Spații culturale nr. 74 (10)
Octavian MIHALCEA
VIBRAȚII INCANDESCENTE
Cartea de versuri a lui Ionuț Calotă, Cum să supraviețuiești în dragoste (Editura Art Creativ, București, 2018), poate fi privită drept o celebrare a pasiunii, a perenității valorilor inimii. În acest joc apropiat miraculosului se petrec fenomene posibile doar în doi. Metamorfozele invită la poetizări accentuate, stări interioare greu de uitat. Aici, regenerarea este primordială. Situările spațio-temporale au conotații speciale. Statura poemelor e încadrabilă unor perpetue transfigurări: „un poem în lucru/ răsturnat pe podea/ un scaun biped/ urmărindu-mă mirat/ un mic desen revoltat/ căruia îi plac formele rotunde/ și cu vârfuri/ nimicuri/ în orele când te aștept să apari/ toate astea nu sunt decât/ tăieturi cu oglinda/ prin camera mea/ pustie” (tăieturi cu oglinda). Binomul trup-suflet potențează și vibrațiile celor exterioare. Poetul este profund conștient de funcția soteriologică a iubirii. Misterele „oglinzilor” și „fotografiilor” particularizează prezentul elan amoros. Fructele iubirii respiră la mari adâncimi. Predomină ipostazierile nocturne, atinse câteodată de fluidizări angelice: „ți-am spus/ ești caldă/ probabil ai sânge de pasăre/ cu pleoapele basculezi noaptea/ lovești între genunchi/ ochii mult prea deschiși ai apelor/ jarul luminii de pe flori/ e părul tău/ atât de ușor/ precum aerul/ în care zboară un înger” (floare de pasăre). Poeziile lui Ionuț Calotă expun stări devoționale majore. Acorduri muzicale enigmatice participă la acest veritabil ritual, fiind preconizate deschideri spre orizonturi inedite. Lumina interferează cu întunericul pentru a genera versuri situate cumva în siaj plutonic. De multe ori putem remarca evocarea fascinată a nudului, nostalgie primordială. Ființa iubită ia valențe de alter ego. Fluturii, entități diafane, întregesc evanescențele ambientului sufletesc. Incandescențe tainice animă textele din volumul Cum să supraviețuiești în dragoste. Gesturi aparent insignifiante au parte de redimensionări lirice notabile. Interiorizându-se, poetul descoperă focuri de mult căutate. Numeroase antropomorfizări însoțesc acest discurs îndrăgostit. Nu suntem departe nici de fascinația tușei crepusculare: „locul unde adorm oglinzile/ unde umbrele se sălbăticesc/ și sângele trece clandestin/ dintr-o inimă în alta/ unde rătăcim/ cerșetori fumegânzi/ umbrele noastre/ doar palide imagini/ fotografii aburinde” (imaginesc). Elementele cromatice sunt încadrabile unui fior supramundan. Lumina, sub orice formă s-ar înfățișa, va avea întotdeauna întâietate. Din trecut se materializează personaje foarte apropiate, voci ale sângelui care îmbogățesc realitatea. Tentația evadării este prezentă și ea în acest consistent volum de versuri al lui Ionuț Calotă, vestind incitante propensiuni spre inefabil: „îmi place să călătoresc spre sud/ unde soarele nu apune niciodată/ știu că acolo nu se schimbă nimic/ totul este la întâmplare/ doar apa e din cuvinte/ restul lucrurilor sunt din nisip” (clepsidră).
Mihai VINTILĂ
Utopia Bis – multiuniversul reușit al Ilincăi Stroe
Am pornit pe căile Utopiei Bis mânat de iubirea pentru universul imaginației creat de mai mulți autori de science fiction. Am sperat că voi descoperi și în acest volum ceva asemănător iar așteptările mele nu au fost zadarnice. Ilinca Stroe este un nume care cred că în viitor se va impune prin proza sa scurtă. Apariția cărții a fost prilejuită de câștigarea premiului Dumitru Pricop în cadrul Festivalului Internațional de Creație Literară Titel Constantinescu în 2020. Cu alte cuvinte avem înainte de citirea cărții o confirmare asupra valorii, dar nu era confirmarea mea.
