile ei. În cele trei zile care trecuseră hotărâse deja titlul romanului la care se gândea de multă vreme : „O plajă, o mare și doi palmieri”. Iar două capitole se scriseseră aproape singure. Vorba vine „se scriseseră”. Le imaginase până în cel mai mic detaliu și le trăia și retrăia cu o intensitate crescândă. Era un roman de dragoste, desigur, cu o fată frumoasă care a întâlnit într-o vacanță un bărbat irezistibil; cum altfel decât bogat și puternic? Cartea aceasta o pregătea din timpul studenției. Dar imediat după ce a terminat facultatea a venit căsătoria, și după aceea… Bogdan…
Niciun minut liber n-a mai avut de-atunci. Căci vacanțele la Praid sau cele de la 1 mai, în compania a două sau trei familii gălăgioase, nu i-au oferit posibilitatea să se gândească la ea. Mai bine zis, la cartea vieții sale. Subiectul a rămas același; de la început. Fata frumoasă nu și-a schimbat nici măcar culoarea părului sau rochia roșie scurtă, mulată pe coapse, de douăzeci și ceva de ani. Era acolo. Ca și Juan, bărbatul cu maxilare de oțel și piele de culoarea ciocolatei belgiene. Și acum, oferindu-le timpul ei de singurătate, extrem de prețios, putea, în sfârșit, să le dea viață… Plimbându-se într-o zi de-a lungul plajei, cu briza sărată fluturându-i prin plete, a realizat că dorința ei era să-și scrie cartea în gând. De la cap la coadă. Și că niciodată, de fapt, nu avusese intenția clară de a o pune pe hârtie. Nu o interesa deloc relația cu eventualii ei cititori, ba chiar simțea că publicarea romanului ar fi făcut să nu-i mai aparțină. Scrierea anevoioasă, recititul, refacerea în întregime a unor pasaje, periatul la nesfârșit, trimiterea la edituri și apoi… AȘTEPTAREA!… O prostie!…
Își permitea acum, la fiecare preumblare de-a lungul kilometrilor de nisip fin, să-i adauge după dorință câte un alt capitol, în care să intervină personaje sofisticate și întâmplări dintre cele mai surprinzătoare. Romanul începuse încă de pe ferryboat-ul care îi ducea pe insulă, și lucrurile evoluau cât se poate de mulțumitor. Chiar și când se relaxa, făcând pluta pe spate în valurile line, reușea să creeze scene pline de o emoție copleșitoare. De exemplu, clipa în care fata s-a împiedicat de arcada metalică pe care se lăfăiau miile de orhidee colorate în mov și roșu aprins, iar bărbatul a prins-o în brațele lui puternice, o umplea de fiecare dată de fiori imaginând-o. Putea oricând să retrăiască acest moment fierbinte, ca și toate celelalte, pentru că, interesant: fiecare capitol al „cărții” ei s-a scris și s-a dus cuminte într-un sertăraș al minții, pe care reușea să-l repereze cu ușurință. Nimic nu se pierdea pe drum. Nu avea cum. Totul fusese acolo, în adâncul ei, aproape de la început; sau s-a insinuat de-a lungul anilor, definindu-și locul și RĂMÂNÂND. Pentru totdeauna.
– Bine, mergem. Dar sună-l pe Bogdan și vezi pe unde umblă. Vorbește-i frumos. Nu lătra ca de obicei.
– Îmi ești atât de prețioasă când știi cum să mă iei, îi zâmbi el deloc supărat. Formă rapid un număr și așteptă până când auzi mesageria vocală. Nu răspunde. Lasă-l în pace. N-o să-mi stric concediul din pricina lui.
– Sincer, l-aș lăsa… Dar vreau numai să știu că e bine.
– Din cauza lui ne-am certat tot anul. Abia aștept să plece la Frankfurt…!
Gina tresări lovită. Și ea aștepta să scape de Bogdan, sperând ca distanța și faptul de a nu mai locui sub același acoperiș să ajute relației lor, dar nu-i plăcea să vadă că bărbatu-său este atât de pornit.
– Ca și cum l-ai fi ascultat vreodată…Scoateți bluza.
Alex își ridică cu greu tricoul peste umeri și gemu sfâșietor când ea îi întinse, cu palma desfăcută, alcoolul pe spatele roșu, ars parcă cu fierul încins.
– Auuuu!… Mai cu milă! Vine și rândul tău.
– Oare să mai mergi la plajă?… Iau mașina și mă duc singură.
– Nici vorbă!
– Nu stau mai mult de două ore. Și… poate îl caut și pe fiu-tău.
– Vreau să mai fac scufundări, deci, merg. Chiar așa: strângând din dinți și cu tricoul pe mine.
– Scu-fun-dări!… Ha, ha, ha!… Parcă ai plonja la o sută de metri. Îți bagi botul în valuri în apa până la slip…, las-o baltă!
– Ha, ha, ha! Și eu te ador, scumpo.
– Nu te atinge nimic…
– De asta mă iubești. Ai nevoie de un om echilibrat lângă tine, care să te aducă cu picioarele pe pământ.
– Mă enervezi teribil. Ei, am plecat! Cu, sau fără tine: trebuie să-l iau și pe tata de la Olga’s mai târziu.
– De ce vrei să-i strici și lui ziua? Lasă-l să profite: are șansa să uite. Râse tare, satisfăcut, cu capul dat pe spate. Burta i se cutremură ca o piftie: Oricum, soarele fierbinte și râurile de alcool nu fac cel mai bun melanj.
– Grăsanule!
Îl privi nervoasă, scrâșnindu-și caninii ascuțiți, și vru să iasă din cameră, dar Alex o prinse și o apucă de fese.
– În schimb, tu ești perfectă. Nu vrei să rămânem?, îi arătă el din cap, zâmbind șăgalnic, patul matrimonial.
– Niciodată. Când ai să înveți să te porți. Te aștept la mașină.

