Propoziții pretențioase – Asiete
Cine să ateste ,,calitățile”? ,,Bătrânii”, ,,greii”, confirmații.
Le stăteam ca un ghimpe – nicio atipie în lumea cântăreților -, perete în perete, cu ,,scule” mutate dintr-o cameră în alta, uneori doar cu două chitări zdrăngănite la rece și câteva ,,scatoalce”, ritmice, oferite gentil femurelor. Și când fusese o problemă cu ce și unde? În acel an niciodată. Nu-i la Club, este pe stradă sau în parc, pe dig, pe la mine, dar rar, la Dan M. la fel, la Dan T. nu-mi aduc aminte. În amfiteatrul Clubului, în camerele femeii de serviciu, în sală. Oriunde. În decor astral, lacustru, industrial, ,,botanic”, idilic sau dizgrațios. Fără de păs. Fără să asecăm limbajul muzical tot, asceți, expuși, singulari și împreună, fără a ne asocia mentalului proporțiilor disproporționate prin erodare, din plin exploatat de mii de ,,colegi”, metoda expusă deja la ai noștri vecini, ia scula, ia sala, ia cheia, fără să ne atacăm ,,adversarii”. Oare pentru ce?
Se adunaseră câteva piese în repertoriu, din sacul propriu, din al hiturilor rock românești agreate unanim, încât eram aproape pregătiți să probăm putirința muzicală oriunde ocazia ar fi devenit propice. Ceea ce n-a întârziat să apară.
A nu se închipui atenee, stadioane, săli polivalente. Aș atenta la buna creștere și-aș minți deșănțat. Într-un chioșc de parc, al nostru, în sala Clubului, în a Casei de cultură, la Răducești în curtea școlii și într-un soi de sală de cămin la Topliceni. Și, ca să adaug tot, în cantina liceului, naiba mai știe numărul acum, din arealul tot al episcopiei Buzăului. Cum să te îndrepți spre poliție pe colț. Acoperind astfel pe 1989 de la jumătate până în ’90 nu mai departe de martie. Poate și mai devreme.
Obligații nu aveam unul față de altul. Până la momentul toamnă, cântatul nostru fusese experimentabil, antrenator, entuziast. Până la o tragere de linie, o contabilizare atentă a măruntelor noastre încercări finalizate, finisate până la permisivitatea fiziologică pusă la comun. Odată cu lista de piese muzicale s-au făcut și planurile de viitor. Ba că mai sunt festivaluri, ba că trebuie imortalizate melodiile proprii, ba că ar putea interveni vreun spectacol și am putea urca pe scenă ca Vitamina Rock. Și realizabile, și nu. Siguranța și entuziasmul amatorului au stat totdeauna de părți diferite ale baricadei echilibrului. Însă fără a fi imposibil.
Ce era de pus la cale? Un regulament. Pe care să ni-l asumăm. Cine intră și cine nu. Când. Organizarea unor zile fixe de repetiție….
Încă îl dețin. Data de fabricație: 10 septembrie 1989. Două capitole: clauze generale și clauze speciale. Ca să fii considerat atașat al trupei și să asiști la repetiții aveai nevoie de statutul de personal tehnic. Programul devenea draconic, marți, miercuri, vineri și duminică – matineu scrie în paranteză -, după ora 18, respectiv 10, cu o întârziere permisă de 1/2 de oră. La final de săptămână se îngrijeau sculele și încăperea. Ca la armată. Nimeni dintre noi nu avea voie să atingă cu jigniri pe celălalt. Atipic pentru comportamentul anterior, se introduce interzicerea fumatului în cameră, sancțiunea trecând în fondul colectiv: 25-100 lei. Pentru celelalte ajungând la 500. Abia scăpam de fața asiată, de unghiile orez fiert pentru pomană și alte nejustificate dispute și pierderi de timp. Doar jurasem cu mâna pe caietul studențesc.