Cu studii în domeniul literelor, specializată în literatura australiană, Ilinca Stroe scrie precum autorii buni. Eu am văzut mai ales o influență a temelor lui Ray Bradbury cu urme de Arthur C. Clark și chiar de A.E van Vogt. Suntem aruncați în lumi imposibile, distopice, nebănuite și uneori chiar utopice. Din acest motiv cred că titlul povestirii Utopia Bis, cel care dă și titlul volumului, este bine ales. Am mai găsit acest titlu la Marlon Thorjussen care creează un univers utopic, al clonării cu implicații asupra moralității, vieții și asupra însăși condiției umane. Ilinca Stroe nu merge chiar în această direcție ci se lasă purtată într-un univers la gândului, al forței imaginației, al unei lumi ideale unde răul nu poate fi decât o poveste. Asta este esența povestirii Utopia Bis. Ea poate fi o lume paralelă, un viitor posibil sau chiar probabil. Important este că poate fi.
Celelalte povestiri nu au lungimea Utopiei, dar sunt bine conturate, rotunde și atrăgătoare din punct de vedere literar. Prima, intitulată La piață, aduce în atenție paradoxul existenței în condiția nonexistenței. Un fapt banal este dus spre direcții nebănuite, iar vocea, zgomotul de fond al discuțiilor nu fac decât să încerce să acopere esența a ceva ce există dar care, în fapt, nu ar fi trebuit să existe. Este povestea unui om fără buric care se prăbușește în piață. Acum nu știm, cât timp așteptăm ambulanța și suntem bombardați de vorbele martorilor, dacă persoana în cauză este un pământean sau nu, dacă a murit sau doar este o persoană căreia i s-a făcut rău. Sunt ambiguități pe care autoarea le plantează, le presară în povestire asemenea cristalelor de sare în bucate. Faptul banal devine astfel doar o posibilitate iar universul cunoscut se extinde.
Epidemie mi s-a părut interesantă prin răsturnarea realității, a lumilor. Întâmplarea descrisă pleacă tot din banal. Un personaj face un comentariu asupra unui monument care reprezenta un leu. Monumentul aflat în fața primăriei, de o vechime relativ mare, construit în anii 20, este văzut diferit. Prima oară o persoană vede în leu un pui. Apoi totul devine o nebunie colectivă pentru ca la finalul povestirii ceea ce era doar o vedenie, o posibilitate devine certitudine iar vechea certitudine devine doar o posibilitate. Povestirea urmărește și difuzarea ideii și substituirii adevărului în cadrul locuitorilor prin intervențiile lor dar si prin falsele rapoarte oficiale. Avem astfel redat universul în schimbare atât dintr-o relatare directă cât și pe o cale aparent legală. Astfel autoarea se joacă construind pas cu pas irealitatea. Răsturnarea adevărului este conflictuală doar în lumea nebunilor de la sanatoriul din localitate deoarece sunt singurii capabili a vedea răsturnarea sau adevărata lume. Translația normal – nebunie, adevăr – neadevăr este foarte interesant construită.
4’33 este o povestire a lumilor paralele care se pot intersecta într-un punct, ca o aberație a matematicii sau ca un paradox al destinului. Astfel, apare posibilitatea cunoașterii celuilalt și desigur șocul inerent al contactului cu acea lume.
Ilinca Stroe scrie curat, cu un limbaj aparent simplu, construind poveștile direct sau prin flashuri. Construcția directă cu o curgere normală a povestirii este cea care îi reușește, varianta cu flashuri, cu decupaje, nu. Am ca exemplu aici ultima povestire intitulată Tabăra, prea spartă și prea confuză față de restul volumului.
Privit ca un total acest volum de proză scurtă este unul reușit și meritoriu pentru autoare. Cred că juriul festivalului amintit la începutul materialului nu s-a înșelat. A văzut esența și anume talentul. Este adevărat că pe lângă acesta se observă și cultura, dar și tehnicile de construcție narativă, trimiterile la diversele metode de scriere neavându-și locul în acest scurt material. Poate ați observat că de mai multe ori am numit prozele drept povestiri. Le consider așa pentru că eu cred că tehnic este asta și sunt. Avem de cele mai multe ori un narator, martor și o puținătate a personajelor. Ce avem din plin este probabilul, cultivat cu acribie, și straturile de percepție ale realității. Multiuniversul este zona unde Ilinca Stroe își duce cititorii.
*Ilinca Stroe, Utopia Bis, Rm. Sărat, editura Rafet, 2020, 132 pagini.
Ion HAINEȘ
FLORENTIN POPESCU, CONVORBIRI CU THEODOR DAMIAN
Doi scriitori, doi jurnaliști, doi oameni de cultură, doi prieteni, două personalități importante ale literaturii române actuale ne oferă bucuria de a-i descoperi într-un dialog sincer, deschis, într-un lung interviu, nesupus niciunei rigori formale, un dialog spumos, fascinant, de o înaltă ținută etică și estetică.
Este vorba despre Florentin Popescu și Theodor Damian și cartea Convorbiri cu Theodor Damian, apărută de curând la Editura Rawex Coms, București, 2020.
De fapt, Convorbiri este mai mult decât un interviu, este o conversație liberă pe diverse teme, de la egal la egal. Ideea acestei cărți îi aparține, așa cum mărturisește, lui Florentin Popescu, care, inițial, a stat în cumpănă, neputându-se hotărî la ce formulă să se oprească, din atâtea posibilități virtuale. În cele din urmă, el a ales una care iese din tipare, ca și personajul cărții sale-un „uomo universale”, „cunoscut, apreciat și iubit în foarte multe locuri de pe mapamond”. „Un dialog viu, spontan și sincer dintre doi prieteni” evidențiază laturi noi ale personalității lor, ale fenomenului cultural și literar din România acestor ani.
La rândul lui, Theodor Damian, printr-o adresare epistolară, prietenească, mărturisește că acum a sosit momentul acestei lungi convorbiri, pentru că, așa cum spune Eclesiastul, există un timp pentru fiecare lucru de sub cer. Pentru el, este o bucurie de a se plimba prin viața sa, călăuzit de întrebările ziaristului, pentru că astfel are posibilitatea de a se cunoaște mai bine pe sine însuși, așa cum recomanda Oracolul de la Delphi sau Socrate.
Prima întrebare se referă la pensionarea lui Theodor Damian. Acesta răspunde că s-a pensionat (pentru anii de lucru din România) mai devreme (la 62 de ani și nu la 65) pe caz de boală (probleme cu inima), după ce povestește avatarurile/coșmarul birocratic prin care a trecut. În septembrie 2019, prof. univ. dr. Theodor Damian a ieșit la pensie de la Facultatea de Științe Sociale de la Metropolitan College din New York, după 27 de ani de predare a cursurilor de Filosofie și Etică și de Sociologie. Bucuria lui este acordarea titlului de profesor emerit, ca o răsplată pentru îndelungata activitate la catedră.
Theodor Damian își continuă activitatea la parohia „Sf.Ap. Petru și Pavel”, înființată de el în 1993, la New York, precum și la Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, la Cenaclul literar „Mihai Eminescu” și la revistele Lumină Lină și Symposium.
Privind înapoi cu bucurie, el privește și înainte cu drag și speranță, cu dorința desăvârșirii propriei sale forme, scopul final al existenței.
În ceea ce privește pensionarea din preoție, părintele spune că acest lucru nu e posibil. „Preot voi rămâne cât îmi va da Dumnezeu zile, chiar pensionat de la parohie tot voi putea participa și oficia slujbe religioase”. Pentru el, enoriașii reprezintă „familia de duminică”.
În plan cultural și literar, Cenaclul literar „Mihai Eminescu” și revista de cultură și spiritualitate românească Lumină Lină, unicat în America, promovează valorile culturii și spiritualității românești în conștiința și sufletele românilor din America. De aceea, el este la ora actuală „cea mai populară figură a diasporei românești din America. Și cea mai importantă”, după cum spune Florentin Popescu.
Personaj ubicuu, Theodor Damian este peste tot, atât în țară, cât și în străinătate. el este un călător, „un neastâmpărat al Duhului Sfânt”, cum l-a caracterizat Bartolomeu Anania. „Te miri în care universitate nu a studiat, în care facultate nu are un curs, cărei biblioteci nu i-a răvășit rafturile și pe care meridian nu i se aude vocea”, spune acesta.
Evocarea nostalgică a copilăriei, cu jocurile ei nevinovate, a prietenilor, a părinților, a locurilor natale (Botoșani) e făcută cu dragoste și dor. „Toată copilăria mea, faza „botoșăneană” e-n mine. Vie și neștirbită”, spune scriitorul. Contactul cu Botoșanii se desfășoară ca un ritual. Acolo are familia, prietenii din copilărie, cimitirul. „Toate întâmplările copilăriei au fost niște porți, porți spre lumi fantastice, nebănuite, închipuite în mintea mea de copil, porți spre alte țări, universuri”. Metafora porții îmbină filozofia cu teologia. Nu întâmplător, Theodor Damian este mândru și bucuros că a primit titlul de Cetățean de onoare al urbei sale natale.
La o întrebare a lui Florentin Popescu privind chemarea către studiile teologice, Theodor Damian răspunde că datele nașterii sale (28 dec. 1951) „au reprezentat o matematică a divinității favorabilă de la început”. Născut din gemeni odată cu sora sa, Dorina, care a murit de pneumonie, el a fost hărăzit de mama lui, Dora, să i-l închine lui Dumnezeu, care i-a ascultat ruga de a-l ține în viață. „Toată copilăria mama mi-a vorbit de Dumnezeu, m-a dus la Biserică și a încercat tot timpul să-mi cultive ideea de a merge la seminarul teologic după terminarea primelor opt clase ale școlii generale.”. Așa s-a și întâmplat. La admiterea la Seminarul de la Mânăstirea Neamț a intrat al doilea (din opt pe un loc). Interesant, adolescentul nu voia să urmeze seminarul și chiar și mai târziu fuge, refuzând să se tundă zero, „oală”, așa cum cereau canoanele Seminarului. După o peripeție pe la Brașov, la un unchi al său, se întoarce la Tg. Neamț, unde o găsește pe mama lui, îngenunchiată în fața icoanei Maicii Domnului, rugându-se pentru el.
Un amănunt important: pasiunea lecturii. „Toți acești ani n-am făcut decât să citesc și iar să citesc”. „Filozofia și literatura m-au convertit la teologie. Pe veci”.
Theodor Damian povestește apoi cum a ajuns în America, la New York. El spune că a ajuns în America din întâmplare. Mai întâi, a avut șansa să obțină o bursă pentru studii de doctorat în Elveția. Apoi, la invitația unui prieten american, a cerut să plece în America și a obținut viza turistică pentru SUA. Pe 15 august 1988, a sosit în America. A obținut o bursă de studii la Princeton University în New Jersey. În 1993, după ce a obținut un doctorat la Fordham University din New York, a înființat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” și Cenaclul literar „Mihai Eminescu”, în acest oraș. Tot în 1993, a fost numit, prin concurs, titular al Catedrei de filozofie și etică.
O problemă importantă pusă în discuție este diaspora românească din America. Unii spun că ea este divizată, alții, dimpotrivă. Theodor Damian vorbește despre păstrarea identității cu care românii au venit, despre nevoia ca ei s-o cultive, să vorbească limba de baștină, să cultive religia, portul, tradițiile, muzica, bucătăria de origine. O problemă delicată este aceea a copiilor persoanelor din emigrație. Un exemplu concret este chiar cel al copiilor lui Theodor Damian. Acum, băiatul său, Andrei, de 21 de ani, vorbește fluent trei limbi – germană, engleză și română, pentru că mama lui, Claudia, nemțoaică, i-a vorbit copilului din prima zi exclusiv în germană, iar Theodor Damian i-a vorbit exclusiv în română. În casă au vorbit românește. De abia la grădiniță copilul a învățat engleza.
„Păstrarea și transmiterea limbii române la urmași este o datorie morală de cea mai mare importanță”, spune el.
Editorul Theodor Damian vorbește apoi despre Cenaclul literar „Mihai Eminescu” și despre revista Lumină Lină, revistă de prestigiu internațional, înființată de el în 1996, despre colaboratorii și structura ei.
Theodor Damian răspunde și la o întrebare care îl privește direct: Cum trebuie să fie un preot, ce calități trebuie să aibă un preot pentru a-și cuceri enoriașii? El vorbește despre caracter și smerenie, despre respectul pentru ceilalți. El nu trebuie să fie un funcționar bisericesc. El trebuie să inspire încredere, deschidere. Preotul este un om ca toți ceilalți. În plus, el are harul primit la hirotonie. El trebuie să fie un model de credință, de duhovnicie, de comportament creștin.
Recunoaștem aici un excelent autoportret.
În încheierea convorbirilor, Florentin Popescu mărturisește că a trăit o clipă astrală atunci când l-a cunoscut pe Theodor Damian, demn descendent al marilor figuri descinse de pe meleagurile mirifice ale Moldovei de Nord: Eminescu, Iorga, George Enescu, Ciprian Porumbescu.
Cartea se încheie cu o bogată, fascinantă biobibliografie a luii Theodor Damian și cu un excelent album foto, prezentat cronologic.
Tudor CICU
Tânărul Voiculescu – un portret într-o carte
După Viața și opera lui Vasile Voiculescu, o monografie despre lumea, viața și opera poetului și scriitorului V. Voiculescu, născut la Pârscov la 27 noiembrie 1884 din părinți munteni (Costache și Sultana), scriitorul pârscovean Gheorghe Postelnicu, în romanul documentar (conceput „beletristic”) Tânărul Voiculescu între medicină și literatură (ed. Teocora, 2020), sondează viața sufletească a lui V. Voiculescu, cu observația de analiză psihologică a momentului istoric în care s-a petrecut destinul acestui mare poet al neamului nostru, urmărit (ca un blestem) de acele dezlănțuiri brutale ale unei epoci haotice și întunecate instaurate după cel de Al Doilea Război Mondial. Această carte, scrisă în formula marilor construcții epice, a fost concepută (spuneam), beletristic, dintr-o dorință de reflectare a unui labirint de lumină prin viața marelui creator pârscovean, urmărind firul tragic al unui destin de poet, nu oricare, ci acel „spirit românesc de o finețe desăvârșită, de o elevație spirituală încărcată cu substanță lirică și rafinament artistic”.
Prozator critic, monografist al lui V. Voiculescu, redactor de revistă, istoric literar „fără un cod estetic”, Gheorghe Postelnicu, într-o narațiune romanescă, care are toate perspectivele unui roman modern documentar, urmărește de această dată viața tânărului poet pârscovean și, în detaliu, portretul aflat la granițele dintre real și fantasticul zugrăvit în scrierile magice ale idolului pârscovean. Iată cum își argumentează autorul ei, scrierea: „Acolo unde nu vorbește documentul, acolo unde nu probează informația, imaginația critică legitimează. Narațiunea, ca discurs istoriografic, și subiectivitatea, ca manieră inerentă, pot reconstitui trecutul, îl pot conduce în mod direct la obiectivul cercetării” (din cuvânt înainte). Spațiul epic al cărții reconfigurează atmosfera de atunci din copilăria poetului pârscovean și prezintă odiseea unei vieți în toată complexitatea ei socială și psihologică, în fapt, un scenariu întrezărit și dibuit din trăirile fragmentate surprinse de V. Voiculescu în scrierile sale. Totodată, bazat pe documente de arhivă, având și vocația sintezei, nu avem cum a nu observa aplecarea autorului cărții spre expertiză a elementelor magice din prozele voiculesciene, intuind un traseu de martir al portretului pe care îl descrie.
Cartea este structurată în 20 de capitole, toate la fel de incitante, iar ochiul său atent la contextul istoric al trăirilor voiculesciene unește fragmentarismul documentar cu regia ordonării argumentelor aduse din interpretarea datelor reale găsite în opera scrisă. Încă din primele capitole: „Ascendenții”; „Hanul cu urși: legendă și realitate”; „Un copil fericit”; „Elevul Voicu C. Vasile”; „Ambianța plaiurilor natale”, autorul cărții nu renunță la aura de poveste a vieții lui V. Voiculescu, doar că o prefigurează din secvențe autobiografice ancorate în prozele sale magice, recompunând-o din secvențe reale din viața prozatorului pârscovean și trăirile ficționale, intersectând realul cu fantasticul. Nu ne îndoim că zona Pârscovului, cu împrejurimile sale, era un ținut acaparat atât mental, dar și în realitate, de diversitatea legendelor și miturilor, cu locuri magice însemnate de Dumnezeu. Dar e un fantastic magic, reieșit din prozele ce mustesc de miracolul lumii (intuit de copil); și prin care a rătăcit mai târziu, ca adolescent, în labirintul vremurilor. Acesta e argumentul cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu, mereu în căutare de documente inedite prin cufărul cu amintiri ale celor care l-au cunoscut pe poet în cursul vieții, se înrolează în această golgotă voiculesciană, navigând într-o ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptățiți să ne dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului dintotdeauna. Spune autorul: „Voiculeștii, ca și alți pârscoveni, aveau în casă cartea lui Vasile Alecsandri „Poezii populare ale românilor”, în ediția din 1866, cu piese culese din toate regiunile locuite de români. Cititorii din sat erau impresionați de frumusețea baladelor „Miorița”, „Toma Alimoș”, de cântecele bătrânești „Movila lui Burcel”, „Cântecul lui Mihai Viteazul”…(care) treceau din mână în mână”, iar „patima cititului unor lucrări dificile a fost dublată de lungi colocvii susținute cu inteligenții colegi bucureșteni”. De reținut că, la mânăstirile buzoiene și vrâncene vizitate, a avut și revelația cărților și tipăriturilor vechi. Dar „copilul era înclinat spre reverie și spre viața simplă, ferită de confort. Avea un suflet duios, era generos și apropiat de cei dragi”. Într-un cuvânt, atmosfera copilăriei pârscovene este una a basmelor în mijlocul cărora a copilărit, de aici și tendința lui Gheorghe Postelnicu în a-și revendica mediul rural și fructifica „straiele” unui mediu țărănesc pe care îl cunoaște foarte bine și în care și V. Voiculescu a trăit.
Mai trebuie adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă, dar până când? Satele noastre îmbătrânesc și pier, odată cu ele, legendele. Este oare V. Voiculescu, omul pe care îl prezintă Gheorghe Postelnicu? Pentru a ilustra puterea pe care a avut-o știința, creația și credința asupra poetului pârscovean, autorul face largi trimiteri la arborele genealogic al familiei V. Voiculescu (Voicu Băcanu și Ion Hagiu – bunicii după tată și mamă ai poetului, veniseră pe Valea Buzăului, dinspre Săliștea Sibiului și Țara Pădurilor de dincolo de curbura munților Carpați) – apoi ne povestește câte ceva despre copilăria feciorului de băcan petrecută în valea Pârscovului. De mic copil, Vasile Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu desișurile sălciilor și arbuștilor ce adăposteau mari ochiuri de apă, așa numitele bălți ori lacuri. Când a mai crescut, era neîntrecut la înot. Alteori (povestește autorul), îl găsim atras de lumea cărților iar locul preferat era: „în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân” – unde dialoga cu personajele și cerul de deasupra sa. Urmează anii petrecuți prin școlile urmate, educația creștină căpătată și asumată încă de la 18 ani când „simțea o mare tragere de inimă pentru literatură și filozofie”, căpătată și prin înscrierea la „Litere”, pe care n-o termină, întrucât „în vara lui 1903, inginerul Șerbănescu i-a luat dosarul de la Litere și l-a dus la Medicină”. Un critic spunea odată că unul dintre efectele unei cărți monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a trăit un mit ca V. Voiculescu, e memoria generațiilor ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg sistem, dar ne așteptăm ca autorul să deschidă porțile încâlcitelor labirinturi care l-au împins de colo-colo pe omul V. Voiculescu. Observăm că aceste trimiteri la textele voiculesciene par a intenționa să-i ofere cititorului un indiciu de acceptare a necunoscutului metafizic din viața poetului, pentru a-l călăuzi în acest labirint al unei realități în care a și trăit. Această intruziune a fantasticului din atmosfera prozelor voiculesciene, cu realitatea zugrăvită în documentele cercetate, transformă scrierea lui Gheorghe Postelnicu într-o narațiune romanescă și-i dă o tentă de poveste. O poveste, de dragoste, este și evocarea primei iubiri a poetului, din paginile în care Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student Voiculescu, urmată, mai apoi, de căsătoria cu Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910. Căsătoria celor doi s-a petrecut la Pârscov, respectiv la Mânăstirea Ciolanu. Anii 1915-1916 au fost anii dublei ucenicii, medicală și literară, ca în 1933 să-l găsim pe V. Voiculescu numit referent literar la Societatea de Difuziune Radiotelefonică, inițiind emisiuni pentru săteni, gen „Sfatul Medicului”. Cităm pe autor: „Voiculescu și-a asumat activitatea de misionar social, crezând cu tărie în îmbunătățirea vieții țăranului, cu ajutorul medicinii, al școlii și al culturii”. Odată cu trecerea sa către maturitate, din ce au scris alții despre el, reiese că avea și un simț al profeției, părând a-și întrezări destinul: „S-ar putea ca pe toți să ne aștepte odată, la mal, aceeași singurătate glacială, același astru mut și nepăsător”, profeție devenită și realitate prin închisorile în care fusese aruncat, fără milă, de un regim nerecunoscător și excesiv oprimant, după care îi va urma moartea, petrecută în condiții groaznice.
Efigia omului V. Voiculescu, după cum sintetizează criticul, ca însușire dominantă, generatoare de fapte și atitudini, este omenia. O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean din tabloul misterios al sfântului ținut la loc de cinste, pe un perete, în holul de intrare al Bibliotecii buzoiene, cât și în epitaful scris de poet pe un portret realizat de artistul Velisaratu: „Lăsați-l, nimeni să nu-l știe,/Un biet bătrân mocnind sub praf,/O biată umbră pe hârtie,/Mai tristă ca un epitaf…”. Cartea concentrează în cele 20 de capitole „întreaga și tragica poveste” a unui poet numit V. Voiculescu. O carte care se adaugă patrimoniului voiculescian de la Casa Memorială a poetului, din Pârscov.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Un prizonier în lumi imaginare
Recentul roman publicat de Janine Vadislav este o subtilă împletire de poezie și proză, modurile de expunere tradiționale fuzionând în scopul obținerii unei situări pe o linie discontinuă a timpului narativ. Este foarte greu să separi narațiunile care aduc la suprafață secvențe din copilărie și adolescență de cele care apar ca halucinații/ coșmaruri provocate de boală, planul real fiind întotdeauna intersectat de cel oniric. Cartea devine „teritoriu labirintic”: „Și eu creez evenimente într-o distribuție uniformă, zice Adam, gândite treptat, astfel încât cele din urmă, tocmai suma evenimentelor gândite constituie timpul de coordonare al acestora și, ca atare, entitatea fictivă care le-ar fi gândit. Adică biata ființă, lipsită de orice putere de înțelegere, prin sugestie se folosește de acel <
Actorul-personaj se situează în lipsa de logică a lumilor fictive prin care trece, fie datorită rolurilor pe care le interpretează pe scenă, fie datorită propriei imaginații, uneori de tip maladiv, care-i permite ubicuitatea, delirul, pierderea capacității de a discerne între vis și realitate: „„Liniștea declanșează un mic cutremur care-i răvășește ziua. Nu știe cum să-i spună Drăguței că o iubește. <
Există, desigur, o trimitere la mitul protopărinților, în primul rând prin numele personajului (Adam), apoi prin ritualul magic al creației: Drăguța este plăsmuită de personajul-demiurg al propriei lumi, dar nu carnal/fizic din coasta/sângele/carnea sa, ci mental, asocierea cu ei, într-un paradis imaginar, accentuând imposibilitatea întoarcerii și a vindecării: „Adam nu-și mai amintea când l-a primit în viața ei, să se bucure de parfumul ei, de zâmbetul ei, de trupul plin de viață cum nu mai simțise la nimeni altcineva. Ar fi putut înnebuni pe loc de atâta fericire. Singura imagine clară, Drăguța în lumina lunii, căldura care roia în jurul ei, parfumul având consistența focului, așa cum se reflecta pe umerii dezgoliți. O ciudată statuetă tanagra, în rochia roz prăfuit, aproape de negru, când aerul se-ntunecă brusc deasupra lacului cu apă tulbure. Mlaștina, printre șiruri compacte de levănțică, ridică la suprafață balonașe cu miros de petrol, care plutesc în slava orașului mitic. Aerul care-l înconjoară, anvelopa de lumină care-o pune în evidență, face din ea ființa divină pe care o adoră uimit de cât noroc i-a dat Dumnezeu când i-a scos-o în cale” (pag.203). Niciuna dintre femeile lui Adam, nici măcar Drăguța, deci femeia lui ideală, nu-l salvează, nu-i vindecă sufletul și mintea, ci îi acutizează suferințele moral/psihice: „I se întâmpla tot mai des, se trezea noaptea și nu știa unde e, nu recunoștea locul și-i era teamă. Încet, încet, apăreau din neantul moale ca un gălbenuș, conturele tablourilor în ramele lor late. Nu-l liniștea să afle dintr-odată că este în dormitor, în patul Brigidei, care dormea cu fața la perete. Treceau minute bune până recunoștea în femeia adormită pe cea la care se mutase de câteva luni…” (pag. 150).
Adam Nour trăiește drama celui care-și caută identitatea, întoarcerea în timp și spațiu reflectând încercările sale de a se legitima prin invocarea familiei, a bunicilor, a rudelor apropiate, a vecinilor cu apucături nu întotdeauna ortodoxe (beția, jocul de cărți, scandalurile apar frecvent în amintirile din copilărie ale personajului), dar, mai ales, a părinților: mama, Coca, fragilă, frumoasă, întotdeauna pradă pentru bărbații fascinați de incapacitatea ei de a rezista la tentații, și tatăl, Gică, un fel de trubadur/ amorez de mahala, mare crai și jucător, care-și trădează familia și alege să fie odios pentru toată lumea. Adam va rămâne, până la finalul romanului, confuz în privința sentimentelor pe care le nutrește pentru tatăl său, oscilând între dor și repulsie, furie comprimată și dragoste lipsită de logică.
Romanul scris de Janine Vadislav este unul al dramei prin care trece intelectualul, incapabil de integrare/ adecvare la realitate, în permanent conflict cu sine și cu lumea. Cumva situat înafara timpului și a spațiului în care figurează ca persoană înscrisă în registrul civil, Adam este unul dintre acei condamnați la singurătate pe care nici sexul, nici banii, nici succesul la public nu-l pot transforma în om obișnuit.
*Janine Vadislav, „Adam Nor cel bun”, Ed. Terra, Focșani, 2020
