Spații culturale nr. 62 (6)

Mircea V. HOMESCU

APORII (II)

§. La 10 februarie 2003 un post de radio occidental, deloc neinformat, difuza un comentariu informaţional pe marginea eşecului fatal al navetei Columbia, petrecut la 1 februarie. Între puţinele variante acceptabile se afla şi „virusarea” comandată a calculatorului de la NASA care dirija aterizarea automată a navetei şi schimbarea unghiului de acces în atmosfera peri-terestră, cauza exploziei navetei. Cum, cine şi de ce? Explicaţiile oferite arătau, pe scurt, că „isprava” simbolizează răzbunarea arăbimii musulmane mondiale pentru o „altă ispravă” veche din 1981, a cosmonautului evreu aflat în navetă, Ilan Ramon, fost pilot al avionului care a bombardat reactorul nuclear irakian din oraşul Osirak. Pare-se că „replica” musulmană a depăşit imaginaţia previziunilor Mossad-ului sau, cu alte cuvinte, chit pe chit. După aproximativ o lună, acelaşi post de radio revenea asupra evenimentului (peste care s-a lăsat o suspectă tăcere informaţional-comentativă) cu presupunerea că nu este exclus ca mecanismul schimbării unghiului de acces în atmosferă să fi fost dirijat direct în terminalul automatului din navetă de către indivizi umani, posesori ai unor capacităţi excepţionale „psi”, care le permit să „vorbească” la distanţe mari între ei (cei cu atare capacităţi), fără să mai treacă prin calculatorul de la NASA. Aceste autentice „minuni”, de neimaginat, există, se ştiu şi se practică de cca 20-30 de ani, atât în fosta URSS, cât şi în USA. Spioni necunoscuţi (decât în reţeaua lor) sovietici au transmis telepatic confraţilor de breaslă şi de calităţi similare informaţii şi comenzi, al distanţei de mii de kilometri; treburile s-au divulgat, oarecât, atât cât s-a crezut „necesar” în ultimii zece ani, omenirea începând să se „deştepte” asupra a ceea ce nimeni n-ar fi crezut că era posibil. Recent, un „oarecare” Mecklenburg a publicat o carte despre „Agenţii PSI” care a stârnit mirare. De ce? Fiincă nimic nu este primit cu mai multă rezervă decât un adevăr dur, rostit ferm şi care contravine limitelor gândirii noastre. Poate că şi tăcerea în care a fost îngropat accidentul de la 1 februarie 2003 se încadrează în „strategia” necunoaşterii anumitor adevăruri neconvenabile. În cazul nostru neconvenabil ar fi să se ştie că unii oameni pot să comande, de la distanţe imense, terminale care operează pe nave maritime, aeriene sau din alte „locuri” strategice, cu condiţia de a se cunoaşte „codul” de acces al piesei. Ceea ce nu este greu de aflat, având în vedere că azi în lume totul se poate cumpăra, inclusiv cunoştinţele, dar şi fiinţele oamenilor. Istoria dovedeşte din plin această fire păcătoasă a omului care vinde tot ce este în jurul lui, inclusiv pe el însuşi.
§. Toţi „paşii înainte” (alias progres) cunoscuţi în istoria lumii s-au făcut contrazicând părerile şi accepţiunile gloatei, turmei etc.
§. Un posibil mod de a-l câştiga, pe un oarecare, de partea ta, este ascultându-l. Ascultându-l el crede că te-a convins asupra părerii lui.
§. Într-o competiţie de idei, folosindu-ţi toate argumentele, nu doar pe cele selecte. Imaginaţi-vă ce mută ar fi o pădure în care ar cânta doar păsările cu „ghiersul” plăcut. Poate că farmecul sonor al pădurii se află în faptul că în păsăretul cântător sunt şi ciorile?!
§. Ion Dodu Bălan, scriitorul şi politrucul „culturnic” din epoca de aur a comunismului, face în 2003 o autentică, dar deosebit de demnă, metanoia (autocritică recuperatoare). După ce ani mulţi, prea mulţi chiar, a blamat şi a blocat (în ignorare) scriitori de valoare, fiindcă ar fi fost legionari, xenofobi, mistici etc., azi face eforturi sincere şi competente recunoscând valoarea lor, cândva batjocorită. Între cei care se afla azi în „recuperare” regăsim pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Vasile Militaru, care sunt doar câţiva dintre marii nedreptăţiţi ai vieţii.
§. Cele ce vor urma se înscriu, opţional, între bestialitate nativă şi perversitate premeditată (dobândită). Cum? Uite-aşa! De câtva timp sistemul naţional de propagandă insinuantă, mediatizări dezinformante prin radio, televiziune etc. nu oboseşte cotcodăcind despre grija generoasă a vânătorilor, care se înghesuie să hrănească, pe timpul iernii, sălbăticiunile din păduri. Chipurile sunt „ajutaţi” mistreţii, cerbii, căprioarele care au dificultăţi de furajare pe timpul iernii. Relatarea, intensiv mediatizată, naşte o întrebare care conţine, implicit şi răspunsul. De ce numai mistreţii, cerbii şi căprioarele? Doar mai există în mediul nostru natural şi urşi, lupi, vulpi şi nu numai. Să facă vânătorii noştri acest gest exclusiv din dragoste pentru biotopul periclitat ca supravieţuire? Categoric, nu. Pe generoşii noştri vânători îi interesează numai numărul acestor vieţuitoare, care ies vii în primăvară. Nu din dragoste, ci fiindcă constituie obiectul „divertismentului ucigător” numit vânătoare „sportivă”, încă una dintre „distracţiile” omului devenit, de multă vreme, neom. De ce numim însă această crimă colectivă (în haită)… sportivă? Câtă vreme ea este eminamente exterminatoare de vietăţi? Să nu-mi spuneţi că omul vânează vietăţi, din juru-i, de când există pe lume oameni şi animale; aceasta fiindcă are nevoie de proteine alimentare de origine animală. Nu contest că ar putea să fie şi asa, precum gândeşte o imensă parte dintre oameni, ca motivaţie; dar să fim sinceri, când vânăm o facem ca să ne distrăm (prin uciderea cuiva); a trecut demult vremea când oamenii vânau, vânătoarea fiind unica sursă de carne animală; azi vânăm din plăcere criminală, căreia îi zicem cu perversitate – sportivă. Freud numea o atare opţiune psihologică drept dorinţă/ plăcere refulată. Între mascarea refulată a dorinţei/ plăcerii de a împuşca un cerb şi tentaţia defulantă de a împuşca un om, nu este decât un singur pas, pe care-l facem adesea, după ce ne-am antrenat psihic vânând un cerb, o căprioară sau un fazan.
§. Logic gândeau strămoşii noştri din Latium: Vulgus veritatis pessimus interpres. Adică gloata (de ce nu prostimea?) nu înțelege şi nici nu suportă adevărul.
§. Este periculos să fii moştenitorul cuiva (despre caracter şi gene este vorba), fiindcă nici nu bănuieşti ce nenorociri poţi prelua.
§. Bârfa mahalalei este mass-media vremurilor pre-radiotelefonice. Televiziunea a depăşit însă, prin imoralitate şi impertinenţă, performanţele bârfei de antărţ.
§. Perioadele de aşa-zis război rece (diplomatic adică, fără armată) care au existat adesea în istorie au fost, poate, adevărate gheţare preincandescente.
§. Meditaţia unui hoţ. Dacă furi ceva şi nu ai luat tot ce se putea fura din locul respectiv, la puşcărie vei avea motive serioase de regret. Mi-a făcut mărturisirea aceasta un recidivist.
§. Dacă şi-ar fi imaginat I. Budai-Deleanu ce „explozie” de importanţă va avea ţigănimea românească în secolul XXI, sigur că ar fi scris mult mai multe despre rasa neagră a românimii.
§. Cât de schimbătoare este semantica folclorului românesc! Altădată, chemarea: dă-mi, mândruţo, guriţa… simboliza dorinţa unui schimb de săruturi. În 2003, guriţa femeii mai este cerută şi pentru alte servicii amoroase?!
§. O temă asupra căreia am meditat îndelung, după ce am zăbovit o vreme printre părerile multor „specialişti”, inclusiv spiritualul analist Pascal Bruckner (cf. Mizeria prosperităţii, Ed. Grasset, Paris, 2002), este aceea a rezistenţei, cu succes, a socialismului în China şi în Cuba, după ce fusese căsăpit, în restul lumii, unde apăruse la un moment dat, de către cei ce l-au „organizat” social şi economic (conceperea politică aparţine lui K. Marx),nimeni altcineva decât marea putere financiară mondială semitic-masonică (rokfeleriană şi rotschildiană, inclusiv recent adiţionatul Sörös). Pentru ce a fost lichidat socialismul statal (politic şi economic) de către cei care-l instauraseră, am comentat altădată. Acum mă limitez să spun doar că nici în China şi nici în Cuba masoneria financiară mondială n-a reuşit să obţină poziţii dictatoriale şi nici pârghii de control decisive. Şi mai există încă un motiv. Nici în China şi nici în Cuba capitalismul n-a precedat instalarea „revoluţionară” a socialismului. Ambele ţări au „păşit” din medievalismul economic direct în socialism. Cândva, marxiştii dogmatici susţineau că nici n-ar fi posibil aşa ceva şi că doar capitalismul naşte condiţiile „revoluției” socialiste.; ceea ce s-a dovedit a nu fi corespuns realităţilor vieţii. Azi, supravieţuirea cu succes a socialismului, în ţările menţionate, s-a dovedit durabilă şi cu progrese economice evidente, dar şi sociale şi morale, fiindcă conştiinţa şi mai ales morala popoarelor respective n-a fost pervertită cu năravuri capitaliste. Se pare că pe acolo nu se „obişnuieşte” trădarea şi nici goana turbată după avere şi dupa putere. Mai important însă este faptul că „aplicarea” socialismului s-a făcut de către indivizi curaţi sufleteşte şi imuni la tentaţiile spurcate ale capitalismului, spoliator până la exterminare. Istoria, chiar cea apropiată, va dovedi dacă P. Bruckner are dreptate când scrie şi susţine că: În curând capitalismul va trebui să-şi susţină procesul în faţa unor judecători, care au deja în buzunar sentinţa de condamnare la dispariţie. Într-un alt text, acelaşi analist spune că: Azi, capitalismul nu mai poate fi scuzat pentru lipsuri şi greşeli; a venit vremea să fie confruntat cu înseşi idealurile pe care le-a promis şi pe care le-a uitat, sfidându-şi susţinătorii şi victimele. Şi când te gândeşti că preludiul finalului capitalist se află în romanul Banii al lui Emile Zola, simbolizat de oligofrenul „investitor” milionar, Amadieu, care încă din 1891 sfida logica, etica şi morala, doar cu banii cu care „jongla”, spre disperarea naivilor care mizau pe dreptate.

A d d e n d u m

Pare de necrezut, dar un românaş de-al meu a putut demonstra, cu anticipaţie de aproape şapte decenii, ceea ce omenirea şi istoria ei confirmă cu tardivă şi inutilă decepţie, în domeniul antiumanismului criminal atât al capitalismului, cât şi al socialismului. Socialism trădat la vremea lui de aceleaşi „unelte” nemernice şi fără suflet capitaliste, disperate de perspectiva de a le fi venit rândul să cedeze altei formule, mai bună, poate, pentru o perioadă de vreme oarecare (în lume totul fiind mişcare/ schimbare). Cine a fost profetul? Panait Istrati (Panaiotaki, cum îl alintau cei din Brăiliţa, pe la începutul secolului XX). Când a proorocit el? În anul 1934, după ce se „plimbase” îngrozit prin proaspăt denumita Uniune Sovietică. Disperat de ceea ce văzuse că se întâmpla acolo şi cum „arăta” socialismul aplicat de cuplul Lenin & Stalin, cocoţat în vârful unui Comitet Central şi cu miniştri şi altă „ştăbime” (proletară?), compuse din 75-85% evrei şi doar cu restul rusnaci păcăliţi şi „antrenaţi” ca să-şi terorizeze şi să-şi lichideze fraţii, părinţii şi fiii prin aderare (sau împingere) la bolşevism, Panait Istrati scrisese şi publicase Spovedania unui învins (mai corect ar fi fost s-o denumească a unui păcălit). Izgonit cu furie „internaţionalistă” din gaşca „gauche-istă” a occidentului, mai ales francez, gaşcă în fruntea căreia se afla cel ce-l iubise demenţial, iniţial, pe Panaiotaki, poate nu atât pentru valoarea lui de scriitor, cât pentru revoluţionarismul lui sincer, dar trădat prin păcălire – Romain Rolland, Panait Istrati revine, unde altundeva decât în ţara de unde plecase? – în Brăila copilăriei lui. Avea atunci 50 de ani când a dat spre publicare periodicului Credinţa, editat la Brăila de Alexandru Tudor (lichidat, la rândul lui, în „gulagul” bolşevismului românesc, după 1945), o suită de mărturisiri denumite Pagini de carnet intim. În numărul din decembrie 1934, Panaiotaki grăieşte, prin scris, urmaşilor săi pe rătăcitoarele şi trădătoarele cărări de viaţă. Gândurile, pe care le reproduc mai departe şi prin care este imposibil să nu înţelegi că îi imploră să nu-i calce pe urme, nici ca gândire şi nici ca acţiuni, sunt emoţionante.
Câtă dreptate are Ecleziastul când spune că totul este vanitate. Mă uit la ce-a rămas din mine după ce am parcurs o cale atât de lungă; un biet om învins de boală şi strivit de nevoi, după ce ajunsesem acolo, unde ar fi depins doar de voinţa mea ca să devin şi eu un om sătul. Mă ridic însă, cu restul de puteri de care mai sunt capabil, împotriva materiei robitoare, distrugătoare de suflete. Deşi astăzi sclav, prizonier al nevoii de pâine şi adăpost, ca cel din urmă dintre nemernici, afirm în acest ceas de supremă sinceritate, că viaţa nu e posibilă fără credinţă. Dar care mai poate fi azi credinţa, din moment ce noi le-am distrus pe toate, substituindu-ne „luminii”ce, singură, era în stare să ne apere de a cădea în acest abject materialism.Ce-a mai rămas din năzuinţele ce-ar fi putut să facă din aceşti oameni nişte sfinţi? Cei din alte vremuri se temeau de Dumnezeu şi asta era de ajuns să înăbuşe în ei o parte din egoismul care ar fi putut să-i facă să uite că fără practica sentimentului de dreptate şi milă, comunitatea omenească se transformă într-o comunitate de lupi. Azi nu mai poate mânca o pâine, cinstit, nici cel ce n-are drept unelte decât palmele sale, nici cel ce are drept singură unealtă creierul; ci numai vicleanul înarmat cu gură mare şi obrăznicie. Scăldat cândva în „balta” creatorilor de false religii am devenit, eu însumi, unul din aprigii susţinători ai mincinoaselor valori morale, intelectuale şi estetice, ba chiar am aprobat, un moment, şi am glorificat violenţa, în locul iubirii, crezând că disperaţii vor fi mai buni în ziua în care nimic nu-i va împiedeca să se „gospodărească” singuri, în toată dreptatea. Nu sunt, însă, mai buni, fiindcă nu se poate face o lume nouă cu gânduri vechi, lustruite doar pe deasupra. Şi vina mea e cu atât mai mare cu cât ştiam, de mult, că aceşti pretinşi aspiranţi la o viaţă „morală” nouă erau, în imensa lor majoritate, tot atât de imorali, tot atât de lacomi de bunuri pământeşti, ca şi vechii stăpânitori răsturnaţi. Aceasta nu m-a împiedecat să mă mint pe mine însumi şi să urlu, în cor cu lupii flămânzi, contra celor sătui. Pedeapsa, iat-o! În ziua în care am îndrăznit să răcnesc adevărul, nemaiputând tăcea, că numai lupii se află în ambele părţi ale „baricadei”, un gol imens s-a făcut în jurul meu… şi în sufletul meu; nemairămânându-mi altă mângâere decât cuvintele scumpei mele mame, „maică, nimeni nu vine să-ţi sărute buzele, când viaţa ţi le amărăşte, decât bunul Dumnezeu”.
Să comentăm, un pic, câteva dintre decepţiile pe care le mărturiseşte… în pragul morţii:
– că a venit vremea viclenilor, înarmaţi cu gură mare, obrăznicie şi bâtă, dar şi a creatorilor de false „religii”… politice;
– că încă de atunci şi de atunci până azi se glorifică cu perfidie violenţa ca înlocuitor al toleranţei, că de iubire nici dracu nu mai vorbeşte (exceptând-o pe cea sexuală!);
– că a fost un fals demagogic lozinca conform căreia săracii vor fi mai buni când vor avea puterea, dar s-au dovedit mai fioroşi; fiindcă nu se putea face o lume mai bună/ nouă cu concepţii şi cu oameni vechi/ perverşi, lustruită doar pe deasupra. Este însă genial textul lui Panait Istrati şi l-aş scrie sub o „icoană” politică: pretinşii aspiranţi la o viaţă nouă sunt la fel de imorali şi de lacomi de bunuri materiale ca şi stăpânii răsturnaţi. Mai zice el şi că este o greşeală josnică să urli în „corul” lupilor flămânzi împotriva lupilor sătui, fiindcă numai l u p i se află de ambele părţi ale baricadei. Ar fi singurul mod în care s-ar izgoni lupii din competiţia istorică socialism versus capitalism şi se va putea face pasul d e c i s i v peste cadavrul capitalismului, care, oricum, trebuie să părăsească scena istoriei pe care a încărcat-o cu atâtea crime şi dezonorante inumanităţi.

§. Religiile s-au „priceput” de când există să ofere omului nişte răspunsuri splendide la nişte întrebări pe care acesta nu şi le pune niciodată pe durata întregii sale existenţe lumeşti. La întrebările pe care şi le pune omul, religia temporizează răspunsul/ soluţia, până după trecerea Styxului, când se va face dreptate, după norma: fiecăruia după ce a făcut în viaţă (uneori şi pentru ce nu a făcut?!). În schimb, ştiinţa oferă nişte răspunsuri la fel de „inspirate” la nişte întrebări pe care nu le-a pus niciodată nimeni. Să fie şi acest paradox una dintre cauzele haosului din gândirea omenească?
§. Profeţiile şi eshatologia multor religii ale lumii anticipează că a u r u l lumii va aparţine cândva (în apropierea „sfârşitului” lumii) rasei „iubite/ alese” – semiţii. Că azi în această rasă intră şi evreii şi arăbimea mesopotamiană & peninsulară… şi alte naţii este o problemă cu explicaţii – momentan – greu de acceptat. Aurul despre care vorbesc textele profetice poate să fie galben (metalul) sau negru (ţiţeiul), care în curând va fi mai valoros decât metalul. Cele două „sortimente” de aur, menţionate mai înainte, constituie, realmente, temă de conflict între posesorii aurului galben (bancherii lumii – evreii) şi cei ai aurului negru (arăbimea musulmană). Dacă ar da Dumnezeu un gând pozitiv (strategic) celor doi posesori de aur (evreii şi arăbimea) spre a nu se mai război între ei, s-ar putea întâmpla cu adevărat minunea prezisă teologic (talmudic, biblic şi coranic). Ar exista atunci condiţia politico-materială care ar aduce „restul lumii” la picioarele autorităţii exclusive a „aleşilor simiţi”, de care vorbesc textele mistico-mitologice ale religiilor de sorginte abrahamică. Textologia budistă, chino-taosită, brahmană etc. îşi scutesc adepţii de predominarea lumii, mitem obsesiv care crează atâta agitaţie şi stress belicos în masa populaţională monoteistă a lumii de azi. Ascultă, oare, cineva această predică pacifistă (un pic ridicolă) a mea, în zilele de azi când întreaga lume vrea… război? Inclusiv noi, românii, care avem de ales între a muri în război şi a muri… de foame, dar şi de prostie.
§. Într-un moment de depresie, Marin Preda îmi spunea că înţelegerea deplină, fără obiecţii, a oricărui om este posibilă doar când el nu este de faţă (aluzie la… după ce pleacă dintre oameni/ din viaţă)”. Iar de atunci am avut, de mii de ori ocazia să mă conving că multă dreptate avea.
§. Chaque sotise a son temps, normal jamais. Iată o valoroasă mostră de moto pentru oricare eseu sau cuvântare, a oricui. Cu o singură condiţie: să confirmi, cât mai puţin, simbolica, dar şi cocreteţea moto-ului. Este foarte greu.
§. Omul este un etern suspicios. Când eşti sigur că ai observat ceva, fără să te fi îndoit, să fii la fel de sigur că ai modificat ceva (involuntar) din ceea ce crezi că ai observat în mod obiectiv, în realitatea evaluată. Cam sofisticată redactarea, dar aşa se petrec multe în viaţă şi în gândire. Şi încă, dacă încerci să descrii ceva, cu convingerea că ai înţeles totul, să fii sigur că, de fapt, deja ai modificat o parte oarecare din realitatea pe care ţi-ai propus s-o descrii/ reproduci. Fiindcă doar aşa poate funcţioneze psihologia omenească, compartimentul „percepţie-exprimare/ reproducere”.
§. Inegalabilul chirurg-filozof care a fost René Leriche, creatorul chirurgiei fiziologice din secolul XX, scriitor cu un stil exprimativ fermecător, spunea că omul este făcut din carne (masă proteică polimorfă) şi sentimente, peste care tronează decisiv, dar concurenţial, bucuria şi tristeţea, care dau farmec chiar şi celor mai înnourate ipostaze ale vieţii. După aşa ceva mai poţi spune altceva?
§. Constatarea care nu trebuie ignorată, ca să nu-i crească preţul prea mult. Bucuria dorită (eu resping cuvântul mincinos fericire) trebuie s-o meriţi, trudind, adică, pentru ea cu mintea, cu sufletul şi cu braţele (pentru mine ele simbolizează întregul trup). De la altcineva nu vei primi bucurie, decât dacă dai ceva în schimb, dacă ai ce să dai!
§. Despre alternativa bucuriei, adică tristeţea, mi-a fost dat să adun, prin experienţa mea, dar şi a altora pe care i-am uitat, o „groază” de ipostaze, în contextul cărora nu m-am simţit deloc bucuros/ vesel. Înşir mai departe câteva, despre care nu oblig pe nimeni să fie de acord: ./ moneda divizionară a suferinţei; ./ când se trăieşte „în doi”, poate să fie o altă formă a bucuriei; ./ o autoînvinovăţire născută din prostie; ./ bucuria de a fi… şi trist; ./ înclinaţia omului care şi-a pierdut rădăcina funciară în concretul existenţei; ./ pierderea tragică a puterii de a ne autosugestiona că am fi şi fericiţi; ./ singurul lux pe care şi-l poate permite săracul; ./ infirmitate care te secătuieşte de ultimul strop de poftă de viaţă; ./ un fel de ideal prin care speri să-ţi construieşti optimismul din cioburile dezamăgirilor trăite; ./ când toate merg rău, tristeţea agravează situaţia; când toate merg bine, atunci e necesară/ benefică şi previne un rău imprevizibil, în condiţii de veselie perpetuă; tristeţea intermitentă te face vulnerabil, cea permanentă te face nedrept, iar cea gravă te orbeşte şi te îndeamnă să-i urăşti pe cei din jur, fiindcă îi crezi veseli/ norocoşi. Nu pot încheia periplul prin tristeţe versus anti-tristeţe fără să nu-l citez şi pe Mark Twain, care era sigur (având multă dreptate) că la bătrâneţe un om poate fi m ă g a r fără să fie şi optimist, dar nu poate fi optimist fără să fie măgar. Aşa pesimism mai zic şi eu că trebuie omagiat, din punct de vedere al sincerităţii.
§. O îndelungă perioadă a vieţii m-am chinuit să găsesc căi şi mijloace (alias cum şi cu ce) ca să obţin unele relaţii sociale, obiective profesionale etc. Am avut, nu ascund asta, şi decepţii. Abia într-un târziu al vârstei am descoperit că, de fapt, nu ştiam concret ce anume doream sau doar intenţionam. Dintr-odată mi s-a deschis o anume fereastră – în mine, dar şi în afară – moment după care am conştientizat cu claritate „tehnologia” conform căreia trebuia să-mi ating scopurile. Bref: când ştii clar ce vrei, găseşti sigur căile pe care vei ajunge să obţii ce ai vrut.
§. În prosteasca şi nesincera lor înverşunare de a-i convinge pe „alţii” că vor şi pot să construiască un rai pe pământ, inventând o imensitate de ficţiuni – imposibil de realizat – oamenii au reuşit să construiască în realitate – cel mai deplorabil iad la care nici măcar nu visaseră că ar fi putut să-l încropească, atât de grandios şi de corespunzător meritelor lor.

Mihai MARIAN

***
când lipsește
este un murmur lax
pagină de facebook pe care se postează
zâmbete, pisici, câini, opinii politice
ori poeme care să ascundă distanța
de la care roșul devine negru
la miezul nopții
privesc
privesc în oglindă (background-ul meu suprarealist)
astfel revendic dreptul să îmi fie groază
dreptul la nostalgie (fabrica de îngrășăminte)
de unde vine
lichidul placentar din care
lipsește cea mai importantă dintre întrebări
fără de care nu există copilărie
dar al cărei răspuns înseamnă pentru îngerul cu probleme de orientare
ce stă ascuns sub pătură cu genunchii la gură
faptul că va ajunge mai târziu
bărbatul care nu va putea să iasă din cercul
a cărui perfecțiune frizează nebunia
ești gripat
și primul lucru pe care îl auzi la radio dimineața
este că de la începutul anului au murit
de trei ori mai mulți oameni de gripă
decât în tot anul trecut
și chiar dacă Dumnezeu vrea să crezi altceva:
Ipoteza Riemann (IR)
este o conjectură privitoare la distribuţia zerourilor funcţiei zeta Riemann ζ(s)
funcţia zeta Riemann se defineşte pentru toate numerele complexe s ≠ 1. Are zerouri în întregii pari negativi (adică în s = −2, s = −4, s = −6, …).
acestea se numesc rădăcini triviale
să spui fericire înseamnă o acumulare de negru de fum
să produci revelația fără a dezvălui misterul.

***
nicio femeie n-a dăruit înserarea
n-a sîngerat
și n-a scos apă de la fîntînă ca tine
nicio femeie nu a copt pîinea
nu mi-a albit cămașa
nu a plâns
și nu m-a așteptat ca tine
și nicio altă femeie nu m-a uitat ca tine

Mihaela MALEA STROE

Despre viață, moarte, vise tainice și iubire

[…] De la o vreme – să se fi rupt poate șase-șapte luni din calendar – Bogdana observă că preferințele ei culinare se modificaseră după gustul lui Tudor. Acum, când n-o mai încerca regretul că poate înghiți, că nu i se încleștează gura, iar foamea a redevenit foame, s-a pomenit că preferă ciorba de burtă cu ardei iute, drobul de miel, hamsiile cu mujdei, de care înainte abia se-atingea, le prepara numai pentru că-i plăceau lui Tudor. Târziu, avea să citescă ea undeva că asemenea preferințe mimetice sunt un fel de „ancoră” posttraumatică în situații precum aceea prin care trecuse. Informația era de prisos pentru că revenise deja la felurile ei preferate de mâncare. Cornuri cu unt, ciorbă de perișoare, șnițel de pui, cârnăciori cu pireu sau cu varză călită, sarmale… Îi rămăsese însă – moștenire de la Tudor – plăcerea de a mânca lângă ciorbe, lângă sarmale, ardei iute.
Înainte de asta, însă, a mai fost ceva. Bogdana a renunțat repede la doliu, spre nedumerirea celor care, știind-o copleșită de moartea soțului, nu și-ar fi imaginat-o îmbrăcând haine colorate decât, eventual, târziu după anul convențional. Își propusese, de la bun început, să poarte doliu doar șase săptămâni, apoi, cum a plecat și tatăl ei la Cel de Sus, și-a prelungit doliul pentru încă șase. În total – douăsprezece săptămâni. Atât. Convenția nu conta. Știa că doliul adevărat nu e pe dinafară, ci pe dinlăuntru. Nu se arată lumii, nu e ostentație.
Douăsprezece săptămâni, dar o întâmplare a făcut-o să renunțe mai repede. La vreo opt-nouă săptămâni după plecarea lui Tudor, într-o sâmbătă dimineața, pe când copiii încă dormeau, a vizitat-o Emilia, verișoara lui. Bogdana era îngândurată că, după pomenirea de patruzeci de zile, nu-l mai visase deloc și se întreba de ce. Emilia venise bulversată: a visat, în noaptea ce tocmai trecuse, că erau ei trei – Emilia, Bogdana și Tudor.
— Parcă ați venit în vizită la mine. Tudor stătea între noi două, pe canapeaua din sufragerie, și era supărat pe tine, nu-ți vorbea, a povestit Emilia. L-am întrebat ce are, de ce e supărat. Și ce crezi că mi-a spus?
— Ce?! intră în alertă Bogdana.
— M-a întrebat: De ce se îmbracă soția mea în negru? A uitat că mie nu-mi place s-o văd în haine negre?
A tresărit Bogdana, căci auzise înainte, aproape la fel, cuvintele din visul Emiliei, timpanele ei vibraseră sub aceleași semne de întrebare. A iscodit-o, curioasă, pe Emilia, sperând să găsească un fir de explicație logică, rațională:
— Ți-a spus el ție, vreodată, că nu-i place negrul? Ați discutat vreodată despre asta?
— Da’ de unde! Niciodată!
Bogdana a insistat:
— Ești sigură?
— Da, sunt absolut sigură!
Era foarte plauzibil să nu fi discutat. Emilia fiind mult mai tânără, o copilă pe lângă Tudor, deși veri primari, se întâlneau rar, în contexte în care este extrem de puțin probabil să-i fi vorbit despre aversiunea lui față de negru. Bogdana nu comentă „mesajul” din vis, o servi pe Emilia cu o cafea și, dacă tot venise vorba, îi povesti și ea câteva dintre visele cu Tudor. Ciudat era că, dintre toți din familie, în perioada aceea doar ele două l-au visat. Nici părinții, nici fratele, nici unchiul sau mătușa… Aaa, și Ana îl visase o dată: „Mami, parcă eram la o piscină cu tati și ne jucam cu o balenuță!” Atât.
Din ziua următoare, Bogdana a renunțat la hainele cernite, o vreme a purtat griuri, grejuri, bleumarin, apoi pastel și sepia, ba chiar și galben, verde, violet (în nuanțe lipsite de stridență), combinații de alb și roșu stins… Întoarsă, încet-încet, printre oameni, și-a înălțat fruntea, și-a îndreptat umerii, așa cum îi plăcea lui Tudor să o vadă: întrucâtva fragilă, dar și pusă pe-nfruntare.
„Ce repede l-a uitat pe Tudor! Deja l-a uitat!” i-a cuprins pe unii mare dezamăgire. Simțeau că toată eternitatea compasiunii lor pentru sărmana femeie prea timpuriu văduvă se duce pe Apa Sâmbetei, zădărnicită de grabnica lepădare a doliului. Ca urmare, s-a și înstăpânit în mintea lor convingerea că nu va trece mult până când Bogdana se va prinde iarăși în „Isaia dănțuiește”…
De înțeles cu adevărat a înțeles-o doar Miruna, iar de bucurat s-au bucurat Ana și Matei, pe suflețelele cărora atâta întunecare apăsase greu. Au răsuflat ușurați că mami a renunțat la doliu.
Mai greu i-a venit când a dat de pomană, cum se cuvine, hainele lui Tudor. A plâns, în ziua aceea, ba domol, calm, ba în hohote înfundate. I se părea că se desparte încă o dată de el, ori că – mai rău! – îl dă afară din casă. A păstrat două-trei cămăși și câteva cravate care îi plăceau lui Matei. Poate o să le poarte el când va crește „mare ca tati”.
N-a trecut decât puțin peste un an și, de atâta durere, mama lui Tudor, cu care Bogdana s-a înțeles mereu bine, s-a îmbolnăvit grav. Medicii erau rezervați, îi mai dădeau zece-cincisprezece zile de trăit. Bogdana a vizitat-o la spital. Slăbită, nu se ridica din pat, nu vorbea, avea ochii mijiți, aproape stinși. Bogdana i-a luat mâna în mâinile ei și i-a cerut iertare de-i va fi greșit vreodată cu ceva, i-a spus în șoaptă că și ei i-e dor de Tudor, i-a sărutat mâna. În seara aceea a adormit destul de greu și s-a trezit fix la trei noaptea. S-a uitat la ceas, a băut o gură de apă, a adormit imediat și a avut un vis ciudat. Se făcea că era la țară, singură, în curtea casei natale și acolo a apărut mama lui Tudor, deși, în realitate, nu fusese niciodată acolo. Se însănătoșise, era veselă, doar că puțin mai scundă și mai suplă decât fusese. Bogdana s-a dus la ea și a îmbrățișat-o, preocupată cum să-i dea vestea cea bună socrului, căci nimeni nu știa încă nimic de miraculoasa vindecare, doar ele două. Apoi a întrebat-o:
— Când v-ați ridicat? (În mintea ei, întrebarea era „când v-ați ridicat din pat?”, dar n-a rostit-o în întregime.)
— Tu când m-ai visat? a întrebat-o mama lui Tudor, în loc de răspuns.
— Între trei și șase dimineața, i-a spus Bogdana.
— Ei, bine, atunci m-am ridicat, a zis mama lui Tudor.
Bogdana s-a trezit în sunetul bătăilor de pendul din apartamentul vecin. Când era liniște se auzeau destul de tare. A numărat șase bătăi și, cu visul în minte, a verificat pe ceas: era, într-adevăr, ora șase. Pe la șapte a sunat telefonul. Petra, mătușa lui Tudor, i-a dat Bogdanei vestea că mama-soacră s-a stins mai repede decât credeau medicii.
— Dumnezeu s-o odihnească și s-o ierte! Când s-a-ntâmplat? a întrebat Bogdana.
— Acum vreo oră și jumătate.
„Da, între trei și șase dimineața”, gândi Bogdana, „cred că am aflat înaintea tuturor, mi-a spus chiar ea, în vis”.
Cam după încă șapte-opt luni, Bogdana constată că în universul ei s-a reinstalat, dacă nu seninătatea, cel puțin un echilibru stabil, dat de o anumită ritmicitate care nu-i lăsa timp de căzut pe gânduri și de scotocit prin suflet. Totuși, scrisese pentru Tudor un poem. Era început de iarnă și ningea frumos, se apropia ziua lui de naștere. Seara, Bogdana a scris, cu gândul departe: „Mi-e dor de tine ca de întrebarea/ În care chiar răspunsul e cuprins/ E iarnă…, la fereastră/ cu flori de măr a nins”. Și a încheiat cu: „Știu că te vei întoarce. Nu știu în care chip…/ Sub ce oblăduire? A cărui anotimp? Va fi în zi de vară, sub zodie senină? Va fi cumva-ntr-o seară, sub ploaie de lumină/ De stele căzătoare – în formă de cuvânt? // Ce înger ridica-va piatra de pe mormânt?/ Unul prin altul suntem,/ Așa ne cheamă firea,/ Deasupra morții, iată,/ Stă, mântuind,/ Iubirea”.
Poemul acela i l-a arătat numai lui Peter – prietenul ei înțelept, de peste hotare, căruia își îngăduia să-i spună de toate, ca unui duhovnic – în vară, când a venit el în vizită. După ce l-a citit, Peter a privit-o lung… „draga mea prietenă, cum să-ți spun?!, ăsta este un preafrumos poem de dragoste transmis de un bărbat iubitei lui!” a zis. Bogdana a ridicat sprânceana, mirându-se de vorba lui Peter. „Parcă ți l-ar fi dictat Tudor, sigur el te-a inspirat, iartă-mă, nu e stilul tău aici!” Atunci a surâs, „da, ai dreptate, e diferit de tot ce am scris”. Totuși nu era nici stilul lui Tudor, cum să fie? – el nu scria poeme. Pentru ea, niciodată. Niciodată până acum, dacă ar fi să creadă ce-i spune Peter. Îi trimisese, odinioară, scrisori frumoase, iubitei lui din Warumburg. Bogdana văzuse – Tudor i-l arătase – un răspuns de demult al Brigittei, în care îi spunea cât de mult o emoționează scrisorile lui sensibile și poetice, îi spunea că orice femeie de pe lume ar invidia-o dacă le-ar citi. Răspunsul acela venea din vremea când, cu mult înainte de-a o întâlni pe Bogdana, Tudor o întâlnise pe Brigitte. La mare, în Canera, stațiunea taberelor studențești. Îi spusese Bogdanei povestea acelei întâlniri, îi mărturisise că s-au iubit, în vara aceea, cu toată înflăcărarea tinereții lor. Apoi Brigitte s-a întors acasă, iar Tudor n-a putut s-o urmeze, pentru că zidurile politice ridicate de Vechea Uniune între Warumburg și Maravila erau, pe-atunci, de netrecut. Iubirea lor a dăinuit, o vreme, în poezia scrisorilor frumoase… Apoi corespondența a încetat. Nu și iubirea. A continuat să ardă mocnit, sub spuza timpului, deși, aparent, fiecare uitase de celălalt. S-a reaprins, pârjolind suflete, după ani, când zidurile au căzut, iar drumurile l-au purtat pe Tudor la Warumburg.
Bogdana muncea furibund, („acum tu ești și mamă, și tată”, îi spusese într-o zi Matei, văzând-o că se chinuia să repare o veioză, iar ea gândea „bună terapia asta prin muncă, tare bună!”). Își luase încă o slujbă (asta și ca să facă față presiunilor financiare mult sporite; ajutorul de la „Ali” era binevenit, totuși nu-și permitea să lenevească, să profite sau să mizeze numai pe generozitatea turcului milostiv, după cum s-a și dovedit), se angrenă într-un amplu proiect de cercetare, îi scria adesea lui Peter. Scriindu-i, Bogdana transforma orice întâmplare (o eclipsă totală de soare, o slujbă de Înviere la care s-au stricat microfoanele, o coadă la oficiul poștal, salvarea unui cățeluș maidanez, o grevă…) în eveniment și aventură, le orna, le condimenta, după caz, cu inserții filosofice, cu ironii și autoironii, cu tonuri de pamflet, cu gingășii de poem, păstrând însă intactă sămânța realității… Totul devenea poveste adevărată, iar Peter o îndemna să scrie pentru că, zicea el, „scrisorile tale minunate îmi dau de gândit sau mă provoacă să râd, mă amuză, sunt literatură pură”. Așa, scriindu-i lungi epistole lui Peter, Bogdana redobândi simțul umorului.
— Bogdana, tu nu te-ai gândit să-ți refaci viața? au început, de la o vreme, să o descoasă rudele, prietenii, cunoștințele.
Trecuse timpul întrebărilor insistente despre cum anume s-a întâmplat accidentul lui Tudor, curiozitatea celor din jur se plictisise de acest subiect, „morții cu morții, viii cu viii”, și ataca de-acum pe alt front, cu aceeași incurabilă și stupidă insistență, ahtiată să deguste aspectele derizorii, să se nutrească din ele.
— Să-mi refac viața?! Viața mea e făcută, n-am ce să re-fac. E bine așa, răspundea Bogdana. Nu pun la îndoială vrerea Celui de Sus. E bine așa.
Nu spunea e frumos și e bine așa. Spunea doar bine. Încă nu înțelegea, dar intuia, pesemne, că lipsea ceva. Pierduse, fără să știe că acel ceva pierdut era puterea de a visa pe trezie.
Cum răspunsul astfel formulat nu astâmpăra setea de cunoaștere a curioșilor – unii binevoitori și onești, nimic de zis, alții, cei mai mulți, avizi de scotocit prin culise și subsoluri în căutare de picanterii – și cum Bogdana se cam săturase de această întrebare, simplifică răspunsul:
— N-am timp pentru asta. Viața mea e arhiplină.
— Ție nu ți-e greu, de patru ani tot singură? o iscodi Petra, mătușa lui Tudor, semn că până și cei din familia lui ar fi acceptat, ar fi înțeles-o dacă…
— Și dacă mi-e greu, ce?! Să-mi lepăd crucea? S-o scot la licitație… hei, oameni buni, vrea cineva să ia parte la greul meu? Cine dă mai mult primește o bucată mai mare, poate chiar o jumătate de cruce! se răzvrăti Bogdana, răspunzând în răspăr, deși întrebarea mătușii fusese blândă și plină de compasiune. Apoi i-a cerut iertare Petrei pentru tonul iritat, i-a spus că prea multă lume o descoase în privința asta și de aceea…
Ușor nu-i era, dar nici atât de greu încât să se plângă, să-și plângă de milă, să vadă la tot pasul prăpăstii și povârnișuri de netrecut. Uneori simțea, ce-i drept, că parcă-parcă ajunge la capătul puterilor. Când simțea așa, întotdeauna, fără excepție, se întâmpla ceva, Dumnezeu făcea ce făcea, dregea ce dregea și-i venea în ajutor, pe numai de El știute căi. Bogdana observase această regulă și nu dispera nici măcar atunci când toate ieșirile păreau definitiv blocate. I se confirmase de atâtea ori că, unde nu putea conta pe oameni, pe sprijinul lor, se putea bizui în întregime pe dragostea și atotputernicia Celui de Sus.
Odată, la scurt timp după ce făcuse cuvenita pomenire de un an pentru Tudor, o încolțiseră simultan cu toane și răutăți cumnatul și Suzana, sora mai mică a mamei Bogdanei. Erau singurele persoane din viața ei agresive, intrigante, patologic suspicioase, înrobite de ură, cu care, în ciuda tuturor încercărilor, nu reușise să comunice aproape deloc și nici să curme decât sporadic, pe timp scurt, conflictele sau tensiunile. În cazul cumnatului, conflictele apăruseră după decesul lui Tudor, iar Bogdana încă spera ca lucrurile să se îndrepte. Cu Suzana, care-i era și mamă adoptivă – și care își etala dorința de-a o vedea îngenuncheată, prăbușită la picioarele ei, cerșindu-i ajutor tocmai ca să poată ea s-o refuze – conflictele erau vechi și orice cale de dialog se împotmolea. Bogdana îngenunchea doar în fața lui Dumnezeu.
Și-atunci, isterizată, Suzana arunca asupra ei torent de blesteme. Pleca Bogdana spre casă, după astfel de întâlniri, cu lacrimi în ochi, cu sufletul sleit și zăcea apoi, ca bolnavă, câteva zile. De parcă răutățile Suzanei s-ar fi înfruptat și-ar fi crescut tocmai din dorința Bogdanei de-a ajunge la bună-pace cu ea, încercând apoi, acele răutăți, să se furișeze în locul dorinței pașnice pe care o devoraseră. Trecea peste astfel de stări, își revenea, deplângea nefericirea Suzanei care, fără îndoială, avea de suportat chinurile propriului iad sufletesc, dar acum, încolțită din două părți, se simțea copleșită. Nici cuvinte de rugă n-a mai găsit și n-a zis seara, la culcare, decât: „Ooo, Doamne!”
În noaptea aceea a visat că se afla în curtea casei natale, casa bunicilor din partea mamei. Era singură, în mijlocul curții, între bucătăria de vară, în dreapta și „casa mare”, cu pridvor, tindă și două odăi, mai mult încuiată de când bunicii s-au strămutat din lumea asta, în stânga. Deodată, pe sub poartă, din uliță, au prins să se strecoare câțiva câini agresivi. Bogdana a dat să se adăpostească în bucătăria de vară, dar acolo era Suzana, privind de după geamul ușii toată scena. Când Bogdana a dat să intre, mama adoptivă a încuiat ușa pe dinăuntru și a continuat să privească, râzând cu satisfacție. Haita se apropiase. Doi câini, de talie medie, mârâiau amenințător, dezvelindu-și colții. Ceilalți, mai mici, se mișcau în dreapta și în stânga, lent, ca într-o filmare cu încetinitorul. Aveau tot căutătură de jivină rea. Fără să-i slăbească din ochi, Bogdana s-a retras încet, a intrat în șopronul de lângă bucătărie și a închis după ea ușa de scânduri. Locul era întunecos, ea – sfârșită. S-a chircit, mai mult bâjbâind, pe o banchetă de lemn, cu ochii închiși, cu auzul la pândă, încercând să-și dea seama, după zgomotele de-afară, dacă haita mai dă târcoale prin curte sau a plecat. Atunci a simțit că o privește cineva. A deschis ochii și a văzut în aer, într-un medalion luminos, chipul lui Iisus – cel cunoscut din icoana în care Mântuitorul cu o mână dă binecuvântare, în cealaltă ține Evangheliarul. Iisus Pantokrator. S-a ridicat Bogdana, ca arsă de uimire, și a rostit repede „nu dormeam, Doamne, nu dormeam!” Pe chipul Lui a apărut un surâs blând, ușor întristat, ca și cum i-ar fi spus „fii pe pace, știu că nu dormeai”, apoi imaginea s-a stins încet, cum s-ar stinge curcubeul sau lumina candelei.
În dimineața aceea, s-a trezit cu inima plină de senină bucurie și de o parcă nepământeană liniște, cu dorința aprigă de a îmbrățișa cu dragoste pe absolut toată lumea… și tare mult și-ar fi dorit să poată păstra îndelung acea stare. Vreo două-trei săptămâni s-a simțit așa, aproape de semeni și de Dumnezeu, stăpânită lăuntric de o veselie pură, de sine stătătoare. Apoi a răzbit-o îndoiala: dar dacă visul era ispitire de la necuratul?! Dar dacă, dimpotrivă, tocmai această îndoială, care tulbură pacea sufletului după vis, vine de la cel rău? Dar dacă…?!… Primise visul cu inima, simplu, fără trufie, acum intervenea mintea, cu întrebări, și starea de minunată pace se risipea. Știa ce opinie au, în general, preoții în privința viselor și a început să se frământe. L-a căutat pe părintele Agapie, i-a povestit, l-a întrebat ce crede… Bătrânul preot nu i-a răspuns răspicat, a întrebat-o cu ce stare de spirit s-a trezit din vis, apoi i-a pus mâna pe creștet a binecuvântare și i-a spus doar atât: „Ai încredere, Mântuitorul ocrotește văduvele și orfanii!”.
A plecat spre casă mai liniștită, gândindu-se, abia acum, la bancheta din vis. Chiar exista. O făcuse și o așezase în șopronul bunicilor, cândva demult, tatăl adoptiv al Bogdanei, un om generos, harnic, blând și bun… pâinea lui Dumnezeu! Cel care a purces și el spre loc de veșnică odihnă, la șase săptămâni după Tudor. Îi spusese Bogdanei, cu două zile înainte, ținând-o de mână: „eu mă duc azi-mâine la Tudor. Ce să-i spun?” „Spune-i că ne e dor de el” a îngăimat la vremea aceea Bogdana, sărutând mâna tatălui. L-a visat o singură dată, de curând. Se făcea că s-au întâlnit pe o străduță laterală din vecinătatea blocului în care locuia Bogdana. Tatăl era în salopetă de lucru. I-a spus că are de făcut niște obloane de lemn pentru ferestrele de la parter ale blocurilor din zonă. Și că ar mânca niște cireșe. Bogdana l-a rugat să aștepte puțin, că merge ea la piață, să-i aducă cireșe. Când s-a trezit din vis, și-a dat seama că vremea cireșelor trecuse. Abia dacă se mai găseau vișine. A cumpărat câteva și le-a dat de pomană unui cerșetor, la ieșirea din piață. „Pentru George, tatăl meu, care a făcut bancheta” a zis. „Să fie primit!” a răspuns omul cel sărman, neînțelegând despre ce banchetă vine vorba.
Da, când oamenii te oropsesc, te alungă sau te părăsesc, Dumnezeu rămâne cu tine… nu ești singur… Nu ești niciodată singur. Totul este să nu te afunzi în autocompătimire până la a nu mai vedea că Dumnezeu nu te scutește de încercări grele, dar îți stă, mai ales atunci, aproape.
(fragm. din romanul „Seara nucilor verzi”, Ed. Eikon, Buc., 2018)

Distribuie: