Spații culturale nr. 74 (9)

Viorel DODAN

Mortul

Dimineață rece, cu brumă, cum nu mai văzuse demult nea Vasile. Deschise ușa grajdului și un abur dens, cu miros de lucernă uscată și bălegar îl lovi în față. Gogu, calul lui sfornăi ușor și-și ciuli urechile, așteptând palma obișnuită peste crupă. Și nea Vasile i-o dădu, conform ritualului…
– Ce faci, mă, Gogule? Tot cal, tot cal? Nu ți-au crescut aripile alea? Că de când aștept…
Gogu necheză ușor, scuturându-și coama bogată.
– Nea Vasile! se auzi de la poartă.
– Ei! Cine-i? Hai încoa` dacă ești om bun! Dacă nu, du-te la vecinu`! râse el.
Era Silică, vecinul de peste drum.
-`Ai noroc, mă, nea Vasile!
– Noroc mă, Silică! Ia zi, care-i necazu`?
– Ce necaz, bre? Doamne ferește! Am venit și io așa… să mai stăm de vorbă, mai una-alta…
– Mă, io una-alta am! O vrei hiartă?
– Pi, matale ce crezi? Pă vremea asta… râse Silică cu toți dinții care-i mai rămăseseră.
– Floareoo! Făi, fată! Ia ieși oleacă, că iote ce oaspete de seamă a venit la noi!
– Iaca, na! Ce mare oaspete?… Silică! Iar ai vinit, mă? Așa dimineață. arză-te-ar pă mațe de bețiv! Ai venit să-l îmbeți și p-ăsta al meu, acuma?
– Floareo, floricica mea! Ia nu te mai supăra și adu țuica colea! Pune și piper în ea!…
– Da, da, da! Altceva mai știi?… Da` de când tu te-ai sculat, de mâncare nu le-ai dat, gunoiul nu l-ai luat de-a ajuns așa… suhat!
– Hai, lasă, lasă! Pune tu țuica aia, că ne facem de mai mare rușinea la omu` ăsta! Vine și el la noi prima dată pă ziua asta și… E așa, măi, Silică?
– E, bre! E! râse el cu gura până la urechile căciulii rusești pe care o avea.
– Mă, Silică! Stai aci, na, pă scaunu` ăsta, să nu cazi din chicioare când ți-oi spune ce-am auzit!
– Aoleu, nea Vasile! Da` ce-ai auzit?
– Mă, ai auzit, mă, că p-ăla al lu` Năsălie, l-a otrăvit nevastă-sa?
– Aoleu? Când, bre? Că acu` două zile am băut cu el la Fane Bogatu la bar!
– Pi… ieri, mă! Ieri!
– Și cum l-a otrăvit, bre? Ce i-a dat?
– Bă, cică i-a pus apă-n vin! Auzi tu!
– Pfoooai! Nevastă-sa?!… Bree! Îți spui io! Muierile e cele mai ale dracu` de pe pământ! Îți mănâncă zilili și după aia te și otrăvește! Știu, c-am avut și io de-astea! Săracu`!…
– Da, mă! Și după aia cică i-a pus clorură de sodiu în mâncare, de să perpelea ăla de durere!
– Ce otravă-i aia bre?
– Nu știu, bă, nici io, da` am auzit că-i de-aia rea!
– Pfoooai dă capu` meu!… `Ai, bre, zi, că matale ai mai multă școală ca mine! Vorba-aia… te știe satu` că ești diștept!…
– Floareo, floricica mea? Mai vii azi cu țuica mea?…
– Aoleeeu, nu-ți mai tace gura aia!… Ho, că viu! Na! Silică, tu… mai ușor, că io nu mai vreau să te culc iar cu câinele-n cușcă, da?
– `Ai, bre, tanti Floareo! Și matale, acuma… Am dormit și io odată și-mi scoți ochii toată veața!…
– Io nu-ți scoț ochii, mă, da` de data asta, Băse al nostru ți-i scoate, dacă n-o mai avea loc de tine-n cușcă! Ha, ha, ha!…
– Floare, floricica mea, ia vezi tu de treaba ta, că noi am cam discuta…
– Mda! Discutați, discutați, până vă-mbătați! Ia, lăsați că vă știu eu, c-așa ați făcut mereu!…
– `Ai noroc, mă, Silică! zise nea Vasile, dând peste cap păhărelul aburind.
– Phiii! Noroc, nea Vasile! zise și Silică făcând la fel și ștergându-se cu mâneca jegoasă a hainei. Bre, bună o ai, da` rar o dai! Hă, hă, hă!… Și, ia mai zi, bre, cu ce l-a otrăvit aia p-ăla?
– Nu ți-am zis, mă? Cu clorură de sodiu! Otravă grea!
– Phiii!… Și-a murit, bre?
– Pi, n-a murit din prima și de-aia i-a dat cu acid acetic pă el!
– Phiii!… I-auzi, a dracu` muiere! Și accidu` ăla de care zici, ce face, bre?
– Păi, face, bă! Încheagă sângele și să umflă toate alea-n tine și plesnești ca cum plesnește bășica porcului când o ții la soare!
Silică își face trei cruci mari și mai dă pe gât un pahar.
– Aia e, bă, Silică! Ghine de tine că ți-ai dat seama la timp și te-ai devorțat. că iote ce pățeai!
– Să știi, bre! Dumnezeu mi-a dat gându` ăl bun! Și face o cruce mare, cu ochii spre cer.
– Nea Vasilee! Ești acasă, bre?…
– Care ești, bă, că nu văz pân-acoloșa? Îs acasă, tu nu mă vezi? `Ai încoa`! zise el ștergându-și mustața și abia ținându-se să nu râdă.
– Cine-i bre? întrebă Silică grăbindu-se să mai bea un pahar și care nu vedea cine-i la poartă, că stătea cu spatele…
– `Ai noroc, nea Vasile! Noroc, mă, Silică! Iar bei? Hă! Hă!
Când ridică ochii din pahar, Silică rămase înțepenit, cu ochii mari cât fundu` paharului și cu gura căscată de zici că era peștera Muierii.
– Ce-ai, mă?! Ce-ai rămas așa?… Zici că dai o țuică, nea Vasile?
– Dau, mă! Că dacă nici la la morți… râdea nea Vasile ținându-se cu mâna de curea.
– Bre… bre… nea Vasile! îngăima Silică. Bă, Năsălie, tu nu erai mort, bă?!
– Hă! Hă! Eram, bă! Da` ieri! Azi îs viu, tu nu vezi?! râde Năsălie.
– Pi, văz, bă, văz, da` nu crez! Că, nea Vasile a zis că ești mort… că te-a otrăvit nevasta!…
– Da, bă! Așa e! Am murit oleacă, da` tot ea m-a înviat! Hă! Hă!
– Ei, draci! Cum?
– Iete-așa! Cu zeamă de varză!
– Hă! Hă! Hă! râse nea Vasile. Vezi, bă, Silică?! Femeia te omoară, da` tot ea te și-nviază, bă! Da` tu nu știi, că nici n-ai apucat să mori până te-ai devorțat de Anișoara ta!…
– `Ai, bre, nea Vasile! Faci sanchi de mine și io era să-mi crape inima de sperietură! Bă, Năsălie, mai du-te dracu` cu otrava ta cu tot!… Bre, ia vezi că s-a terminat hiarta asta! Mai adu una să mă omor și io acilea!
– Floareo, floricica mea! Țuică hiartă ca a ta, nu mai face niminea! Ia mai adă una-ncoa`!…

