Propoziții pretențioase – Asteri
Și mintea asta! Le scoate….
Frânturi, partea de acompaniament, câteva versuri, o parte din solo într-o descendență bruscă, notă cu notă o octavă și jumătate. Căutare exasperată. Youtube, Wikipedia, la rând. Întâi cu Post Scriptum. Obișnuitele melodii de pe unicul album. Le știam. Necunoscuta – era și ea acolo ca titlu – nu putea fi între ele. O auzim într-o vară stând în bucătărie (o magazie cu pretenții ce cu(c)ină – să ne și italienim nițel – și sală de mese), după premiera filmului ,,Melodii la Costinești” – ecranizare ce se asortă atunci cu visele mele de cântăreț rock, personajul era un Călin închipuit, trezit din momentele lui de însingurare cu idei ,,demențiale” -, ceva cu ,,muzica mă ia din casă” și o parte reggae (new wave-ul a la The Police) la refren. Frățioare! O cântasem cu Tamba și Bebi la Casa Armatei. Cum s-o uit? Atașai la motoarele canalului cu melodii Mircea Marcovici, poate avea să dea norocul peste mine. Și ascultai. Și surprizele…. Pe ,,Necunoscuta”, Nuți Tănase la clape, buzoianul nostru. Pe ,,Special pentru tine”, Laurențiu Cazan. Se vede că i-a fost drag de-ai noștri lui Ciulică. Aia nu, aia nu. Ia să vedem ,,Ochii tăi”. O măsură, două. Parcă n-ar fi. La a cincea…. Am găsit-o, asta este!
Până una, alta, să nu-l uit din cele opt colaborări pe versificatorul de serviciu, Alexandru Andrieș. Din păcate needitate și desigur cu deficiențe. În 1984 încă se cânta în România pe ,,cuști de porumbei”, iar înregistrările trupelor nu se ridicau la nivelul celor de afară. Vocile dezechilibrate, tobele cu efect de piele de capră, chitarele distorsionate…. Am fost dezamăgit să aud niște materiale atât de neglijent imprimate. Gata să trec la ateism și să-mi retrag credința în meșterii secolului trecut. Doar amintirea ei perfectă, fiindcă a rămas întipărită intactă, filtrată, îmi mai atenuă pornirea….
A mia oară de ce-ul. A mia oară răspunsul. Pentru timbrele acelea misterioase, pentru notele acelea surprinzătoare, genul celor din coloana sonoră a Mentalistul-ui. Sau de oriunde, grație făuritorilor de sunete. O impresie de moment, rare de ceva vreme încoace. Nu și atunci.
Mă surprind încă a rămâne surprins de năzbâtiile combinatorice clocite odinioară. Cum dumnezeu de asecam fondul melodic la maniera aceea? Din sutele de clipe ascete, perpelit de dor de…? Din atât de puțină muzică pe care o știam? Mă uit cu ochiul analist de azi (și cu vena ,,scăldată-n aterom). Să zicem, fiindcă tot a fost întâia mea ,,capodoperă”, la ,,Regina nopții”. Intervale normale: cvintă-cvartă, cvintă-cvintă, cvintă-septimă, cvintă-cvintă, cvintă-cvintă-secundă…. Totuși de ce așa? Pozițiile după octavă, la nonă și mai sus, chiar și pentru degetele lui Paganini și Chopin, sunt o corvoadă, pentru mine încă o treabă greu de împlinit, cu bătăi de cap pentru triada ultimelor intervale înșirate, în special secunda ce mă obligă la atipii executate la viteză, să cânt cele două note cu același deget. Pianul nu este chitară și nici invers. Ce s-ar putea glisa la ,,scripca” cu șase corzi, pe claviaturi nici vorbă, dacă micul interval nu este cât se poate de mic (la mintea elevului cu trei clase), semiton, ca să poți aluneca ascendent sau descendent facil, pauză-n ciuperci. Singura extra metodă s-ar rezuma la plimbarea degetului arătător, față-verso, pe claviatură. Fără ca efectul scontat să fie același.
Și mă tot uit în urmă cu invidia nereușitei profesionistului pe împlinirea amatorului.
