Literadura nr. 9 (3)
Valentin BUSUIOC
Cameleon
iarna
moartea este un iepure alb
vara
ia culoarea pădurii
iepurele acesta este tare fricos
stă doar pe picioarele din spate
și se uită de jur-împrejur
atent să nu-l vadă cineva
și la cât este de bătrân
nimeni nu l-a văzut
decât o singură dată
Visul
tati
mă întreabă copilul
morții visează
nu
dragul meu
numai noi visăm
ei deja s-au trezit
Semne din bătrâni
tata mereu lăsa lucrurile neterminate
când făcea un gard
nu-i mai bătea cel din urmă cui
de mulgea vaca
îi lăsa vițelului mai mult decât să-l sature
dacă plângea
lacrima lui era mai mică decât a tuturor
nici pe mama nu o pupa îndeajuns
nici pe mine
sau măcar icoana lui de căpătâi
cea cu îngerul morții
știa din bătrâni că dacă le lași așa
zilele ți se prelungesc
așa că pe toate le-a lăsat neterminate
și viața la fel
Pianul
viața e un pian
zile albe lângă zile negre
degete calde
degete reci
moartea
mereu în fundal
murmurând un cântec de leagăn
Pescuitul la copcă
ninge
sunt un pește învelit în ziar
ziarul e vechi
literele abia se mai zăresc
cu fiecare ochi văd un singur cuvânt
totuși
nu-i mare lucru de înțeles
unul e viața
iar celălalt opusul
între ele este o gaură
prin ea se vede cerul
la fel cum printr-o copcă
se vede întotdeauna
o scăpare
Vali ORȚAN
gelozie
ești atât de frumoasă în seara asta
încât te-aș dezbrăca
de toate privirile ce te-au
acoperit de-a lungul timpului
pieton pe cont propriu
dincolo de banda asfaltată
a dorinței
se trece plătind un ban
sau cu tupeul celui ce
nu mai are nimic de pierdut
semafoare nu există
nici măcar poliție rutieră
sufletul este cel ce
eliberează amenda
colocvială
cât de treaz să fii
să-ți dai seama că
noaptea din care
tocmai crezi că
te-ai trezit avea cerul poleit
cu stele de carton
și niciun copil prin preajmă
care să strige că
împăratul e gol
că revelația ta
e la fel de binevenită
ca o ploaie torențială
pe timp de inundații
mărturisire
nu sunt si nu am fost niciodată
un domn
sunt doar un fiu al unor țărani
căruia îi este dor de pământul
de sub unghii
uneori pun capul pe căpătâi
ăla umplut cu pănușe de porumb
nu cu pene de gâscă
și-mi este teamă să
nu ajung să nu-mi mai fie teamă
poți ajunge pe vârful unui munte
în multe feluri
pe trasee marcate
de capul tău sau
cu elicopterul
e ca și cum ai înțelege că viața
este un puzzle format din
zile și sentimente
fiecare zi este un alt puzzle
format din întâmplări și sentimente
în funcție de ce sentimente ai
în ziua aceea formezi puzzle-ul
pe munte vreau să ajung
cu pământ sub unghii
motivare
n-am băut niciodată
decât partea goală a paharului
iar goliciunea ta e un poem în sine
nu e vina mea că alții
au avut grijă să fie mereu
și o parte plină
tu ai o aluniță pe sânul stâng
iar mie-mi sângerează rănile
cuielor încă nebătute
regele speranțelor ucise
așa cum
ceara iluziei de lumânare
nu va da niciodată lumină
poți câștiga la loterie
poți să-i cazi cu tronc
celei mai frumoase și dorite femei
din lume
până la un nou răsărit
ce va fumega
când prin aburii beției
de absolut
începi să vezi că
nimic nu se păstrează ușor
când lupți doar
cu tine
Marian HOTCĂ
poem din umbră
norii erau strânși în păcat
și
unda epuizată a luminii
se încleșta
într-o dureroasă stare de ezitare
cad într-o umbră murdară
amestecată cu pâine uscată
adorm
de-mi hrănesc visul
cu firmituri mucede
să pot trece strada asfaltată
cu nesăbuința caldă
înalț cuvântul până la ultimul cer
arzând și aripile de vrabie
în paharul
unde a căzut acest ultim amurg
liber
naufragiez în gândul meu
ca o imagine
crescută în oglindă
nimeni nu este de vină
că orice contur ispășit
își găsește moartea
într-o impresie
a unei respirări greșite
poem
în frunze gâfâie lumina
pentru ochiul
prizonier între pleoape –
e-o formă vremelnică a tăcerii
în care se ard cu vederea
imagini sepia din logosferă
repetăm zilele cu soare
în aceleași nefirești circuite
plutind într-o dungă de viață
cu duhul coborât până în tălpi
rostim mecanici rugăciuni pulsatorii
prin foșnetul hipnotic al vremii
ape claustre se cutremură
în întunericul meu
ploaia difuză a toamnei
îmi macină tot sufletul
poem de toamnă
ascund în suflet și toamna aceasta
ca pe o taină galbenă
lăsată la uscat
păienjeni cu picioare ostenite
țes printre trupurile lâncede
umbre murdare
răsar ploi din când în când
din mijlocul pietrelor arse
strivind frunze și așteptări
ploua mai tare în oase și
toate picăturile devin
strigătul
acelei depărtări încolțite
în teama vindecată
în scoarțe de cuvânt
stare autumnală
în mine arde o frunză galbenă
e toamnă
și obișnuiesc să plutesc pe ceruri de frunze
e felul meu copilăresc
de a-mi pierde umbra
prin raze împietrite în trupuri de stejar
se bucură pașii de-atâta libertate
cred că acești arbori rugându-se-n lumină
sunt îngeri mai bătrâni
ce-au prins rădăcini
în inima pământului
ce însângerează amurgul
Raul BRIBETE
bărbatul cu colnago
sub țeasta lui proaspăt rasă sunt
rețele de tuneluri care se întrepătrund
lumi de constelații antropomorfe
conglomerate de stări ale căror oscilații
te înfioară sau te plictisesc crunt
viața acestui bărbat stă sub auspiciile
asului de treflă
– emblemă de pe ghidonul
bicicletei cu care pare să formeze
un singur trup –
pedalează permanent și parcă întregul
său trup sculptat e din sticlă incasantă
pe acest bărbat nu l-am văzut hrănindu-se
niciodată
acest bărbat de vârsta a doua se hrănește doar
cu
idei și
energie pură
sau cu fumuri groase de joint
bărbatul acesta cu picioare de
consistența frasinului
pedalează pedalează pedalează
și nu are niciodată o direcție stabilită dinainte
el știe doar să pedaleze de teama de a nu-l
ajunge din urmă
golul pe care îl are de fapt
în sine
el știe doar să pedaleze pentru a le-o lua
înainte
nălucilor minții proprii
nălucilor care i-au împrumutat propriul trup
diafan
și acum
îl multiplică
el fuge de sine prin miezul neprielnic al
sinelui
aleargă călărind șițul
bicicletei sale cuantice
(îl preocupă fizica cuantică deși nu a putut
absolvi decât nouă clase)
e într-o competiție nemiloasă cu sine pe
velodromul
care are forma
propriului trup vânjos
ochii îi strălucesc puternic și adânc în ei
intuiesc contururile unor
frunze de treflă
presupun că și inima lui arată ca o
treflă cu patru foi; o treflă colnago
fumează joint după joint
,,aleargă”, sute de kilometri de unul singur,
pe șosele
pit bull-ul alb
Un pit bull alb e așezat pe iarbă
și mă privește atent, cu ochii injectați.
Un pit bull alb cu pieptul strâmb
mă privește cu ochi de om
drogat