Leons BRIEDIS

ÎNŢELEPCIUNE PRIMORDIALĂ

Sunt o filă ruptă
din veşnicie
pe acest tărâm
veşnic nearat, nesemănat,
necultivat de poezie

(patrie, moşie, împărăţie de poezie
în care trăiesc tot mai adânc)

patrie, moşie, poezie
unde mă simt
în siguranţă şi statornicie
căci şi eu, Doamne, sunt
o fila ruptă din veşnicie

Paul SPIRESCU

Țara aceea din suflet

Nu mă mai interesează gropile din asfalt, nici câinii containieri,
nici țigăncile din piața municipală, cu minunatul lor refren „țigări – țigări”,
nici micile găinării ale marilor șmecheri locali,
nici marile găinării ale micilor șmecheri naționali,
nici golăniile milițienilor preschimbați subit în polițiști,
ale medicilor și profesorilor stagiari și ale vânzătorilor de cai verzi pe pereți,
mi-e lehamite de mesajele de felicitare, de diplomele de excelență și de apelativul „maestre”,
mă dor rădăcinile ochilor de priveliștile obsesive cu lichele și curve de ambe sexe,
m-am săturat de patronii care mă fură, de liderii sindicali care vor să-mi cumpere libertatea
doar pentru trei poli,
am uitat, pur și simplu, să-i mai înjur pe toți aceia care mi-au falsificat copilăria,
tinerețea și întreagă biografia mea,
am uitat să mai arunc cu pietre în geamurile caselor nimănui, înalte și cu paznici la poartă,
încep să învăț, buchisind literele alfabetului și numărând pe degete cifrele,
că singura țară în care poți trăi cu adevărat
e țara aceea cu râuri cristaline, în care se vede înotul peștilor printre pești
și zborul păsărilor printre păsări,
țara aceea cu munți împodobiți de zăpada aducerilor aminte,
țara aceea adânc scufundată în suflet

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Imaginația nu exclude Rațiunea
sau
esența poeziei este (in)actuală

MOTO: „Ce sunt mă face să trăiesc” (Shakespeare)

Titlul – sublinia cândva, Schopenhauer – trebuie să fie pentru o carte, ceea ce este adresa pentru o scrisoare. Și pe vremea celebrului filosof german, poeții, romancierii, prozatorii, criticii etc. scriau cărți fără adresă. Ei – expeditorii. Tot ei – destinatarii! Egoismul absolut al creatorului? Egolatria? Egocentrismul…? Poeta Rodica Dascălu se desprinde tranșant de această pierdere irecuperabilă, pe care și-o pricinuiește însuși autorul, adresându-se direct, fratelui ei, Cititorul , cu imperativul titlu: Imaginează-ți o grădină? Este modul elegant al scriitoarei, de a ne invita să-i parcurgem o scriitură, aparent accesibilă, în care esteticul se întâlnește fericit cu sacrul, configurând o frumusețe sofianică, neostentativă, plină de smerenie, asemenea celei din Cumințenia pământului a lui Constantin Brâncuși.
Poeta își dorește un lector cu imaginație personală, autonom implicat în decodificarea celor 120 de poeme, capabil să-și asume „nebunia de a gândi cu mintea” sa – am folosit titlul unei cărți de referință în acest sens, autor Gabriel Liiceanu – , adică de a-și recrea o mică „grădină a lui Adonis” modelată după dorințele sale de multitudine, armonie și pluralitate estetică . Nucleul simbolic al volumului trimite la identificarea grădinii cu o carte deschisă, cu un mare poem creat întru glorificarea înțelepciunii lui Dumnezeu și implicit a soartei Omului ce se pare că retrăiește angoasa amintirilor dintr-un paradis pierdut pentru totdeauna.
„Nebunia de a gândi cu mintea ta” condiționează modul de a fi al cititorului „ales”, adică al celui ce se dorește/ vrea să fie – folosesc expresia lui Kierkegaard – mai mult „decât un exemplar într-un banc cu heringi”. Prin urmare – un lector capabil, cu voință sisifică, care intenționează să-și vadă în scriitură doar figura propriului spirit! Act clar de narcisism. Adică desprins – desigur, cât este omenește posibil – de intenția autorului și de intenția operei.
De fapt, autoarea ne cere (semn al unui respect absolut – cine își respectă cititorul se respectă pe sine –, mai curând ne sugerează să ne împrietenim cu neputința („înseninare”), cu spaima de a porni la drum („temeri”), cu voința de a ne regăsi în labirintul lumii și de a trăi intensitatea maximă a unui ciclon („schimbare”), de a decide să alegem să-l vedem pe Dumnezeu („smerenie”), să devenim conștienți de puterea cuvântului („echilibru”), să nu oprim niciodată roata iubirii („rugăminte), să acceptăm că drumul care începe e fără întoarcere („dublă oglindire”), să înțelegem cum un suflet își câștigă libertatea/ grație creației („ritual) etc. Pe scurt: să ne pătrundem de ideea că exilul interior este o necesitate pentru un scriitor ce vede realitatea mai întâi cu ochii sufletului și apoi cu ochii minții, așa cum credem noi că procedează Rodica Dascălu.
Imperativul din titlu Imaginează-ți…, ne obligă să reamintim precizarea că ficțiunea/ imaginația/ fantezia (nu cred în sinonimia totală) nu exclud rațiunea. Dintre numeroasele definiții date imaginației, care se potrivește ca o mănușă, prezentului volum, este cea dată de filosoful existențialist, J. P. Sartre: „reprezentare rațională a unei realități absente.” Pentru a putea reprezenta realitatea care nu se vede/ absentă și totuși prezentă, cele două instanțe ale comunicării lirice (autorul și lectorul) trebuie să folosească simultan atât rațiunea Rațiunii, cât și rațiunea Inimii: „nu avem puterea de a ne schimba/ sau de a inspira în bine viața altcuiva./ frica ne ține captivi./ lanțurile ei trainice lasă urme/ de neșters, dacă aflăm cheia cu/ ajutorul căreia deschidem lacătul,/ vom păși pe un țărm unde vălul orbirii/ se desprinde, ne ridicăm din umbra durerii,/ la orizont răsar primele raze, aspirația rămâne.” ( aspirația).
În transfigurarea realităților absente (angoasa, durerea, frica, singurătatea, neliniștea, dorința, fericirea, zădărnicia, revolta, farmecul, contemplația etc.) autoarea folosește mai puțin fantezia descriptivă (perceptibilă sau plastică), ci – cu predilecție – fantezia creatoare sau liberă, specifică arhitecturii grădinilor suspendate în toate colțurile ființei și neființei. Iată sub agonia și extazul lui „Eu este altul” (auto)portretul nevăzut al autoarei: „frumusețea interioară o întâlnești/ la oamenii fericiți în solitudine./ ei nu aleargă în exterior,/ nu sunt tânguitori./ doar dăruiesc din preaplinul armoniei,/ fără a fi conștienți de acest fapt.” (dincolo de chip).
Volumul în sine poate fi considerat un autoportret în palimpsest și, în același timp, „grădina” Eului auctorial, spațiu estetic întru glorificarea înțelepciunii divine, a simbolisticii creștine și a măreției misterului creației: „scrisul, asumata povară, / precum un vehicul nevăzut/ mă poartă în tainice pliuri de timp./ neacceptarea, durerea, prin transfigurare,/ devin motive florale în delicata simfonie.// sub bagheta marelui dirijor trăiesc starea/ de a fi parte dintr-un întreg, unde doar El/ vede și poate răspunde întrebărilor.” (marele dirijor). Imprevizibil interferate poetic sunt cele trei forme ale potențialului conștiinței introvertite (mistică, religioasă, poetică) în orientarea sau elanul lor; extranoetice – în esența lor; superior senzoriale – în natura lor; și unificatoare – în funcția lor.
Se știe de la romanticul Novalis, drumul ascuns merge spre cele interioare. Aici în clipele de inspirație sublimă, conștiința estetică caută în adâncul propriului Eu, lumina celui pe care omul trebuie să închidă ochii ca să-l vadă: „în fața unei uși închise rămân/ împietrită, în mine s-a făcut întuneric./ e ora stingerii, întoarcerea în locul unde/ nu ești îmbrățișat e chiar drumul spre risipire.// spre alte spații ce așteaptă să fie explorate./ timpul rămas e tot mai scurt, până-i descopăr/ sensul, trăiesc provocări, reverii, etape./ treptat mi se dezvăluie însorita alee.” (naștere). În ansamblul „grădinii” configurate de Rodica Dascălu se revelă simfonic, într-o cromatică rogvaiv, problematica omului etern: acceptarea destinului labirintic, nostalgia armoniei, fugit tempus, tirania singurătății, posibilitatea dialogului cu Dumnezeu, nevoia de iubire, voința supraviețuirii, nevoia exilului interior, frica, înstrăinarea de sine, vanitas vanitatum, empatia etc.
Deși timpul este cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor: „ard intens zestrea divină/ irosind-o în zbateri fără rost./ procesul continuă, este lent dar/ ireversibil, creativitatea încetinește/ dispersia, construim împreună o sferă/ magică, un organism viu.// cine dă cine primește/ nu se poate aprecia./ cu atât mai mult/ rodul inspirației este de neprețuit.// în situații limită când totul pare/ fără soluție atenuăm dezechilibre.” (dezechilibre), poeta este deschisă atemporalului. Esența poeziei volumului este (in)actuală. Memoria și fantezia cele două surse fundamentale ale cărții Imaginează-ți o grădină au tendința, prima să anuleze distanța față de trecut, iar a doua față de prezent și viitor, încât să-i permită cititorului să recreeze într-o libertate absolută, poemul.
Scriitura și inspirația plasează cititorul într-un prezent atemporal, într-o altă „distanță” de timp și spațiu, necesară pentru efectul estetic al receptării. Experiența poetică este pentru R. D. și cititorii ei, a-temporală. Transfigurat timpul nu este atât „măsură”, cât mai ales „durată”- durata oricărei mișcări, ar spune Zenon. Poezia „grădinei” transfigurate trans-temporal, privește direct spre Dumnezeu și este fragmentată de efemeritate, devenire și fior: „sunt luminițe pretutindeni,/ în oraș, în casă, totul este o feerie./ natura își alege atent veșmântul, pe/ cerul sângeriu copacii goi scriu poeme.// văd steaua ce răsare mai sus/ de vârful bradului împodobit./ întrezăresc marea taină/ a Începutului.// oare peștera inimii, unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Bethleem pentru Tine,/ Cel ce ești bucurie în toți și în toate.” (fiorul începutului). Lirismul volumului este prin excelență fenomen și expresie a libertății de gândire poetică: pe cerul sângeriu copacii goi scriu poeme despre utopia culturală a prezentului…