***

Un pește mov cu alb. Fi-r-ar să fie cu promisiunile lor… Doar câțiva pești pârliți, albi sau mov, ori albi cu mov, și câțiva crabi minusculi, ascunși in cochiliile lor nenorocite.
Alex își smulse cu ciudă ochelarii de înot, de care era atașat tubul pentru respirat , și aproape că-i pierdu în valuri. Noroc că apa era foarte limpede și-i prinse rapid cu piciorul.
– La ce te așteptai? Să găsești peștișori aurii și să-i strângi de coadă ca să-ți îndeplinească vreo dorință?, îl persiflă Gina, înotând voios pe spate, în jurul lui. În apă își regăsea rapid buna dispoziție.
– Îl voi găsi, ascultă la mine. Mâine mergem la Golden Beach și el va fi acolo, așteptându-mă.
– N-am nici o îndoială… Dar nu merg fără Bogdan și fără taică-meu.
– Tu îi convingi, eu am alte priorități: fiu-tău e pierdut, îți zic. Nu o să mai facă niciodată nimic din ceea ce îl vom ruga noi.
– Îl voi obliga, dacă e nevoie. Habar nu are ce i se potrivește.
– Și îi vei arăta tu. Eu nu știu decât că, dacă nu ne ascultă – și nu ne va asculta! -, nu-i mai dăm nimic. Să-l văd atunci cât de încăpățânat va rămâne.
– Îl putem pierde. Amintește-ți de Mihăiță al Corbenilor, cum a plecat de acasă la șaisprezece ani. Și… dus a fost.
– Dacă asta va fi decizia lui, să plece. Eu nu doresc decât un pic de liniște…
– Și crezi că eu nu?
– Hai, du-te și te plimbă. Relaxează-te! Ies și eu mai târziu.
Alex își repuse accesoriile pentru înotul subacvatic, de care fusese atât de mândru până mai ieri. Să-i fi văzut colegii lui de serviciu pe cei de la Dedeman cum roiau în jurul său, – de fapt doi angajați de la raionul Grădină -, și cum le explica el despre tehnica plonjărilor submarine, ale cărui gust începuse să-l prindă… Deși, adevărat vorbind, nu încercase niciodată până aici. Pretinsese, de asemenea, fără rușine, în fața celor doi salariați, că voiajul în Thassos nu ar fi fost, de fapt, o vacanță, ci un prilej de a explora „la lupă” adâncurile Mării Egee, cu intenția de a aduna informații și a scrie un studiu științific… Eh!…Când s-a regăsit radios în fața casieriței, strângând bucuros la piept labele pentru înot, două perechi de ochelari și un tub pentru respirat, n-a pierdut, desigur, ocazia să-i strecoare și ei câte ceva despre minunatele sale proiecte; chiar dacă femeia nu părea deloc interesată să-l asculte… Însă acum era pe deplin nemulțumit, fiindcă entuziasmul primelor zile, în care se întâlnise pentru prima oară cu micile creaturi marine la Platana Beach, fusese înlocuit cu o dezamăgire fără margini: peștișorii exotici portocalii, sau cei albaștri, pictați cu puncte galbene, care apăreau în toate spoturile publicitare cu Thassos, insula de smarald, se ascunseseră fără urmă.
Gina se îndepărtă agale înspre țărm și, între două plonjări în „adâncuri”, o privi: era frumoasă. Păcat că demult nu mai era a lui. O pierduse undeva între sfârșitul universității – când de- abia se căsătoriseră, fiind foarte îndrăgostiți, iar Gina foarte însărcinată -, și nașterea copilului lor. Prea multe probleme, ori prea multe vise de-ale ei, ori prea multă dorință de independență din partea lui și înclinația spre control absolut din partea ei, care i-au făcut să se îndepărteze. O iubea mult și acum, dar îl înnebunea în fiecare clipă și Alex se răzbuna simplu, prefăcându-se o brută insensibilă, pentru că știa că asta o durea cel mai tare. Își iubea și copilul tembel, dar nu a avut niciodată mare autoritate asupra lui, pentru că Gina intervenea întruna și tot ce încerca el să-l învețe, ea, aproape de fiecare dată, dezaproba și demonta punct cu punct. Așa că s-a obișnuit de foarte mult timp cu ideea că nu va avea vreodată o relație normală, sănătoasă, cu fiu-său. În orice caz, așa după cum se prezentau lucrurile, era foarte puțin probabil ca și Gina, care-l răsfățase peste măsură, să beneficieze în vreo împrejurare de ajutorul lui. Așa că, la ce bun?… Era un copil care avusese de toate. Mai puțin atât de mediatizatele „activități în familie”… Nici vorbă de weekenduri la iarbă verde, ieșiri la cinema sau lungi partide de tenis între tată și fiu, așa după cum auzise pe la alții… N-a avut niciodată energie pentru chestii dintr-astea… Socru-său, Grigore, îl dusese pe Bogdan, în urmă cu ceva ani, la un prieten psiholog, fără să le spună. „Copilul este afectat de atmosfera din casă. De aceea este atât de retras, atât de ursuz și nu are chef de nimic. Păcat, căci este extrem de inteligent…” Au făcut scandal mare atunci, și nu i-au mai lăsat împreună, dar, în sinea lor, au trebuit să îi dea dreptate. Se cam certau… Și nu petreceau aproape deloc timp cu odrasla. Gina, când avea câteva minute libere, se întindea pe canapea, își punea căștile pe urechi și, ascultând balade rock ale anilor ’80, începea să viseze; la ale ei. Nu i-a spus niciodată la ce se gândește. Nici chiar atunci când, curios, văzându-i uneori un zâmbet fugar în colțul buzelor, o întreba. „Nimic. Nu-i ceva important…”, dădea ea din mână și Alex trebuia să se prefacă mulțumit cu acest răspuns. El stătea foarte puțin pe acasă. Se obișnuise să iasă cu prietenii „la o bere”, dar întotdeauna berile erau mai multe și serile se terminau invariabil cu cinci-șase partide de biliard la barul lui Seghete; cel care fugise cu consoarta doctorului său, și care îi lăsase neveste-sii afacerea și pe cei trei copii minori în grijă. „Îți las totul: banii, business-ul și pe cei mici. Iartă-mă. Am făcut-o pentru că te iubesc.” Nimeni vreodată nu a putut explica cum vine această treabă… S-a auzit mai apoi că Seghete ajunsese în Dallas și o făcea pe omul cu întreținerea într-un imobil uriaș cu optzeci de etaje, în timp ce noua lui achiziție, nevasta internistului, lucra ca secretară într-un cabinet dentar, aflat la parterul aceleași clădiri. Nici unul nici altul nu au încercat vreodată să-și contacteze fostele jumătăți. Din dragoste, probabil. Oameni… El n-ar fi putut niciodată să plece. Nu așa…
Simți sub picior o mică adâncitură și, privind cu atenție în apa clară înainte de a se scufunda, avu impresia că zărește o mică vietate portocalie. Plonjă cu rapiditate, uitând să-și pună ochelarii, dar strângând puternic între dinți tubul pentru respirat și trase pe nas o cantitate uriașă de apă. Se înecă, scuipă, înjură răspicat și, când se liniști, se scufundă din nou. Însă mica „vietate” portocalie se transformase într-o bucată de plastic roz, aruncată de vreun anti-ecologist și rămasă prizonieră pe fundul mării. Înjură din nou, de data aceasta în gând, dădu să se îndrepte spre mal, dar se întoarse și, cu degete nesigure și o grimasă scârbită pe față, luă cu el bucata de plastic ca să o arunce în tomberonul de lângă bar. „Cine se va aștepta să găsească paradisul, înzorzonat cu pești exotici, roind în apele din jurul Platanei Beach, ca mine să pățească!”, gândi descurajat.

