Literadura nr. 6 (1)

Teo CABEL

Toamna, bogată și efervescentă într-un
du-te-vino existențial. Omul se
pregătește pentru iarnă, știindu-i
apropierea, dar înainte de aceasta celebrează
bilanțul, nu doar a hambarelor fizice, a
conturilor, ci și a spiritului la târgul de carte
Gaudeamus sau, de ce nu, Postul Crăciunului.
Aleargă omul și nu mai știe pentru ce fiindcă
rosturile lui sunt, puțin câte puțin, schimbate
de experiențe politice la fel de traumatizante
ca și tirania?!
La fel ca orice om, scriitorul este presat în
teascul vremurilor. Scriitura lui dă o aromă
aparte buchetului cotidian, mai amărui, mai
dulceag, sec, demisec, de mai multe culori și
nuanțe în universul sensurilor. În cercul
exigent al ineditului tinde să se impună
superficialitatea și sofismul ca metodă de
argumentare.
Criticul este luat prin surprindere de mareea
care năvălește dinspre edituri. Numeroase
voci se ridică revendicative împotriva
acestuia. Socialul ține în șah firea umană;
instinctul de conservare îl salvează
argumentativ pe cel care amestecă măsurile și
face din deontologie o muletă de toreador.
Nu sunt lucrurile atât de tulburi pe cât par.
Scriitorul este scriitor, criticul este critic. O
delimitare nu doar aparentă. Depășit teoretic,
modernismul lovește cu refluxuri tensionate
prin aspectul său mai mult contestatar.
Literatura nu este un câmp viran pe care orice
genial își plantează o sămânță și dacă
încolțește cu două frunzulițe pipernicite și
pătate se declară proprietar de metodă și de
curent literar. Literatura este o pădure
seculară și trebuie să-i cunoști rosturile.
Și istoria e tot o pădure seculară pe care nu ar
trebui să o defrișeze oricine, când îi vine.
Istoria arhivează nu doar date, ci și sufletul
unui neam, ce nu trebuie să uite să bată în
ritmul său, nu în ritmul altora.
Cui îi este rușine că este român? Mie nu! Dar
cine sunt eu? Un român!
La mulți ani, România! La mulți ani,
românilor de pretutindeni!

Ion NICOLESCU

Imnul Noi cavaleri ai Doinei

Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetățeni
din dragoste ne naștem din soare și polen
aluat al nemuririi păstori și militari
cu podul palmei viața ne-o mângâi și ne-o ari
noi freamătul de codri noi lănciile lui
noi nu suntem o țară onor a nimănui.

Vom fi strămoșii voștri urmași ne țineți minte
o clipă-n care-o mână de oameni și cuvinte
au pus un pic de suflet un pic de tricolor
ca să-ți rămână toate în vis la locul lor
ca să-ți rămână hora orația-n pridvor
am pus și trup și suflet la înălțarea lor.

Noi fiii tăi nu ardem pe rug cuvinte mari
noi te rugăm cu piatra bătrână de hotar
noi te rugăm cu brazda de sânge de sub plug
noi fiii tăi nu ardem cuvinte mari pe rug
noi fiii tăi nu suntem a mare sau a mic,
noi te rugăm cu viața și nu cerem nimic.

Tot ce dorește țara așa se împlinească
Moldova și Ardealul și Țara românească
să aibă vecinic pace și dragoste să nască
Moldova și Ardealul și Țara românească
Moldova și Ardealul și Țara românească
copii frumoși și liberi și vivat să trăiască
Trăiască România Trăiască Tricolorul
Trăiască – Alma Venus – Măria Sa Poporul!

Adrian ALUI GHEORGHE

Pălăriile vorbitoare

Am fost tentat și împins de conjuncturi
să văd, recent, un spectacol de circ,
într-un oraș de provincie. În cortul
mare, după o publicitate zgomotoasă prin
oraș, nu erau prezente mai mult de șaizeci,
șaptezeci de persoane, răsfirate pe rînduri,
lucru care dădea și mai tare impresia de teatru
pustiu. După ce o tobă și un animator au
anunțat începutul ,,maaaarelui spectacol”, un
clovn a apărut ca să încălzească atmosfera. Sa
rostogolit, împiedicîndu-se de umbra unui
stîlp de susținere. Și-a scos pălăria de pe cap
în fața publicului, dar pe cap i-a rămas o
pălărie asemenea; a scos-o și pe aceasta, pe
cap i-a rămas o alta, și așa mai departe pînă la
o duzină de pălării. Scena a plăcut, aplauzele
răzlețe ale publicului risipit prin arenă au
subliniat reușita și ineditul situației. A scos
flăcări din buzunar, din gură, din urechi. A
scăpat o bilă pe gît, a scos-o pe mînecă. Apoi,
vîrf de spectacol, a simulat stoarcerea unei
pleoape, vreo jumătate de litru de lacrimi s-a
scurs pe rumegușul arenei. Spectacolul mă
prinsese, recunosc. Era nostim. Și pentru că o
bucurie, o uluire sau măcar o curiozitate
trebuie împărtășite, am dat un ochi spre
ceilalți participanți la “taina spectacolului”.
Erau mai mult puști, unii însoțiți de bunici sau
părinți. Și, în general, se ocupau cu altceva
decît cu ,,absorbirea” spectacolului. Unii
scriau mesaje pe telefon; alții ascultau muzică
la căști, bîțîindu-se în ritmul muzicii, privind
absenți spre măscăriciul care își forța limitele
artei sale; alții priveau fără pic de amuzament
pe față, de parcă ar fi așteptat să treacă
timpul; iar alții căscau de-a dreptul. Puțini
erau cei care priveau cu interes spectacolul,
imberbii și cei cărora secvențele prezente le
reanimau amintiri. Un soi de autism plutea
peste sală. Era un spectacol trist iar tristețea
aceasta mi s-a impregnat în carne, a făcut
întuneric în inimă. M-am întrebat dacă și
clovnul știa asta, dacă o simțea. Cînd a sunat
primul telefon mobil, îndelung și cînd a
început o conversație destul de sonoră despre
o întîlnire ratată, am părăsit arena. Afară, mai
mult, era o lume care habar nu avea că în cort
un clovn stoarce lacrimi dintr-o pleoapă
searbădă.
M-am întrebat, apoi, dacă scriitorul
român (și de aiurea?) nu e în postura acelui
clovn, într-o arenă cu autiști. Pentru cine mai
scrie autorul român? Pentru cititori? Cititorii
au devenit un orizont îndepărtat, rarefiat,
inconsistent. O dovedesc tirajele cărților,
chiar a celor considerate „sigure”, care nu
depășesc ordinul sutelor.
Scrie, în acest caz, scriitorul român
pentru susținerea culturii naționale vii? Dar
politicile culturale naționale nu iau în calcul
nici cît negru sub unghie promovarea culturii
de azi, promovarea literaturii originale,
slabele semnale care se mai dau pe ici, colo
nu fac decît să demonstreze indiferența și
disprețul. Poate își asumă scriitorul român o
predestinare, o misiune în pustiu, precum un
călugăr care părăsește gălăgia socială pentru a
dialoga cu vocile sale interioare? Poate scriu
scriitorii români pentru o glorie postumă care
să le demonstreze că „au avut dreptate”? Dar
asta nu-i decît pariul pentru o întîlnire fizică
cu o „fata morgana” care se ițește în deșertul
societar.
Dacă m-ar întreba cineva, rapid, de ce au
dispărut civilizațiile maya sau altele la fel de
celebre, alături de nații glorioase altă dată, aș
răspunde rapid că au dispărut datorită faptului
că au lăsat propria cultură să piară. Dacă
sufletul unei societăți e cultura acelei
societăți, e clar că un trup decerebrat și fără
sensibilitate dispare iremediabil. Nația
română pare să fie pe această pantă, a
pierderii identității culturale, a „aneantizării”
propriului suflet.
Se motivează (de către „politicieni”)
constant că „e criză” și în vreme de criză toți
trebuie să fim tinichigii, salahori, agricultori,
să lăsăm deoparte fanteziile și visele
alambicate, să ne înfigem piciorele adînc în
pămînt, să tragem aer în piept și să ne
dumirim pe ce lume trăim. Și în vreme de
criză primul lucru pe care trebuie să-l tăiem
dintre priorități e visul. Sau cultura.
Tăiem din banii pentru cărți, pentru
spectacole, pentru muzică, pentru pictură.
Să ne întoarcem în peșteri, că e criză.
Să ne sfîșiem unii pe alții, că e criză.
Să ne spălăm creierele, că e criză.
Să ne disprețuim propria istorie, că e
criză.
Să ne fie rușine că sîntem normali, că e
criză.
Eventual am putea să spunem chiar că din
cauza culturii, a sentimentului național agățat
de creier și inimă patinăm acum în gol, că
dacă nu ne pierdeam vremea cu visatul, cu
înmuiatul inimilor cu păguboasa artă, cu
patriotismul bine izolat în cartea de istorie,
acum eram mai grași, mai plini de bani, mai
prosperi, ca orice ființă decerebrată care
emană fericire din plin. Și care e scopul vieții
de azi pe mîine, dacă nu fericirea?
Politicile și politicienii noștri ar putea
considera talentul o boală, o infirmitate,
consemnate în „nomenclatorul bolilor” și i-ar
trece pe artiști la ajutoare sociale minime, ca
pe orice olog și în felul acesta le-ar închide
gura.
Pictură? Dar avem în muzee, ce ne mai
trebuie alta.
Literatură? Dar avem din plin în
biblioteci, ce ne mai trebuie cărți noi.
Muzică? De ce ne trebuie orchestre cu
treizeci de violoniști, cînd o vioară și un
țambal sau o orgă electronică pot să acopere
efortul a zeci de artiști ai sunetelor?
Nu avem autostrăzi în România pentru că
artiștii nu se implică.
Nu avem o justiție în România pentru că
scriitorii inventează lumi care se interferează
cu lumea noastră reală și o conturbă.
Nu avem industrie în România pentru că
pictorii au deturnat exporturile României din
cele cu produse practice, în cel cu opere de
artă. E greu să fii politician „pragmatic” în
România de azi cînd ai de a face cu
„elemente” care țin cu tot dinadinsul să
promoveze „nebuniile” lor, să creadă că
societatea mai are nevoie de artă, cînd
„nostalgicii cititului” stau cu ochii țintă pe o
pagină de carte, în loc să scruteze cu ochii în
zare cotațiile de la bursă.

Concursul Național de Creație
Literară pentru Elevi și Studenți „V.
Voiculescu- Arc peste timp“

Marius Răduță, Ploiești – Marele Premiu în
memoria fondatorului concursului, Dr.
Valeriu Bistriceanu
Mădălina Sburlan și Diana Cătălina
Petrache, sat Pogonele, comuna Țintești,
Buzău – Premiul Casei de Cultură a
Sindicatelor Buzău
Raluca Ialomițeanu, Vălenii de Munte,
Prahova – Premiul Asociației Culturale
,,Renașterea Buzoiană”
Andreea Mădălina Miron, Comănești,
Bacău – Premiul revistei ,,Sănătatea
Buzoiană”
Ioana Vintilă, Sibiu – Premiul revistei
„Caietele de la Țintești”
Emanuela Păduraru, Iași – Premiul revistei
„Cartelul metaforelor”
Teodora Lungoci, Suceava – Premiul revistei
,,Literadura”
Maria Irina Aldea, Pitești și Roxana Stoian,
Craiova – Premiul Special, ,,Dr. Valeriu
Bistriceanu”
Andra Mihăilescu, Suceava – Premiul
Centrului Cultural ,,Alexandru Marghiloman”
Juriul alcătuit din: prof. Stelian Grigore
(Liga Scriitorilor din România), Marin Ifrim
(Uniunea Scriitorilor din România) și
Roxelana Radu, coordonator al acestei ediții.

Al. Florin ȚENE

GLORIE LIMBII ROMÂNE

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudește un străbun,
veghează o baladă.

Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Miorița,
modelate de doine
și fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.

Am spart coaja de nucă
a cuvântului și peste înțelesuri am dat
de bine, dulci ca mierea, de ducă
și ură,
avea gust de zgură
dar și de păcat,
simțeam eminesciană vibrație,
înțelepciunea lui Pann din gură în gură
era în sămânța gata de germinație.

Am spart coaja seminței cuvântului
și-am dat peste altă sămânță,
un alt înțeles, o altă cărare,
o altă speranță,
o clanță
pentru o altă,
o altă…

până rămâne
măduva Limbii Române.

În fiecare cuvânt e un oier,
un țăran
care face holda să cânte
imnurile acestui pământ
scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente
ale brazdelor.

Rostiți un cuvânt în limba noastră
și veți simți
și gustul mierii
și vânturile veacurilor
și mirosul câmpiilor.

Rostiți un cuvânt în Limba Română
și veți auzi
mângâierile mamei
și vorbele tatei grele ca piatra
din temelia casei.

Ascultați un țăran vorbind ogorului
și veți vedea cum trec cuvintele
din hrisoave în versurile eminesciene
precum ploaia în rădăcini.
Aceasta este eternitatea ei,
gloria ei
de a fi mereu
ca frunzele pe o cetină seculară.