Și pentru lectorul care-și imaginează propria-i „grădină”, starea poetică care-i vizualizează farmecul și beatitudinea sunt fiice ale libertății. El trebuie să devină poet în sensul cunoscutului erou dostoievskian, atunci când spune „doi si cu doi fac cinci”. Doar beția libertății poetice face posibilă unitatea contrariilor, adică – aici și acolo, odinioară și acum, eu și tu și el să coexiste și să devină una. Rodica Dascălu este fericit contaminată de poetica începutului continuu și de poetica tainei: „obsesia de a începe etape este/ foamea ireală de a exista/ într-o comuniune/ lipsită de profunzimi.// eternul cântec al adevărului îl auzi/ în tăcere uneori, în zgomotul lumii/ o fantă se deschide, prin ea pătrunde viul,/ o speranță timidă ce piere apoi sporește, un/ fluid al cărui drum, pornind din întuneric, trece/ prin inimi aprinse, construind lucid pe vechile ruine.” (obsesia începutului).
Vă rog să observați, trăsătura principală a fanteziei autoarei contaminată – estetic vorbind – de expresionismul blagian, pe care-l transgresează bacoviano-eminescian, este dispariția oricărui parametru de spațiu și de timp, ce-i permite distanța estetică, de unde se vede/ aude convenabil, eternul cântec al adevărului. Autoarea, un autentic colecționar de trăiri îi sugerează cititorului, desigur, o grădină de vis, o expresie utopică a unei dorințe eliberate de orice tip de anxietate. Imaginează-ți o grădină – ca loc ideal al cultivării fenomenelor/ gândurilor vitale, interioare. O grădină sinonimă cu exilul interior al fiecărui cititor, adică o „gură de rai” bogată în simboluri, precum eternitatea și în care, cum spune poeta, aspirația rămâne!
Starea de cumințenie a pământului/ smerenia, simfonismul problematicii transfigurate, universalitatea poeziei (trecerea de la Eu la Noi), prezentul atemporal, poetica începutului continuu, suflul divin etc. din scriitură pot provoca cititorului de elită, admirație. Se zice că Wagner definea admirația drept o „putere a posibilității de receptare”. Lucrul cel mai grav însă – scria în Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleșu – care i se poate întâmpla unui cititor/ receptor de arte, este să fie lipsit de capacitatea de a admira, adică să se nască cu fatalitatea „ochiului rău”.
Pentru a preîntâmpina, probabil, „ochiul rău”, poeta Rodica Dascălu îi propune lectorului o cheie de lectură liberă: Imaginează-ți… Altfel spus, cum este „grădina” pe care ți-ai imaginat-o/ reprezentat-o, așa ești și Tu…! Eu, autorul, sunt o instanță neutră, care încă mai crede în admirația ce înalță sufletul capabil să se lase cuprins de farmecul și de întrebările lumii, de poetica tainei, de frumusețea inefabilă a gândului. Autoarea care-i face indirect o odă cititorului nu trebuie să uite avertismentul lui Cioran: „Le dăruim prietenilor noștri cărțile noastre, le scriem dedicații afectuoase, credem că ne vor citi, că se vor înduioșa pentru noi sau ne vor admira. Eroare. Nu facem decât să-i indispunem. Pe scurt, exemplare sacrificate.” Acesta nu-i decât începutul…
Poate că au dreptate frumoșii noștri cititori, care văd lucrurile exact invers: viața ca pe o Ficțiune și Poezia ca pe o realitate supremă inaccesibilă! Să ai darul Verbului rămâne un blestem chiar și după terminarea unei cărți… Poate că a venit vremea să ne lăudăm singuri? Da. Dar numai în gând! Nu în gura mare, cum mai vedem și auzim tot mai des în ultimul timp… Ca să închei totuși optimist, nu cred în sloganul: Literatura a murit, trăiască smartphon-ul. Le smartphone va trăi doar ca motiv literar.

*Rodica Dascălu, „Imaginează-ți o grădină”, ArtBook, 2020

Ionel POPA

VIAȚA de FIECARE ZI din ROMÂNIA COMUNISTĂ

După un solfegiu pregătitor urmează concertul unui cvartet: În așteptare de Mihai Zamfir (Ed. Polirom, 2020).
În primăvara timpurie a anului 1929, tinerii prieteni, avocatul Dissescu și bancherul Reiss, au hotărât să-și construiască casă nouă, pe Intrarea Vergului nr.6. Îmbinând arhitectura florentină cu elemente moderne. Maestrul arhitect Antonescu le-a construit un „bloc-vilă” cu două apartamente. Celebrul arhitect a îmbinat în mod armonios frumosul artistic cu utilul. Din vechile case în care au crescut, cei doi au adus doar mobilă de stil. Și anii au trecut.
În vremurile cumplite care au urmat, locuitorii imobilului l-au păstrat cum au putut, în funcțiune. A suferit cutremure și alte pericole și datorită unei verișoare a lui Reiss, cu o funcție înaltă în partidul comunist și datorită faptului că acolo a locuit câtva timp, clandestin, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, vila burgheză a scăpat în două rânduri de naționalizare. Apartamentul de la etajul II a fost cumpărat (salvat) de Matei Zippa, șef de secție la Academie, dar n-a locuit acolo. Mai târziu a locuit fiul său, Christi. După moartea bătrânilor Reiss și emigrarea fiului lor Mili în Israel, apartamentul a fost repartizat politrucului Nicolae Airinei și soției, „tovarășa Ana”. Christi a fost nevoit să se retragă la mansardă. De la sfârșitul anilor ’80, dintre participanții la inaugurarea din 1930 a vilei mai supraviețuia fiul bătrânului Dissescu, Gheorghe cu soția Lilica. Istoria vilei Dissescu-Reiss face din ea un personaj simbolic al romanului. Sub mersul de tanc-buldozer al comunismului, vila „burgheză” și-a pierdut din frumusețea inițială, dar și-a păstrat statutul de martor al veacului… de suferințe care au urmat, casele dărâmate de dictator au lăsat numai amintiri. „Casele” comuniste erau blocuri, toate identice, fără personalitate, construite pentru „măcinarea sufletelor” prin frig, foame, frică.
Din paginile solfegiului, de dinaintea cutremurului comunist, sunt de reținut următoarele acorduri: „Instalați în noua locuință, tinerii Dissescu și Reiss, fiecare cu nevastă și câte un băiețel, s-au simțit acasă încă din prima zi. Bărbații doreau de multă vreme să plece din casele vechi unde se născuseră, iar vila-bloc însemna și începutul unei noi vieți. În 1930, totul era nou și promițător. În ritmul în care răsăreau în București blocuri cu două, trei sau mai multe etaje, în care se deschideau restaurante, bodegi de lux ori grădini de vară în parcuri, ai fi zis că lumea se pregătea pentru un veac de pace și fericire în orașul ce semăna tot mai mult cu unul european, așa cum îl visau părinții tinerilor de la 1930.”
No comment!
Planul/topografia blocului-vilă i-a inspirat scriitorului structura romanului. Primele pagini fără titlu, pe care le-am numit solfegiu, spun istoria, în mod esențializat, istoria țării din perioada interbelică. Perioada respectivă devine termen de referință și comparație pentru istoria comunista, în speță, ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste. După acest solfegiu, urmează cele zece capitole, fiecare cu titlu imobiliar și notarea datei calendaristice: Capitolul I Etajul I Noiembrie 1987; Capitolul II -Mansarda – Decembrie 1987; Capitolul III – Parterul – Aprilie 1988; Capitolul IV Mansarda – 1988; Capitolul V- Parterul – Septembrie 1988; Capitolul VI – Etajul II – Decembrie 1988; Capitolul VII -Etajul I – Martie 1989; Capitolul VIII – Etajul II și Mansarda – 1989; Capitolul IX – Decembrie 1989; Capitolul X – Februarie – 1990. Primele opt capitole sun relaționate după cum urmează: capitolul 1 cu 7; capitolul 2 cu 4; capitolul 3 cu 5; capitolul 6 cu 8. Deci un cvartet. În cele opt capitole, fiecare instrument/personaj își execută partitura. În ultimele două capitole cele patru instrumente/personaje execută împreună partitura, de fapt ultima parte: evenimentul revoluționar din zilele Crăciunului 1989. Interpretarea ultimei părți se face pe două voci: a vocilor cărora așteptarea s-a împlinit și vocea căreia așteptarea i s-a năruit.
Pensionarul Dissescu, Christi, Veronica, Ileana așteptau/visau o casă ocrotitoare, pe care s-o iubească; Airinei așteaptă salvarea casei sale – comunismul.
În capitolul 1, în cea mai mare parte – monologul bătrânului Dissescu – , sunt trei detalii de maximă semnificație: „[…] numai frig […]”; „[…] când s-au golit rafturile magazinelor, a apărut și frigul […]”; „Mă trec răcori închipuindu-mi ce-ar zice un tip, cu ochi albaștri, dacă s-ar apuca să le cerceteze atent (dosarul de la cadre și filele jurnalului său secret), cu gândul de a te scoate oricum vinovat.” Sunt consemnați cei trei F: Frigul, Foamea, Frica. Cu ei, regimul comunist a subjugat poporul.
Capitolul 2, care ne duce la Iași, relatează „ora de iubire” dintre Christi și Veronica. Iubirea lor în orașul cu „vechi și dulci” amintiri e o încercare de ieșire din urâțenia lumii comuniste.
Capitolul 3 e despre viața dramatică a Ilenei, sora vitregă a lui Christi. Rezumându-I viața de așteptări și neîmpliniri, naratorul lărgește aria de cuprindere socio-politică a romanului. Prin intermediul gândurilor și observațiilor personajului, scriitorul aduce în atenția cititorului pe ceilalți locatari ai vilei, în primul rând pe politrucul Airinei. În acest mod, naratorul transferă sarcina sa de psiholog Ilenei.
Capitolul 4 e despre neliniștile, frământările și incertitudinile lui Christi, legate de iubirea lui pentru Veronica. În această stare tensionată, gândurile lui Christi încep să graviteze în jurul sorei sale vitrege, care îi este aproape o străină.
În capitolul 5 sunt relatate alte momente temporale din viața Ilenei. În gândurile și neliniștile ei apare tot mai des fratele ei vitreg.
Capitolul 6 e despre profesorul Airinei, politrucul care predă la Universitate „filosofia”. În relatarea biografiei acestuia sunt punctate câteva aspecte care îi definesc caracterul și ascensiunea profesională: originea, căsătoria cu „tovarășa Ana”, fiica comunistului ilegalist Gavrilovici, activitatea de turnător la Secu, și iubirea târzie, ridicolă, pentru studenta Maria Zmău (Mașa), venită din Basarabia. Pe fundalul vieții lui Airinei se conturează imaginea malefică a securității.
Capitolul 7 continuă capitolul 1, iar capitolul 8 continuă în tandem capitolul 4 și 6. Capitolele 9 și 10 strâng la un loc firele narative și personajele, raportându-le la momentul revoluționar din decembrie ’89, care pune capăt dictaturii comuniste și lasă deschisă calea unor noi așteptări.
Evenimențial, așteptarea personajelor are două paliere: unul social-politic, celălalt intim. Palierul socio-politic e ilustrat prin tipologia personajelor (pensionar, intelectual activ, activist; bătrân, matur, tânăr; bărbat, femeie), prin caracterul lor și prin atitudinea față de dictatura comunistă. Acest palier dă romanului dimensiunea politică.
Al doilea palier are două intrări: cea familială a cuplurilor: Dissescu – Lilica și Airinei – „tovarășa Ana”; și cea erotică a triunghiului Veronica-Christi-Ileana.
Regimul comunist, prin diferite metode, a perturbat și deviat viața intimă a oamenilor. În aceste condiții, când găsește o breșă, Erosul izbucnește impetuos, încălcând toate tabuurile și restricțiile. Și în acest caz, romancierul se dovedește echilibrat și subtil analist. El nu face din povestea erotică a trioului Veronica-Christi-Ileana un caz de cazuistică morală. Lasă cazul în seama psihanalizei, pe el îl preocupă descrierea modului cum erosul se opune traumelor pricinuite de comunism. Scriitorul are și inspirația de a învălui povestea celor trei în reminiscențe poetice eminesciene (numai ele ar merita o pagină de comentariu).
Romancierul e un fin analist al triunghiului erotic, al relației celor două femei, care numai în treacăt s-au văzut, dar tot timpul și-au fost ostile. Christi nu va înțelege conștient, ci numai va simți ostilitatea dintre Veronica și Ileana. Iubirea lui pentru Veronica rămâne neîmplinită, dar iubirea se va împlini în relația sa cu Ileana, și tocmai în zilele revoluției. Iată un subiect pe care scriitorul, după cum spuneam, îl lasă în seama psihanalizei.
Paginile care relatează suferințele, neliniștile, întrebările născute în sufletul și mintea bărbatului îndrăgostit ne trimit spre paginile analitice din romanul lui Camil Petrescu și Anton Holban. Personajul lui Mihai Zamfir face parte din familia lui Ștefan Gheorghidiu și Sandu. Povestea de iubire dintre Christi și Veronica, având ca spațiu Iașul, este un excelent exemplu de intertextualitate. Sunt abil folosite modelele oferite de Ibrăileanu (Adela), Lovinescu (Bălăuca), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste…), Anton Holban (O moarte care nu dovedește nimic) și nu în ultimul rând ecourile din poezia erotică a lui Eminescu și cea a Veronicăi Miclea. Și din corespondența celor doi.
