Literadura nr. 7 (3)
Liviu Ioan STOICIU
Stau de când mă știu în banca mea,
nu mă interesează puterea literară,
nici găștile de scriitori.
Teo Cabel: „Nu mă simt bine cu mine însumi,
o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate
planurile.” Domnule Liviu Ioan Stoiciu susțineți
această afirmație făcută acum cinci ani
într-un interviu acordat scriitorului Alexandru
Petria?
Liviu Ioan Stoiciu: De când mă știu nu m-am
simțit bine cu mine însumi, ce ar fi putut să
mi se întâmple în ultimii cinci ani să mi se
schimbe „sufletul”? Fiindcă despre suflet e
vorba, el îmi conduce viața, subconștientul, el
îmi redă fațete ale identității. Am un suflet
contorsionat, construit greșit, cel puțin dintr-un
punct de vedere, cel al sensibilității
spirituale (altfel, „am un suflet bun”, cum se
spune în viața de zi cu zi, „socială”, îmi plac
respectul reciproc, onestitatea, cinstea;
sufletul meu e compatibil cu principiile
morale în general), un suflet care mă face să
sufăr fără motiv și sunt convins că
neîmplinirile i se datorează. Rămas în plan
literar, vă dați seama că mă refer la sufletul
creator, la mine mereu nemulțumit, plin de
îndoieli, contestări, dezamăgiri. Deși accept,
stoic, datul natural, că atât mi-a fost scris să
pot, n-are rost să forțez. La mijloc e și o lipsă
de înțelepciune din partea mea, dacă m-aș
împăca sincer cu mine însumi, așa cum sunt
(cu sufletul nativ limitat; convins că fiecare
personalitate are limitele ei), antipatic public
și fără noroc în particular, totul ar fi în regulă.
Pe de altă parte, ați picat cu întrebarea la țanc:
din acest an, 2018 am anunțat că iau măsuri
radicale împotriva mea — înțelegând că răul
de care sufăr (legat și de atmosfera literară în
care mă complac, tot mai toxică) mă poate
doborî în ultimii ani de viață și că nu merită.
Mă retrag de pe scena literaturii, să încerc
măcar pe ultima sută de metri să mă protejez;
nu voi mai publica nicio carte de aici înainte
(deși am în manuscris maldăre de texte
originale, poezie, proză, eseu, jurnal, care ar
merita să fie editate). Anul 2018 va fi de
tranziție (în condițiile în care anul trecut am
publicat patru cărți și ar putea să mai fie
comentate critic în acest an; e vorba de
romanul „Transfer”, jurnalul-poem „Ajuns
din urmă”, volumul de versuri „Efecte 2.0” și
volumul 3 la Opera Poetică), voi mai păstra
colaborările la revistele literare (inclusiv la
care am rubrici) și voi rări prezența mea la
manifestări literare… Intru în reflux, care va
să zică. Îi fac pe plac sufletului meu năzuros,
dând un pas înapoi. Nu contează că va apărea
alt gen de frustrare. Voi continua să scriu,
dacă voi avea chef, pentru sertar.
Teo Cabel: Se spune că în literatură nu mai
inventează nimeni roata și că originalitatea
este un moft. Cât de mult contează azi, după
postmodernism?
Liviu Ioan Stoiciu: Nu, să nu exagerăm,
originalitatea nu poate fi un moft, fără ea
literatura n-ar mai avea decât titlu de
curiozitate, cu valoare simbolică. E adevărat
că postmodernismul a relativizat valoarea, dar
nici chiar într-atât, încât să nu mai dea
importanță originalității. Nu uitați că istoriile
literare nu rețin ca titulari decât scriitorii
originali. La nivel de „turmă”, sigur,
originalitatea poate fi pusă sub semnul
întrebării, necontând ca manieră de a scrie.
Scriitorii mari sunt recognoscibili prin
originalitate. Lasă că nici talentul nu e
repartizat uniform în lume. Azi se trăiește cu
impresia că „scrierea creativă” (la modă în
Occident, adusă în România la standarde
ridicole, „pe bani”) poate profesionaliza pe
oricine, oricum. Plus bursele de creație, care
încurajează inteligențele medii să creadă că
sunt „alese de soartă”. Normal ar fi să rămână
pe câmpul de luptă (în competiție) numai
nativii originali, care au ce să spună credibil,
intuitiv, spontan (nu cei ce au învățat de la nu
știu cine/ce, „profesor”, cu metodă).
Teo Cabel: Cum vede poetul LIS devenirea
unui scriitor, mai ales poet?
Liviu Ioan Stoiciu: „Devenirea”… Nimic mai
simplu sau mai complicat, dacă are vocație (la
un moment dat își dă seama singur dacă are):
să scrie și să citească. Să aibă simț critic, să se
evalueze singur în limitele bunului simț (să-și
vadă lungul nasului tot timpul). Exemplul
meu: am ars etape la masa de scris. Am
încercat să dau fiecărei cărți un timbru al ei
(alt conținut, altă „formulă”, alt sens). Scriind
cu o anume consecvență (fiecare are ritmul lui
de a scrie), te îmbunătățești duhovnicește
„dacă ai stofă”. Totodată, citindu-i pe alții, iei
seama și asupra schimbării gustului artistic, a
faptului că a evoluat sau involuat sensibilitatea
artistică. Trebuie să strângi din dinți
(și atunci când ești supărat că n-ai o receptare
critică pe măsură) și să-ți urmezi „menirea”
(azi se trăiește cu prejudecata aplatizării și
minimalizării literaturii tinerilor; că prea mulți
tineri nu-și compară propriile producții cu
producțiile celor ce au scris natural înaintea
lor; în absența validării critice, ei fac din
mediocritate o trambulină).
Teo Cabel: Cum vede un poet optzecist
poezia azi?
Liviu Ioan Stoiciu: Slavă Domnului, există o
continuitate subterană. Chiar dacă s-a produs
o falie între mai vechile și mai noile
„generații”. În absența criticii de întâmpinare
(care a funcționat până la Revoluție
implacabil; azi critica de întâmpinare, câtă
mai există, e ignorată de tineri, considerând că
partea estetică nu mai prezintă interes, deși
exact această parte estetică dă de gol valoarea
unei cărți sau unei opere), poezia douămiistă,
revigorată de un grup sau altul, are modelul ei
de direcție. Mai nou, aud că o caracteristică a
ei ar fi… postumanismul (probabil, o replică
în răspăr la postmodernism, lăsat în urmă de
optzeciști și nouăzeciști), o poezie a
minimalismului dus la extrem, o poezie fără
pretenții, care nu se revendică de la nimic din
trecutul poeziei românești… Se merge în
paralel, poezia de până la douămiiști își vede
de drum (promovată de editurile și revistele
credibile ale Uniunii Scriitorilor, în principal),
poezia douămiiștilor are deja cercul ei închis
(mai degrabă pune bază pe tehnologia
internetului, mulțumindu-se cu like-uri pe
Facebook, cu singurătatea pe un blog personal
sau cu laude conjuncturale pe un site literar),
refuzând cu obstinație să se profesionalizeze
prin Uniunea Scriitorilor. Eu am tot premiat și
debutat editorial lideri talentați ai
douămiiștilor — urmarea? Le sunt un
dușman, nu mă întrebați de ce, nu mai pun la
socoteală că ignoră ceea ce scriu eu, cu
superioritate.
Teo Cabel: Ce resorturi v-au determinat să
abordați ideea de a scrie romanul „Vrăjmaș”?
Liviu Ioan Stoiciu: „Vrăjmaș” (apărut în
2014) e al cincilea meu roman publicat. De
reținut, al patrulea meu roman (intitulat
„Romanul-basm / Trup și Suflet”) a fost
publicat în 2002. Au trebuit să treacă 12 ani
să public un nou roman. Altfel, am scris de la
debut și poezie și proză, în paralel (pe paliere
diferite, de parcă aș scrie poezie cu o emisferă
cerebrală și proză cu altă emisferă cerebrală).
