De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (3)

Țurganul

Țurganul este o movilă mare de pământ, situată în partea de apus-miazănoapte a vetrei satului Dedulești. Ca și multe alte locuri ce înconjură satul nostru, această movilă își are povestea proprie, o poveste adevărată, ajunsă până la noi din vremuri vechi cuprinse de uitare.
Cu vreo două sute cincizeci de ani în urmă, țurganul acesta nu se afla aici. Pe aceste meleaguri se întindeau doar livezile de pruni ale mănăstirii Dedului din Valea-Babei și țarcurile clăcașilor mănăstirești, cu bordeiele pitite pe sub poala codrului care începea de aici, dar unde se sfârșea nimeni nu știa. Livezile de pruni erau încărcate în fiecare an de rod bogat, pădurile seculare ce se tăiau mereu aveau lemne din belșug, pajiștile cu fânețuri aveau ierburi mătăsoase, dar toate acestea nu le erau de folos cu nimic sărmanilor clăcași de pe pământurile mănăstirești, căci ei trudeau din greu sub biciul vătafilor și al logofeților spre a ghiftui zahereaua grecoteilor care aveau mănăstirea în zaptul lor. Iar călugării aceștia, sătui de toate bunătățile pământului românesc, se rugau în biserica mănăstirii să nu le fie tulburat huzurul, iar sărmanii și oropsiții acestor locuri își blestemau soarta îngenunchind cu frunțile în țărâna pe care o frământau din greu:
– Ajungă, Doamne, atâta obidă și necaz și jale! Ajungă, Doamne, atâta mămăligă amestecată cu zeamă de pelin și cu lacrimi și cu sudoare și cu sânge… Că am venit pe lume goi și am rămas așijderea și încheiem socotelile ăstei vieți pământești iarăși precum ne-am născut, fără numai că strângem în sufletele noastre rănite, comoară fără de nădejde și neîmpuținată de suferințe și de lipsuri…
– Strălucirea soarelui nu-i pentru noi!… Lumina zilei nu ne luminează obrazurile, frumusețea florilor nu ne desfată ochii și nu ne bucură inima iar roadele pământului nu ni-i dat să ne îndestuleze; noi le dăm stăpânilor munca și vlaga brațelor noastre și ne cer viața și ce mai rămâne de luat în urma noastră… Așa că numai noi plătim și tot numai noi rămânem pururi datornici celor tari și mari și sătui…
Dar, cum se făcea, cum se dregea, că bunul Dumnezeu ori nu era acasă ori nu voia să-i asculte pe cei sărmani și slabi, așa că până una-alta, Ziditorul era tot de partea celor ghiftuiți și puternici. Și pentru că minunea unei izbăviri a celor înlăcrimați era încă departe de a se face arătată, uneori acești sărmani se hotărau să-și facă singuri dreptate.
S-a întâmplat odată, ca pe la Sântămăria-Mare a acelui an de aducere aminte, să sosească la mănăstire doi călăreți: un neguțător vestit de la ‘Stambul, însoțit de un spahiu, amândoi veniți cu treburi anume pe aceste meleaguri.
Neguțătorul acesta era un om cu trecere între stăpânii turci din care pricină el primi drept pază și însoțire oșteanul care-l ducea și tărhatul dumisale.
Drumeții aceștia cutreieraseră părțile Buzăului și ale Râmnicului și încheiaseră acolo bune socoteli neguțătorești, iar acum la drumul de întoarcere către ‘Stambul hotărâră să se abată către aceste locuri unde neguțătorul mai fusese și-n alte rânduri și unde încheiase socoteli cu bun câștig cu călugării greci de la această bogată mănăstire. Aceștia îi vânduseră dumisale cirezi de vite, turme de oi, putini cu miere și turte de ceară curată, dar mai ales lemne din pădurile fără de sfârșit care înconjurau mănăstirea.