Simina Maria SIMA

***
când am iubit prima oară un trunchi de copac
a fost pentru că nu mai iubisem până atunci,
când am iubit prima oară un bulgăre de pământ
a fost pentru că nu mai simțisem atâta căldură,
când am iubit prima oară Cerul
a fost pentru că s-au ciocnit două pietre
și s-a făcut lumină.

***
nu există poeți,
au murit toți la cutremurul din ’77,
au căzut blocurile peste mesele lor de lemn lăcuit,
le-au aruncat penițele și mașinile de scris
la 2 metri depărtare.
de atunci, sunt toți marcați
și nu mai pot să scrie un cuvânt,
le tremură mâna.
nu există poeți,
au murit toți la cutremurul din ’77,
mai există doar cuvinte.

Nicolai TĂICUȚU

dintr-o noapte albă

a visa dintr-un bob de nisip
aruncat aiurea, într-un bob de rouă
e ca și când ai fi tu însuți
dimineața acelei zile

foaia de hârtie velină
își ia zborul planat de pe masa de scris
și se așază cozoroc, pe fruntea ta
sub clar de lună plină

sigur, întru întregirea acestui poem
ar fi fost nevoie
și de apă puțin unduită
dar mi-s de-ajuns ochii tăi…

dintr-o pornire

ai în față peretele

te strigi pe numele tău de botez
și ecoul îți răspunde corect

ai în față peretele

în graffiti îți scrii numele de botez
multicolor precum o copilărie fericită
vine preotul, confirmă adevărul
și, cu buchetul de busuioc
stropește câțiva picuri de agheasmă
pe locul numelui

te-amuză acest ritual
și treci în locul peretelui
peretele trece în locul tău

și numele-ți dispare
fără să te întrebe
dacă vrei asta

bătrân

precum o pată de lumină
e umbra în urma căreia calc

pe icnetul, pe geamătul meu calc
şi vizualizez pasul şovăielnic
şi sunetul lui se aude precum
de zidărie coşcovită