Cu privire la cele două paliere narative mai trebuie subliniată întrepătrunderea celor două paliere, ele nu rup în două părți romanul.
Din puzzle-urile biografiei personajelor este reconstituită istoria țării din perioada dictaturii ceaușiste.
Gheorghe Dissescu, inginer pensionar, fiul celui care în 1929 a construit vila florentină, a trăit tot timpul cu frica dosarului. El ține un jurnal secret în care notează evenimentele la care e martor și le comentează. Din prezent, prin numeroase rememorări, se întoarce la nii adolescenței și tinereții din perioada interbelică. Acum, în prezent, toate așteptările și speranțele îi sunt agresate de frigul, foamea și frica impuse oamenilor de dictatura ceaușistă. Dissescu urăște pe comuniști..
Cel care își afișează cu mândrie grosolană cartea de vizită, Nicolae Airinei, conferențiar universitar doctor, Universitatea București, este un vajnic apărător și apologet al comunismului. Urăște pe Gorbaciov, a cărui politică a deschis cale prăbușirii comunismului. Airinei e căsătorit cu „tovarășa Ana”, cu funcție importantă în MAE. E lipsită de feminitate, sau altfel spus, asexuată. Caracterial, Airinei este un carierist și un delator. Crede în comunism și suferă pentru el. Toată viața a urmărit parvenirea social-politică și științifică, așa că e greu de crezut în sinceritatea lui. Un singur lucru e cert: regretă cu lacrimi prăbușirea comunismului, cu toate că ideologia comunistă i-a distrus omenia și l-a frustrat de toate drepturile firești ale vieții personale. Când descoperă acest adevăr, este prea târziu și încercarea de salvare prin iubirea pentru Mașa, în loc să-l umanizeze și salveze, îl aruncă în ridicol. Ultima clipă, când gustă din fructul oprit și Mașa, foarte elegant, îl obligă să plece definitiv, este una de mare umilință, consfințește sfârșitul lui și a ceea ce a reprezentat. Meritul scriitorului este, că în portretizarea personajului, nu a căzut în capcana caricaturizării, care nu și-ar fi avut locul în dramatismul din roman.
Christi Zippa, cel care locuiește la mansardă, deși pare un tânăr prins în mrejele iubirii, e cercetător literar, pasionat de munca sa, și un anticomunist convins. În final, aflăm că este unul dintre semnatarii scrisorii de protest citită la postul de radio Europa liberă. Christi e un personaj cu o viață interioară complexă și intensă.
Ileana, cea care locuiește la parter, pare o ființă ștearsă, anonimă. Ea ilustrează cenușiul și nesiguranța vieții în comunism. Sub această înfățișare se ascunde o ființă sensibilă, cu o viață interioară intensă. E făcută din același aluat din care e făcut și Christi.
Toate personajele sunt în așteptare: Dissescu așteaptă prăbușirea dictaturii comuniste a lui Ceaușescu; Airinei, tancurile care să salveze comunismul; Christi e în așteptarea împlinirii iubirii și eliberarea din chingile comuniste; Ileana așteaptă o schimbare radicală a vieții sale de anonimă. Până și TIMPUL așteaptă: fiecare an așteaptă viitorul an. Foarte subtil, scriitorul sugerează sinonimia între așteptare și acumulare, care se realizează în punctul critic: izbucnirea revoltei. Revolta izbucnită în zilele Crăciunului lui ’89 îi îmbrățișează pe toți.
Narațiunea romanului În așteptare este un aliaj prețios de relatare neutră la persoana a treia singular, de stil indirect liber, de monolog interior și rememorări.

*Mihai Zamfir, „În așteptare”, Ed. Polirom, 2019

Ștefan Costache ANDREI

mirare

m-am mirat tare mult, după ce
dimineața te-a scăpat în brațele mele
ca pe o pisică-iubire infinită de tors,
amintire de ceai și mic dejun frugal,
oameni pe care îi îmbrățișai cu dor
pisică-rea uitată în gândul meu,
atât de singură, atât de tigrată,
atât de cuminte, că nu mai vreau
să îți dau drumul din vise!

ora albastră

ora albastră îmbracă amurgul
într-o rochie colorată ca minutele ei!
turnul cenușiu în care urcam pentru
a sări pe cadranul roman,
antică jucărie a unei iubiri prizoniere
unui exercițiu de capă și spadă.
pisicile exersează pe un pervaz,
speranța zilei de mâine.
am înnebunit de dorul tău, poezie!
și aștept să te strâng la piept,
după ce ei vor spune
că nu mai am voie să te întâlnesc!