În 2002 am hotărât să pun punct romanului
(nu și prozei scurte, scrisă din capriciu, când
și când), observând că n-am cititori.
Întâmplarea a făcut că inițiind un blog de
atitudine la care m-am ambiționat să scriu
zilnic, seara, mi-am format un reflex. După ce
am stopat blogul în august 2012, m-am trezit
că scriu un gen de proză zilnic, seara (aveam
presiunea reflexului), habar nu aveam că se va
lega un roman… Cum subliniam, în 2017 am
publicat un alt roman (intitulat „Transfer”,
apărut la aceeași editură, Polirom), scris tot
spontan, „de la sine”, fără să am ideea unei
structuri inițiale și a unei finalități.
Teo Cabel: Trecerea timpului și experiența
acumulată v-au determinat să vă schimbați
opinii pe care le credeați bine înrădăcinate?
Liviu Ioan Stoiciu: În regim politic (am scris
publicistică politică în prostie după
Revoluție), da, l-am susținut pe președintele
Emil Constantinescu, după care, dezamăgit că
a îngropat PNȚCD (partid care l-a propulsat
în fruntea țării; partid pe care eu îl
simpatizam; n-am fost niciodată membru de
partid), m-am întors împotriva lui (să dau un
exemplu). Dar probabil că faceți apropo de
reproșurile ce mi se aduc azi că l-am tot atacat
pe președintele Uniunii Scriitorilor, N.
Manolescu (când eu eram în Consiliul de
conducere al Uniunii Scriitorilor și aveam
datoria să-l trag de mânecă; în 2013 n-am mai
participat la alegeri) și că îl apăr acum, sau că
nu-l mai atac. O tot repet, azi apăr Uniunea
Scriitorilor să nu fie desființată — am luat
seama că a fost voința scriitorilor să fie ales în
2013 N. Manolescu, la al treilea mandat (pe
statutul votat în majoritate de Consiliul de
conducere; statut fără adunare generală a
Uniunii Scriitorilor; președintele a fost ales la
adunările generale ale celor 20 de filiale ale
Uniunii Scriitorilor, cu o mai mare prezență a
membrilor) și că trebuie să respect această
voință, democratic. Apariția „grupului
reformator” care a deschis zeci de procese
împotriva președinției lui Nicolae Manolescu
nu face decât să pună în pericol existența
Uniunii Scriitorilor (care, prin lege, asigură o
jumătate de pensie în plus membrilor ei; lasă
că nici ajutoarele sociale date de Uniunea
Scriitorilor membrilor ajunși în nevoi nu sunt
floare la ureche), iar eu n-am cum să fiu de
acord cu asta. Stau de când mă știu în banca
mea, nu mă interesează puterea literară, nici
găștile de scriitori.
Teo Cabel: Blogul dumneavoastră era o oază
de emulație. V-ați gândit să îl reluați?
Liviu Ioan Stoiciu: Am avut tentativa să-l
reiau, în 22 decembrie 2014 (la insistența
celui ce plătea serverul, Laurențiu Barbu) dar
printr-o împrejurare nefericită, ciudată, am
pierdut în neant nu mai știu câte zile scrise
pentru blog (arzându-se serverul; n-a mai
putut fi recuperat nimic nici din nu știu ce
arhivă electronică) și am renunțat… Am luat
seama că totul pe internet e legat de
zădărnicie. Acum, după ce mi-am făcut
cunoscută intenția de a mă retrage din lumea
literară și de a nu mai publica nicio carte, n-ar
fi exclus să reiau blogul, la derută — deși,
ieșit din actualitatea literară, probabil că n-ar
mai prezenta niciun interes real. Mă mai
gândesc. Mulțumesc, oricum, că v-ați amintit
de blogul meu.
21 ianuarie 2018. BV
Interviu realizat de Teo Cabel
CV Literar al scriitorului Liviu Ioan Stoiciu
Născut în 19 februarie 1950 la Dumbrava
Roşie/ Piatra Neamţ: poet, prozator, autor
dramatic, eseist şi publicist. A copilărit la
Cantonul 248/ Halta CFR Adjudu Vechi şi la
Adjud (aici a terminat liceul teoretic în 1967).
Din 1990 a venit de la Focşani (unde a locuit
din 1975) cu domiciliul stabil la Bucureşti:
redactor (şef şi adjunct) la revistele Uniunii
Scriitorilor „Contrapunct” şi „Viaţa
Românească”.
Premii: Premiul Național „Tudor Arghezi”
pentru Opera Omnia, acordat de Uniunea
Scriitorilor (președintele juriului Nicolae
Manolescu); Marele Premiu „Virgil
Mazilescu” pentru întreaga operă poetică
(președintele juriului Gh. Grigurcu); Marele
Premiu și Trofeul Festivalului Internațional
„Primăvara Europeană a Poeților”, la
Chișinău (pentru „Opera Omnia”, acordat de
Uniunea Scriitorilor din Moldova, președinte
Arcadie Suceveanu). Marele Premiu al
Congresului Naţional de Poezie (președintele
juriului Marin Mincu); „Premiul Balcanica
pentru poezie” la Festivalul Poeților din
Balcani (președintele juriului: Daniel Cristea-
Enache); Ordinul Meritul Cultural în grad de
Ofiţer, acordat de Președinția României.
Debut editorial cu versuri: La fanion, 1980,
Premiul Uniunii Scriitorilor. Alte volume de
versuri: Inima de raze (1982), Când memoria
va reveni (1985), O lume paralelă (1989),
Poeme aristocrate (1991) Singurătatea
colectivă (1996), Ruinele poemului (1997),
Post-ospicii (1997), Poemul animal (2000),
La plecare (2003), pamparam-pam/ adjudu vechi
(2006), Craterul Platon
(2008), Pe prag / Vale-Deal
(2010), Substanțe interzise
(2012), Nous (2015),
Efecte2.0 (2017). Opera
Poetică vol. I și vol. II
(2016). vol. III (2017).
Antologie de versuri:
Cantonul 248 (2005),
Lanțul (2012).
Volume de memorialistică/
eseu/ publicistică: Jurnalul
unui martor (1992), Jurnal
stoic din anul Revoluţiei,
urmat de Contra-jurnal
(2002), Cartea zădărniciei
Române:
CV complet, al scriitorului,
poate fi găsit la acest link:
http://usrpoezie.ro/membriorganizare/
liviu-ioanstoiciu.
html
Liviu Ioan Stoiciu
Ceva roșu aprins
Plânge ușor, cu fruntea pe flașneta scoasă din pod, în
ogradă la el, absent, bătrân, papagalii
îl trag de păr, îi apucă în cioc mănunchiuri mici de păr,
vor face bidinele din firele lui albe
smulse: „ce
e cu tine, omule?”, se întreabă. În aparență. Îmi
miroase a gaz, spune.
Flașneta are manivela ruptă, nu cântă, cică
și așa n-are nici o putere
melodia ei să îndrepte năravurile pe aici. „Ci, deși unii
și alții au nădușit
asupra unor lucruri asemenea”, aude, e un glas cunoscut,
cine o fi? Aha, e el… Tot
el, cel de pe vremea când era tânăr, dând
grăbit la rame, în barcă, pe
Siret, apropiat de malul unei bălți: are probleme… Ce
face? Apucă o creangă și sare pe
uscat, se îndreaptă de spate și o ia la fugă spre. Numai el
știe spre ce fetișcană, o fantomă,
melancolic: era
prea plin de clorofilă pe atunci, crede. Era… Ce
vremuri…
El, printre puținii care au reușit să se delimiteze, în
timp, față de mediul
gazos — ceva roșu aprins, irespirabil