Au ajuns aici drumeții și au fost primiți și ospătați de călugări, mai cu seamă că neguțătorul era om cunoscut. Starețul s-a bucurat mult de așa revedere și au început să tăifăsuiască împreună, vorbind de una, de alta…
De data aceasta, turcul dorea să încheie un altfel de târg: el mai avea trebuință, peste alte nevoi, să ducă la ‘Stambul, zece copii care erau plătiți acolo cu preț bun. Acești copii erau meniți să devină copii de casă în palatele bogătanilor turci și deoarece negoțul cu marfă vie îi aducea turcului un venit mai frumos decât cel cu vitele ori cu alte feluri de mărfuri, el se oprise mai cu osebire la acest fel de neguțătorie: cumpărarea copiilor din Țările Românești și apoi vânzarea lor pe piețele ‘Stambulului și al altor târguri turcești.
Turcul cunoștea atât mănăstirea aceasta ferită cât și meleagurile deduleștene și avea mare nădejde că de aici, de pe moșia mănăstirii, de prin casele mai depărtate ale clăcașilor mănăstirești, putea cumpăra copiii de care avea trebuință, la un preț de nimic. Dar pentru împlinirea acestui gând, trebuia să aibă mai înainte de toate îngăduința starețului, care avea deplină stăpânire asupra clăcașilor și poslușnicilor mănăstirești. Iar starețul grecotei, hăinindu-se asupra sărmanilor ca-i avea în grija sa și dornic să-și mai bage în chimirul cuvioșiei sale câțiva galbeni, după îndelungă tocmeală, căzu la învoială cu turcul să-i facă rostire de cei zece copii de care avea nevoie; ba să-i dea pe deasupra și o căruță cu doi cai buni, cu care să-și ducă „marfa” până la târgul Brăilei de unde neguțătorul și soldatul trebuiau să se îmbarce pentru ‘Stambul.
De îndată ce isprăvi învoiala cu turcul, starețul chemă la sine pe logofătul lui de taină, grec de-un neam cu el, îi spuse fir-a- păr care-i baiul, iar ca să-l tragă mai cu sârg inima, îi făgădui acelui logofăt și o pungă cu arginți.
În mănăstire, neguțătorului și oșteanului turc li se rânduiseră sălașuri de cinste, în casa de oaspeți, iar starețul cu logofătul său de taină se retrăseseră să urzească planul răpirii copiilor, care suna cam așa: a doua zi dis-de-dimineață, logofătul urma să scoată clăcașii la muncă pe moșia mănăstirii. De astă dată, trebuia să-i ducă la coasă și la strâns fân pe o tarla cât mai departe de bordeie, dincolo de pădure. Apoi starețul și neguțătorul cu oșteanul turc urmau să cerceteze bordeiele clăcașilor, unde știa logofătul că sunt copii mai măricei, între cinci și zece ani, să-i aducă, să-i lege fedeleș, să le astupe gurile cu câlți și să-i bage în saci, ca pe bucate.
După ce ar fi isprăvit trebușoara aceasta, sacii cu copii urmau să fie încărcați într-o căruță cu coviltir anume pregătită și care trebuia să purceadă de îndată prin inima pădurii și pe drumuri neumblate și ocolite, către Dunăre, spre Brăila și de acolo cu vreun barcaz, mai departe către mare.
În mănăstire, unul dintre robii care făceau ascultare la casa de oaspeți prinse vestea de rostul venirii acestui neguțător și repezi de îndată, în puterea nopții, înștiințare către bordeiele clăcașilor, spre a fi pitiți toți copiii.
În zori de zi, potrivit planului întocmit, logofătul grecotei își luă harapnicul și porni către bordeiele clăcașilor să-i scoată la cositul fânului, dincolo de pădurea Baba, cale de trei ceasuri de mers pedestru.
Din urmă, cam la un ceas zăbavă după plecarea logofătului, ieșiră pe poarta mănăstirii și starețul cu căruța cu coviltir, pregătită anume pentru o oarecare „marfă”, însoțit de cei doi călători turci.
După vreun ceas de urcuș prin pădure, ajunseră lângă țarcurile clăcașilor. Prin bordeiele goale era liniște deplină, semn că logofătul trecuse pe aici.
Soarele nu răsărise încă: se îngâna ziua cu noaptea. Starețul coborî din căruța cu coviltir, iar neguțătorul și oșteanul care veniseră călări descălecară și se așezară toți trei pe iarba moale, așteptând reîntoarcerea logofătului ca să înceapă treaba și să isprăvească târgul plănuit.
Așteptară ei cât așteptară, dar în locul logofătului, apăru din marginea pădurii o ceată de clăcași cu topoare, cu coase și cu ciomege, înconjurându-i într-o clipită pe cei ce veniseră să răpească copiii. Logofătul se afla între ei, jumulit ca vai de el, legat cobză cu mâinile la spate precum tâlharii. Ce a urmat, e lesne de închipuit…
După mai multe zile s-a băgat de seamă lipsa starețului și a logofătului. De soarta drumeților turci, care fuseseră în mănăstire, se nu se prea sinchisea nimeni căci pe aici treceau mulți streini.
Stăpânirea domnească rândui cercetarea pricinii și ceru scaunului vlădicesc de la Buzău să trimită un alt stareț pentru rosturile mănăstirii, bănuindu-se că cel dispărut fugise cu logofătul și cu banii mănăstirii, către Elada…
Dar adevărul anume nu s-a putut afla! Nimeni nu putea lămuri unde au pierit starețul, logofătul său de taină și cei doi drumeți turci și nu s-a putut afla nici ce s-a făcut cu acea căruță cu coviltir. Parcă-i înghițise pe toți pământul!
Și până la urmă poate că așa să fi fost. Copiii au scăpat de primejdia de atunci iar părinții lor au fost cu mai mare luare- aminte la uneltirile hainilor acestui neam…
Și tot cam în acele zile, către partea de apus-miază-noapte a mănăstirii Dedului, s-a ridicat pe o creastă de deal, o movilă înaltă cam cât biserica mănăstirii Dedului și acelei movile bătrânii satului i-au spus cum îi zicem și noi astăzi: „Țurganul”.

ANGHEL HAIDUCUL

Cu vreo jumătate de veac înainte de vremea lui Cuza-Vodă, se aciuise prin pădurile din jurul mănăstirii Dedului din Valea Babei un haiduc vestit cu numele de Anghel.
Nimeni nu știa de unde venise și cine fusese el înainte de haiducie, dar călugării greci din mănăstire îi știau de mare frică. Avea acest haiduc legături de taină cu robii mănăstirești și cu unii dintre poslușnici și se mai spunea că era prieten bun cu unul dintre călugării pământeni, pe nume Anania, care fusese îngăduit aici, cu mare greutate, de către egumenul grecotei trimis de la Ianina.
Pentru trebuințele sufletești ale sătenilor care nu pricepeau o iotă din cimilitura grecească în care slujeau „fanarioții” – cum le puseseră ponosul sătenii – scaunul vlădicesc de la Buzău îl întărise cu înscris anume pe acest ieromonah Anania, care fusese primit cu dușmănie de către călugării greci de aici. Dar călugărul pământean își vedea de treburile lui și, spre bucuria egumenului, își petrecea mai toată vremea printre sătenii clăcași, părând a nu se interesa decât de cele sfinte, fără să se amestece în încurcatele învârteli gospodărești ale confraților din Elada.
Iar haiducul Anghel, ce făcea, ce dregea, că dădea târcoale mănăstirii numai la vremea strângerii și trimiterii embaticului către lavra-mamă Cațica de la Ianina Epirului, căreia îi era închinată mănăstirea aceasta bogată, cu nenumăratele ei moșii, păduri, vii, sate cu robi și clăcași și zeci de acareturi.
Vara anului al doisprezecelea din începutul unui veac nou a adus pe meleagurile noastre furtuna unor schimbări ce au zguduit din temelii întreaga suflare românească.
Hatișeriful sultanului Mahomed al doilea, prin care se garanta țărilor românești – Moldova și Muntenia – statornicia hotarelor, a fost desființat după primul război ruso-turc.
înfruntările de oști purtate multă vreme pe pământul Țării Românești, între muscali și hadâmbi, au adus Moldovei pierderea unei mari părți din trupul ei, iar în Muntenia, cumplita ciumă a lui Caragea făcu mai mult rău decât tot războiul care abia se terminase.
în satele de clăcași de pe moșiile mănăstirești veștile ajungeau mai greu, deoarece oamenii nu aveau îngăduință de strămutare decât cu zapis mănăstiresc slobozit de egumenul grec și întărit cu pecetea mănăstirii.
Schimbarea domniilor ori înfruntările de oștiri îi lăsau nepăsători pe sărmanii pământului, deoarece ei nu aveau o soartă mai bună decât a vitelor de povară: trudeau pentru alții și erau legați de pământul pe care-l munceau. Și dacă uneori se mai întâmpla ca vreun haiduc, precum Anghel, să dea geală pe la conacele boierești sau prin mănăstiri și să facă răfuială și

spaimă, sărmanii gustau din plin aceste „bucurii”, socotindu-le drept răzbunări ale suferințelor lor.
Războiul își ostoi truda-i ucigașă, iar ciuma lui Caragea, scârbită de coasa care se tocise în gură de atâta strădanie năpraznică, se depărtă către pustiul zărilor de unde venise. Pe aceste meleaguri răvășite mijise nădejdea păcii și nevoia de pâine.
Haraciul Porții se îndoise iar Domnii nu aveau altă putință de a strânge dările pentru păstrarea scaunelor domnești decât storcând și mai mult puterile sărmanilor țărani destul de sleiți și împovărați: cereau turcii, jefuiau boierii, adunau călugării fanarioți și luau Domnii până și ultima picătură de nădejde a necăjiților acestui pământ.
Vremurile de lipsuri cumplite îi sileau pe dregători să ceară cu împrumut embaticurile mănăstirești și să amâne trimiterea acestora către marile lavre răsăritene. Călugării greci, împotrivitori dintru început hotărârilor domnești, au fost nevoiți în cele din urmă să se închine în fața stăpânirii și să primească cu viclenie această măsură.
Egumenii fanarioți țineau socotelile bănești ale așezămintelor mănăstirești în două rânduri de condici: unele pe față, în care erau însemnate veniturile și socotelile mincinoase – mult mai mici decât cele adevărate – iar altele, într-ascuns, unde erau trecute cinstit toate câștigurile gospodărești, înzecite față de cele arătate stăpânirii și care erau trimise lavrelor răsăritene, odată cu embaticul.
Domnia, care n-avea altă putință de a-i face pe acești jecmănitori ai bogățiilor pământului românesc să-și deschidă mai cu dărnicie băierile pungilor de strânsură, se însoțea într-ascuns cu haiducii care jefuiau și apoi împărțeau prada, cu oamenii de taină ai stăpânirii.
Așa se întâmpla și pe meleagurile noastre: Anghel haiducul, omul de sprijin al stăpânirii, cu ajutorul prietenilor săi din mănăstire, afla de vremea strângerii embaticului, de numărul pungilor cu bani, de ziua plecării și de paza convoiului și împreună cu alți soți de ispravă și de haiducie, dădeau năvală și ușurau desagii plini cu galbeni și cu arginți.
Apoi, călugării se jeleau stăpânirii, stăpânirea rânduia cercetarea întâmplării, întocmea buiardizma, făgăduia prinderea vinovaților – care însă nu erau aflați niciodată – și după o vreme, întâmplarea iar se repeta și iar se rânduia cercetarea și iar se întocmea o buiardizmă și tot așa se depănau vremile și întâmplările și oamenii…
Povestesc bătrânii că odată, călugării greci din mănăstirea Dedului au folosit un vicleșug spre a putea trimite darea anuală către lavra din Cațica: egumenul hotărî atunci să trimită către malul Dunării două convoaie: unul mai mare, care să ducă în locul banilor numai niște samare încărcate cu tarhat, cu turte de ceară, cu buriașe cu țuică, cu putinele cu brânză și oluri cu faguri de miere, iar alt convoi mai mic, cu o ceată de câțiva oameni care să nu bată la ochi și să ducă fără primejdie, în câțiva desagi, bănetul embaticului.
Anghel haiducul aflase de la oamenii săi din mănăstire și de la călugărul Anania toate amănuntele în legătură cu plecarea convoiului celui mare, dar de vicleșugul egumenului cu trimiterea convoiului mic nu avea cunoștință.
El părăsi sălașul din codru, rânduindu-și oamenii pe drumul cel mare, pe unde trebuia să purceadă caravana și se așeză la pândă, așteptând vreme potrivită pentru izbeliștea plănuită.
Cu tâlc adânc și gând hain, egumenul rândui ca Anania, călugărul pământean, să însoțească convoiul de taină, până la malul Dunării, iar la întoarcere să facă un ocol către scaunul vlădicesc de la Buzău, spre a duce vlădichii închinăciunea prea cuvioșiei sale egumenul ot Dedulești.
Când fu înștiințat de stareț că urma să plece la drum lung chiar de îndată, pentru a însoți o ceată mică de călugări greci până la Dunăre, Anania își dădu seama de vicleșugul egumenului și de faptul că banii embaticului nu se aflau în desagii ce-i căra convoiul cel mare plecat cu o seară înainte, ci că erau aici, la cetașii grecotei…Mâhnit peste măsură, primi cu resemnare porunca și se pregăti în pripă de călătorie.
Anghel, haiducul, cu ortacii săi, se aflau demult pe drumul Brăilei și nu avea cunoștință de aceste urzeli, iar veste nu i se mai putea trimite, pentru că nu-i mai putea lua nimeni urma.
Convoiul cel mare ieșise pe poarta mănăstirii, cu alai, cu însoțitori și cu paznici, în sunet de clopote și fără fereală.
Iar în cea de-a doua noapte, la primul cântat al cocoșilor, pe portița dinspre izvorul Babei, ieșea ceata de călugări greci, împreună cu Anania, ducând de căpăstru trei cai încărcați cu tarhat mult și cu desagii plini cu galbeni și cu arginți.
Egumenul îi însoți pe drumeți o bucată de drum, până în muchia zării, dându-le sfaturi de fereală, apoi la despărțire, cheamă la sine pe unul din călugării greci căruia îi dădu pe ascuns un trăistog cu condici și un zapis cu peceți, șoptindu-i câteva vorbe de taină și arătând mereu cu ochii către Anania, care stătea tare abătut mai de o parte, gândind că nu-i putea fi de folos ca vestitor prielnic haiducului Anghel.
Blagoslovindu-i pe cetași pentru osteneala acestei călătorii lungi și pline de primejdii, starețul se întoarse în mănăstire, mulțumit că făcuse treabă bună.
Pe drumul Brăilei, la un loc anume ales, Anghel haiducul cu ortacii săi dădu năvală asupra convoiului, dar nu găsi în desagi banii căutați, ci doar turtele de ceară, merindele și buriile cu țuică și cu miere, ce urmau să fie vândute pe piața Brăilei, potrivit unei anume rânduieli a egumenului, de care avea știință numai grecoteiul ce conducea convoiul.
Dându-și seama de viclenia starețului, Anghel își împărți soții către vadurile și drumurile ce duceau spre Dunăre, iar el cu alți doi haiduci o porni în goana cailor înapoi către mănăstire, spre a afla cu amănuntul de întoarcerea lucrurilor.
Ajunse abia a doua noapte lângă bordeiele făurarilor care-și aveau sălașurile în afara zidurilor mănăstirești și aici află de planul și rânduiala tocmită de egumen, cu trimiterea embaticului cu cel de-al doilea convoi.
De călugărul Anania nimeni nu știa unde putea fi aflat, deși Anghel ar fi vrut să stea de vorbă și cu cuvioșia sa.
Ca vântul și ca gândul porni Anghel pe urmele cetașilor și îi ajunse aproape de târgul Brăilei, către miez de noapte. îi urmărise de departe cu mare fereală și văzu că erau patru inși având cu ei trei cai încărcați cu poveri.
Așteptă deci vreme prielnică și-i lăsă pe cei urmăriți să facă popas la marginea târgului, unde priponiră și caii la păscut, apoi se apropie prin porumbiște și se puse la pândă.
Auzi șoapte în grai grecesc din care nu desluși mare lucru și făcând semn celor doi haiduci ce-l însoțeau, hotărî să-i îmbulzească pe călugări către zori, când se vor pregăti să treacă Dunărea cu vreun barcaz.
În ceata călugărilor, părintele Anania întins pe spate în iarba moale își puse drept pernă comanacul și se înveli cu dulama, privind cu ochii larg deschiși puzderia de stele. îi era necaz că scapă din țară atâta amar de bănet strâns din sudoarea și truda sărmanilor.
Embaticul acesta se ridica la peste o sută de pungi cu galbeni și tot atâtea pungi cu arginți, căci de peste zece ani egumenia nu mai reușise să trimită la Cațica nici para chioară, din pricina războiului care abia se sfârșise și mai ales de răul haiducilor care puseseră stăpânire pe toate drumurile și vadurile.
Și știa părintele Anania că atât egumenul cât și ceilalți călugări grecotei îl bănuiau de legături cu haiducii și din pricina aceasta nu aveau încredere în el și-l urau de moarte. I s-a făgăduit și bani mulți, numai să plece unde o vedea cu ochii, dar cuvioșia sa a rămas statornic locului, legat de clăcașii și de robii mănăstirii, cu care își amesteca necazurile și umilințele ce le îndura de la monahii greci, care-i puseseră gând rău.
Cu mâinile prinse clește sub ceafă, se gândea cum ar putea împiedica plecarea în zori a grecoteilor, cu comoara mănăstirii, către Elada. Cu privirea către nemărginitul cerului, i s-a părut că o stea din Calea robilor a căzut alături în iarbă.
Apoi, ca o străfulgerare scurtă, a simțit în partea inimii un junghi ascuțit și încercând să se scoale, un val de sânge cald i-a năpădit gura. Ochii începură să i se tulbure și căzu într-o toropeală adâncă iar puterile îl părăsiră.
înainte de a-și da ultima suflare, auzi ca de pe alte tărâmuri un glas cunoscut, răcnind:
-Câinilor, l-ați înjunghiat!
Era glasul haiducului Anghel care stătea de pază în preajma cetei, dar care venise prea târziu spre a împiedica crima grecoteilor care-l înjunghiaseră pe Anania înainte de a ajunge la Dunăre și potrivit poruncii primite de la stareț.
Ucigașii părintelui Anania fură pedepsiți fără cruțare, chiar atunci și acolo, la margine de drum, iar embaticul luă drumul scaunului domnesc.
Povestea spune mai apoi că Anghel haiducul a adus trupul neînsuflețit al prietenului său Anania la mănăstirea Dedului din Valea Babei.
Egumenul și călugării greci care mai rămăseseră în mănăstire, aflând cele întâmplate, fugiră în toată lumea de frica răzbunării lui Anghel și nimeni nu mai află de ei, în vecii vecilor.
Trei zile și trei nopți au tras de istov clopotele marelui schit, iar Anghel haiducul, îngenunchiat lângă sicriul răposatului călugăr Anania, jelea amarnic.
Și mai spune povestea că acest călugăr Anania i-ar fi fost frate bun haiducului Anghel, dar anume nu se poate ști.
Embaticuri la Cațica nu s-au mai slobozit de atunci, iar stăpânirea orândui mănăstirii din Valea-Babei un egumen pământean care stătu în cinstea egumeniei mulți ani în șir, fără a fi tulburat de nimeni.
Anghel haiducul s-a lepădat de haiducie, s-a statornicit printre clăcașii din Valea-Babei, și-a luat nevastă, și-a temeluit târlă și s-a tocmit logofăt la mănăstire, lăsând cu limbă de moarte ca să fie îngropat alături de călugărul Anania, cel ucis mișelește de hainii acestui neam.
Crucea lui din piatră cioplită, acoperită cu mușchi și roasă de dintele vremii, a avut pe ea săpat un epitaf din care astăzi nu se mai pot desluși slovele, dar bătrânii spun că erau scrise oarecând următoarele cuvinte:

Distribuie: