De-ai noștri! – Dan Manciulea – Mici apocalipse de adormit omenirea (3)

BALTA CARE NE TREBUIE

– Mamăă, Doamne, ce plouă afară! De s-ar opri odată, că ne face praf grădina!
– Deh, bărbate, cu cine să te cerți? Las-o încolo de grădină și închină-te să nu năvălească puhoaiele peste noi, cum a fost acum un an. Muriră cu nemiluita în noaptea aia… Și țața Firuța cu nea Virgil și țața Vera – șchioapa.
– Ei lasă, că ăia de-au murit, au scăpat de necazuri. Nu-mi zicea mie nea Virgil… grăi bărbatul cu nemulțumire atotștiutoare în glas.
– Și cine i-a omorât, mă Gheorghe? Agricultura le-a închis ochișorii. Că dacă nu munceau la câmp până cădeau jos din picioare de oboseală, auzeau și ei cum am auzit și noi viitura. Ieșeau pe acoperiș, făceau ceva… Nu erea mai bine pe timpul ceapeului?! Erea erbicide, erea insecticide … Dădeai cu ele și te uitai la cultură cum creștea… Acuma, na capitalism! zise Neaga cu năduf .
– Tu, nevastă, să taci din gura aia a ta! Ce aveai atunci? Munceai pe câmp ca la boier și nu te alegeai cu nimic… se enervă Gheorghe .
– Da’ puneai mâna și te cârpeai. o luă nevasta, isteață, înainte.
– Și dacă te prindea miliția, făceai doi ani de pușcărie pentr-un sac de știuleți .
– Ei, lasă, că nu te prindea! Nu erea văr-tu Mierlea șef de post în sat?!
Neaga pricepu că discuția devine ceartă și schimbă vorba.
– Ți-aduci tu aminte, mă Gheorghiță, când te-a făcut pe tine fruntaș pă ramură și ți-a dat bilete la stațiune? Atunci am fost la băi, la Techirghiol…
– Asta așa-i. A fost tare frumos!
– Păi vezi c-a fost bine pă timpurile alea, mă ? Cine te mai face acum pă tine fruntaș pă ramură, Gheorghe dragă? Cine-ți mai dă ție bilete la Techirghiol? Mama din groapă, Gheorghe! trecu nevasta la ofensivă.
– Mă nevastă, mă nevastă, mai dă-o-ncolo de ramură și de Techirghiol. Aia era nimic pe lângă ce putem face acum. Tu știi ce-mi tună mie prin cap?
– Păi știu, cum să nu! Iar începi cu investitu’, cu piața, cu cererea și… of, of! Mai bine vezi că mâine vin copiii de la oraș. Taie și tu o orătanie, vezi dacă e mălai destul, scoate cartofi din ăia noi din curte…schimbă Neaga din nou macazul.
Se auziră ciocănituri în poartă.
– Ce-o fi având câinele ăsta de nu mai latră? Mănâncă ‘geaba chitichetu…
– Nea Gheorghiță, nea Gheorghițăăă… nea Gheorgheei!
– Care ești acolo?
– Sunt io, bre, Victor!
– Ce-ai pățit, mă băiete? Ia uite ce ud ești! Hai, intră, să-ți dau un rachiu.
– Bună seara, țață Neagă. Bre, nea Gheorghe, lasă rachiul, că-i groasă rău de tot! Veniră apele peste noi în capul satului. Până la streșini e apa…
– Și ce mă, nu s-a scurs pe sub podul de cale ferată, că-i loc destul!?
– Bre, nu m-auzi că apa-i pân’ la streașină? Hai cu mine să facem ceva că moare lumea acolo!
Gheorghe se îmbrăcă și ieși grăbit, înghesuindu-se cu Victor în pragul ușii. Țața Neaga rămase singură. Așeza îngândurată farfuriile pe masă.
– Ehe, lume păcătoasă! Vine sfârșitul pământului și s-arată semnele… Nu mai e mult și într-o dimineață ne-om trezi cu trâmbițele sunând. Și-atunci să vezi… De la primar până la prostu’ satului o să stăm la rând să ne judece: n-ai fost milostiv cu aproapele tău – treci la smoală, n-ai mângâiat pe ăl sărman și obidit – treci la cazne, ai preacurvit, Doamne iartă-mă, zise ea și se uită speriată împrejur, treci…deoparte! Dac-ai fost sărac și bătut de soartă – deschise îți sunt grădinile Raiului! Acolo m-oi duce io cu al meu să stăm toată ziulica sub copaci, la umbră, căă toaată viața am muncit și n-am avut parte de nimic.
Oof, dacă mă măritam io cu dom’ Mircea, ce frumoasă viață aș mai fi dus acum. Boieroaică, nu alta! Cu ăsta al meu – una caldă, alta rece. Aș fi fost doamna primar. zise ea cu toată gura…Și ce mă mai iubea dom’ Mircea… Pe unde mă prindea, mă iubea. Se topea ca untu-n tigaie. Și io eream frumoasăă, foc! Da’ n-a fost să fie… El a plecat la școala de partid, io am rămas la ceapeu și m-a luat ăsta al meu, mutu’ ăsta. Că erea șef de brigadă. Băiat frumos, da’ sărac…

xxx
Victor înainte și Gheorghe gâfâind în urma lui, alergau fără spor prin noroi. Furtuna de vară venise și trecuse ca un sughiț. În depărtare încă se mai auzeau tunete surde care se amestecau cu strigătele ascuțite ale celor cuprinși de apele vuitoare ale torentului venit dinspre câmp.
– Hai, acum ajungem, nea Gheorghe. Mai avem puțin.
– Mai am io puțin și-mi dau sufletu’. Aoleo, mamăîh!
La jumătatea satului, ulița făcea un cot și era traversată de un podeț cu tub de fântână, pe sub care se strecura în vremuri pașnice un pârâiaș dar acum, după potop, o viitură neagră ce împărțise curtea bisericii tropăia și rodea drumul pierzându-se în câmp nebună.
– Tre’ să trecem!
– Mă, Victore, dacă-i așa, trebuie să ne organizăm, tată… Ce putem să facem noi doi până trece viitura? Să mai adunăm niște rumâni, să anunțăm armata, pompierii și salvarea…
– Măi omule, nu vezi că nu-i timp! Ori facem ceva acuma, ori plecăm acasă și ne facem că n-am văzut!
În timp ce striga să acopere vuietul, Victor intră încet în apa neagră. Până la genunchi, până la șolduri și apoi se avântă în vâltoare.
– Victoreee, ești nebun! urlă Gheorghe.
Capul lui Victor dispăru în valuri și, pentru câteva clipe Gheorghe își pierdu cumpătul. Se aruncă și el, fără speranță, cu singurul gând să-l salveze pe băiat. Luptând cu apa care îl purta la vale apucă să-i vadă silueta agățându-se de răgăliile de pe mal. Răsuflă ușurat. Imediat după aceea fu răsucit de curent și tras la fund, printre rădăcini și ierburi. Nu mai știa încotro să zvâcnească la suprafață. Se zbătea fără rost și începu să priceapă… Un cântec de copii, îi răsună în minte și se întrebă ce l-a găsit acum, când mai are un pic până să moară, de cântă ,,Podul de piatră s-a dărâmat…” Se opri din cântat concentrându-se la moarte, apoi se pomeni iar cu acel ecou ,,… A venit apa și l-a luat”. Șuvoiul îl mototolea ca pe-o cârpă și încetă să mai lupte. ,,Vom face altul pe mal, în jos”… Îi trecură prin minte, pe rând, fețele Neaghii și ale copiilor, dar nu cele adevărate ci unele din niște poze pe care le purta în portofel. ,,… Altul mai trainic și mai fru…” Se împăcase iute cu gândul că următoarea răsuflare îi va aduce în piept apă neagră și murdară, își făcu cruce cu limba, încercă să spună o rugăciune și apoi totul pieri.
– Nea Gheorghe, ești teafăr?
Gheorghe icni și borî numai apă neagră cu gust de pământ și iarbă. Se întoarse pe-o parte și icni din nou.
– Ești teafăr, bre?
– Hîîîăăăăăă, sunt… Hai !
– Te trag mai încoace și te las să îți revii. Io mă duc să ajut oamenii ăia. Dacă ți-e mai bine, vii după mine.
– Stai, oaaaah, că … vin … și … îhă, îhă… io.
– Atunci, hai!
Apucară din nou, Victor în fugă, Gheorghe târșâind picioarele și trăgându-și suflarea, pe ulița către sat.
Răsărea luna și strălucea în apă așternând dinaintea celor doi o priveliște de necrezut. Țuguiurile acoperișurilor pluteau și pe ele rumânii se dădeau de ceasul morții. Femei, copii, țipete, văicăreli, plescăituri de apă, strigări de nume, bocete de moarte, blesteme și rugăciuni, strigăte deznădăjduite după ajutor…
– Mamăă, parcă-i naufragiu! spuse Victor
Lui Gheorghe i se ridică părul în cap la auzul acestora și curajul îi pieri pentru câteva clipe. Apa aia lucitoare în lumina lunii și liniștită ca un lac, nu trebuia să fie acolo. Se unise cu balta apărută acum un an dincolo de calea ferată.
– …Da, și s-au refugiat pe acoperișuri. Se pare că sunt și morți. Oamenii plâng, țipă, strigă după ajutor… Da, se poate trece. Apa nu a afectat terasamentul. Am înțeles!
Acceleratul de nouă seara oprise la câteva sute de metri înainte de intrarea în sat și aștepta, cuminte ca un ogar cu botul pe labe, semnalul de trecere.
– Ce faci, bre, acolo ? întrebă nea Gheorghe. Ai chemat ajutoare ?
– Verific terasamentu’ ca să trecem cu acceleratu’.
– Bre, mai stai oleacă, nu pleca. Noi intrăm în apă și mergem pă la toată lumea și, dac’o fi v’un rănit, bolnav, ceva, poate-i iei cu trenu’ la spital, la oraș.
– Auzi, știi ceva, cefereu’ nu-i salvare! Io trebui’ să duc călătorii la destinație.
Victor i se repezi ceferistului la beregată dar îl prinse de reverele hainei și prinse a-l zgâlțâi. Capul negricios se legăna ca un bostan și cascheta căzu rostogolindu-se pe terasament în jos până la șuvoiul negru de apă.
– Măi omule, ai să-i ai pă suflet. Așteaptă numa’ o țâră!
Argumentul sufletului încărcat fu hotărâtor și ceferistul cocoțat la înălțimea terasamentului duse stația la gură.
În timp ce se îndreptau spre balta uriașă ce înconjurase casele, Victor și Gheorghe auziră cum nașul cerea voie de la dispecerat să transforme trenu’ în salvare.
Se zbătură preț de un ceas, timp în care trecură pe acolo, pe rând, pompierii, poliția, protecția civilă și o salvare. Niciunii n-au putut trece viitura neagră de la biserică – neobosită și amenințătoare ca și la început. Nu puteau ajunge nici pe celălalt traseu pentru că viitura izolase satul. Coconeasa era acum o peninsulă îndepărtată care putea fi vizitată numai pe calea ferată.
Victor călăuzea câțiva bătrâni, femei și copii pe care îi coborâse de pe acoperișuri și îi adusese rând pe rând cu un pneu mare de tractor găsit plutind pe ape.
Zgribuliți, uzi și cu picioarele goale, amărâții se urcară în tren.
– Ia uite, bă frate, bă, după ce că-i o aglomerație de stăm într-un picior, ne mai bagă ăștia și sinistrați pă gât. Vezi, cucoană că ești udă fleașcă și mă murdărești!

xxx
Înmormântarea s-a terminat repede. Așteptaseră până la două să se oprească ploaia fiindcă groparii săpau fără spor iar groapa se umplea cu apă. Oamenii se plictisiseră așteptând și dădeau semne de nerăbdare așa că au pornit mortul prin potop. Mergeau zoriți de ploaie că ar fi luat-o și la fugă dacă nu ar fi stat preotul înainte-le. Vorbeau de ale lor, de moarte, apoi iar de ale lor. Apoi iar de moarte… Până la urmă, unii o dădură chiar pe glume.
Au trecut prin sat fără să mai oprească la toate răscrucile. Treceau și, din mers, cei tocmiți aruncau cu bănuți. Văduva nu tocmise bocitoare și era nevoită să zbiere sfâșietor chemându-și soțul pe lumea din care tocmai se dusese și, din cauza lipsei de experiență și de antrenament, obosi. La cimitir au tot încercat să golească mormântul de apă dar fără izbândă. Scoteau apa cu găleata, dar de plouat ploua cu butoiul și până la urmă l-au băgat pe Sache ca și cum ar fi lăsat un submarin la apă. Preotul a rostit slujba în grabă, că mai avea încă șase răposați care-l așteptau să le facă ale cerului iar adunarea s-a împrăștiat imediat ce s-au aruncat primii bulgări de pământ în groapă. Nici măcar sărmana văduvă bătrână nu a poposit să bocească la căpătâiul dusului.
E drept că a venit multă lume la moartea lui Sache dar motivul era cu totul altul decât acela de a-l conduce pe ultimul drum. Nu a jelit nimeni, că Sache era bătrân, n-a curs nici o lacrimă, totuși fețele sătenilor erau întunecate și încruntate iar vremea ploioasă făcea întreaga adunare ce tocmai se întorcea de la cimitir să arate sumbră.
O parte dintre femei, cu văduva lui Sache în mijloc, ținută de după umeri, să nu cadă leșinată, s-a îndreptat la casa acesteia. Celelalte s-au împrăștiat pe la casele lor boscorodind bărbații care au luat drumul cârciumii din mijlocul satului. Nici unul nu avea chef să meargă la pomană pentru că, în satul mic în care trăiau, mai toți erau neamuri și dacă muriseră șapte săteni, sigur tot satul era întristat .
Cu mic, cu mare, bărbații satului mergeau agale, cu privirile-n pământ și mâinile la spate. Nici unul nu se sinchisea de ploaia măruntă și rece pe care o cernea Dumnezeu peste creierii lor.
Către marginea satului se auzeau albatroșii deasupra bălții. Ciorile albe se pripășiseră aici, în mijlocul câmpiei, de câteva zile și nu era om să își poată explica năvala aceasta: marea era departe iar în balta de abia apărută nu avea cum și de ce să fie pește. Cei mai bătrâni spunea că sfârșitul lumii e aproape și că rosturile Celui de Sus sunt date peste cap de o putere neagră.
Când gloata a ajuns la poarta cârciumii ploaia se înteți deodată. Norii au oftat cu un tunet și, parcă prinzând puteri, au început a turna cu și mai mult spor.
Unul câte unul, moși, oameni în putere și vreo trei flăcăi de însurat, au intrat la adăpost. Băieții cei tineri au pus patru mese cap în cap și s-au așezat pe scaune. Tăceau.
Gică găsi de cuviință să înceapă el și spuse, cu glasul gâtuit de emoție:
– S-a dus Sache, săracu’!
– Dumnezeu să-l odihnească. au răspuns ceilalți, aproape în cor.
– Ioane, mă Bercule mă, adu rachiu pentru toată lumea!
– Aduc, nea Gică. Trec pe caiet sau plătești?
– Trece mă, trece! Că poate ți-o trece și ție Ăl de Sus cu vederea…
– Adică ce să-mi treacă Ăl de Sus, bre, cu vederea?
– Gică, lasă-l în pace! Suntem prea necăjiți. îl sfătui molcom moș Ștefan. Adu, mă Ioane, rachiu-ncoa!
– … Cum mă, când ăsta a vândut apă și mâncare la oamenii năpăstuiți de viitură? Lumea țipa de necaz după morți și după bruma de strânsoare de-o viață luată de ape și el trecea pă caiet. Te-ai făcut boier, al boalii!
– Gică, tu n-auzi să taci?! Măcar pentru oamenii ăia de și-au dat duhul…
– Moș Fănică, acum recunoaște și mata că are dreptate. Câți oameni, câte fabrici și magazine a venit pe urmă cu ajutoare? Și-a cerut vreunii bani? Nu! Numa’ Bercu a cerut. se băgă în vorbă Mitel.
-… Să-l mai prind io la fii-mea…! șopti înciudat Gică.
– Ziceți mai bine așa: ce ne facem cu balta că pe zi ce trece se mărește și, după ce că ne acoperă pământurile, acum a început să ceară om.
– Flăcău, flăcău, da’ zice bine Victor! cântări înțelept moș Coșconea.
– Primaru’ zice că n-are bani s-o sece. Drumu’ către oraș e blocat de ape și nici o rată nu mai vine la noi în sat. Lumea merge cinci kilometri pe jos până la stația din Cârcești… recapitulă situația Marin Săftescu, un bărbat în toată puterea.
– Io, dacă mai plouă mult și se lățește balta, cred că mă strămut la oraș. gândi cu voce tare grăsanul de Posmag.
– Bă Posmage, mai bine fă-ți casă lacustră. se auzi din capul mesei o voce mucalită.
– Eeei, hai, hai! N-am venit la râs aicea. Lăsați lăcustele și, mai bine, hai să ne sfătuim ce-i de făcut. Nu-i bine să vorbești de rău după un mort. O fi fost el, Sache, drojdieru’ satului, da’ nu merita să să-nece ca un câine.
– Că bine zici, Posmage! Cum s-a întâmplat de-a murit Sache? Erai cu el, parcă!? întrebă Victor.
– Aoleo, am povestit la juma de sat…!
– Hai bre, nea Posmag, zi-ne, că noi nu știm!
– Ne întorceam de la Cârcești. Fusesem la târg de vândusem el un porc și io o oaie. Ne cam dădusem la aldămaș cu mușteriii și am uitat că vine înserarea și că-i greu de trecut balta pe-ntuneric. Io eram mai beat decât el, poa’ să vă spună femeia mea, că ne-a văzut p-amândoi. Am luat-o ocoliș la stânga, pe lângă baltă și am trecut prin șantier. Se auzea muzică la casetofon și sticle ciocnite; băieții jucau table, cre’ că luase salariu’. Când am ajuns la mine acasă, Leana mea aștepta în poartă.
– Ce faci, fă, nevastă, i-am zis.
– Ce să fac, mi-a răspuns, iaca aștept amantu’. Ai adus banii?
– I-am adus.
– Dă-i încoa! Ce-ți trebuia să stai la băutură și să-i cheltui? Nu vezi că ești lemn?
Sache a tăcut și a dat să plece da’ io i-am zis: „Sache, stai așa, tată, că te ajut io să treci balta. Nooo, că pot și singur.” mi-a zis el fericit. Era bucuros că vânduse porcu’ la preț bun și banii trebuia să-i dea lu fi-su, c-avea el o datorie la bancă… L-am lăsat să plece. În timp ce dădeam de mâncare la câine am auzit io un vuiet, niște clipocituri și strigăte da n-am crezut că poate să fie așa cum s-a-ntâmplat. Adică să moară, mă-nțelegi!
– Dimineață, când am făcut ochi, am ieșit în curte și încolo, pe baltă, am văzut haina lui căcănie – plutea pe apă… Asta a fost.
– Cum , necum, s-a dus și nu mai e! zise Gică. Numai balta rămâne și parcă-mi stă pe suflet. Din doișpe pogoane, sub baltă-s șapte!
– Da’ acum zii mata, nea Gică, n-a zis la televizor că ne dă ajutoare?
– Mă, eu vă zic una, da’ nu vă supărați pe mine… Nu vă dă nimeni nimic! Aveți asigurare?
– Ce-i aia, bre?
– Aaa, vezi?! Dacă mă întrebi, sigur n-ai! Păi, dai bani la o societate de asigurări ca să-ți asiguri casa, mobila, roadele câmpului… Dacă vine ceva, cum e ploaia asta acuma, și ți le strică, ei îți dă banii să le faci la loc.
Ușa se deschise încet, lăsând să intre o rafală de ploaie și vânt, iar din spatele ei se auzi o voce răgușită de tutun.
– Bună ziua, oameni buni!
– Bună ziua! au răspuns câțiva dintre cei mai în vârstă .
În bodegă intrase o fată slăbuță, îmbrăcată în costum de camuflaj, cu cizme de cauciuc în picioarele mici ca de copil și purtând pe cap o pungă de plastic. În mână ținea un microfon pe care îl agita ca pe-o sabie, ochind bărbații așezați la mese de parcă ar fi vrut să îi ia la bătaie. Înapoia ei – unul cu o cutie mare și neagră pe umăr, ochea și el, la rândul lui, lumea, luminând cu un bec.
– Bună ziua, sunt Amelia Alexandru. Transmit în direct din satul Coconeasa, locul în care noaptea trecută, pentru șapte săteni, a venit sfârșitul lumii. Ei au fost înecați în propriile case de o viitură care a lovit cu putere localitatea, îngropând-o în valuri de noroi aduse de pe dealuri. Stăm de vorbă cu…
Și întinse microfonul către Posmag.
– Cum vă numiți ?
– Posmag. Posmag Vasile.
– Cum a fost alaltăieri noapte!
– Apăi, cum să fie, bine! Am dormit până la ziuă.
Oamenii se strânseră în jurul camerei de luat vederi privind cu interes microfonul reporteriței. Erau mulți cei care ar fi vrut să vorbească despre necazurile lor, dar fiecare avea un nod în gât care îi amuțea.
Victor îl trase pe Posmag de mânecă și se strecură în fața obiectivului.
– Domnișoară, satul nostru se confruntă cu o problemă gravă. Din cauza faptului că ani la rând primăria a dirijat fără cap banii publici către proiecte lipsite de importanță, regularizarea pâraielor a fost neglijată. Asemenea ploi au mai fost, dar nu au avut urmări așa de grave.
– Și ce a făcut comunitatea, oamenii satului, când a constatat acest lucru?
– Ce să facă, domnișoară! Nimica.

xxx
Victor își trase șapca pe ceafă și nu putu să se abțină a se scărpina după ureche. Gestul ăsta, deși îl considera necioplit, îi veni așa dintr-o dată. „Iote, mă, că mă năpădiră amintirile ancestrale.”

Distribuie: