De-ai noștri! – Dumitru Crăciun – Grăușor (3)

ÎN ZORI

Aurora, pe răcoare, cu săgețile-i de foc,
Peste negura, ce zace coperind al morii scoc,
Peste fumul, ce străbate maluri rupte de pârâu,
Peste spicele-aurite, care stau în clăi de grâu;

Ea trimite surâzândă veselia dimineții
Și alungă din ponoare greutatea deas’a cetii.
Iar pe miriștea’mbrăcată cu sulcină și mohor
Este-o pânză argintată, ce sclipește orbitor.

Depe bolta’nseninată luna încă n’a pierit,
Vrea s’admire înc’odată minunatul răsărit.
Prin ogrăzi încep foșnitul gospodarii după treabă,
Iar pe drum își trage-opinca moș văcarul, Ion Gheabă.

LA BRAȚETĂ

Iarna așternuse neaua
Peste dealul Holobăț,
Scântee în zări argeaua
Subț austrul șugubăț.

Nu se mai cunosc pe dealuri
De-i pășune sau ogor,
Sânt tot stele și cristaluri
Zugrăvite pe răzor.

Prin pustiuri nepătrunse
Chiar și’n plină zi de vară,
Este-o pârte’n soare unsă,
Cât cuprinde-o sănioară.

Pe cărarea făurită
Cu tălpoaiele de lemn,
Vin din zarea însorită,
Alergând cu viu îndemn,

Un lup gras ș’o beată oaie
La brațetă lângă lup,
Care-o ține strâns de claie
Și cu coada-i trage sdup…

N’am gândit cândva, vreodată,
Cum că haita la furat,
Când ia oaia din poiată,
Are biciu pentru mânat!

FLORI DE SALCÂM

Pe cerdacul de la țară,
Dimineața până’n zori,
Un zefir aduce iară
Din salcâm, cârcei de flori.

Strugurași cu boaba albă
Sar din ramul de salcâm
Și s’așează ca o salbă
Peste masă și tacâm.

Pomu’ntreg e’n sărbătoare,
Cu manta de cavaler,
Iar parfumul, din vlăstare,
Se ridică pân’ la cer.

Doar pe vârf se văd trei frunze,
Rare verzi și drepte’n sus,
Singuratice și dârze,
În lumina lui Iisus.

Din grădina casei noastre
Ies albine cafenii
Și pornesc spre zări albastre,
Printre zori trandafirii.

Și puțin zornesc prin aer,
Apoi stol s’abat la pom,
Peste flori voios se’ncaer
Și la stup revin monom.

La întors roiesc pudrate
Cu polenul de salcâm
Pe picioare și pe spate,
Ca morarul de la Râm.

Niște rațe adăpate
Stau de veghe subt copac,
Capul și-l răstorn pe spate,
Iar un ochiu îl au capac;

Prind în pliscuri lătărețe
În căderea lor de sus,
Frunze cu petale crețe
Și le’nghit cu gust nespus…

Stând așa’n cerdac, la masă,
De-ți arunci ochiu’n cătun,
Câte-un vârf răsleț de casă
Iese dintr’un alb zăbun.

VRĂBIUȚE

Din cerdacul de la țară
Bate ochiul spre Rădaia,
Peste lanuri cu secară
Și maci roșii ca văpaia.

De subt strașina de tablă
Ies grăbite vrăbioare
Și apoi s’adun grămadă
Pe subt crengi și pe subt soare.

Taie ceața dimineții
Fâlfâind cu toate’n sbor,
Pe cărarea cu drumeții,
Care duce la ogor.

Sprintene și jucăușe,
Prin dumbravă și pe văi,
Ciugulesc boabe în gușe,
Pe miriște sau pe clăi.

Un copil cu trei mioare,
Sdrențuros cu capul gol,
Curmă drumul prin răzoare,
Chiar pe-aici, pe lângă stol.

Sbâr… svâcnesc deodată toate,
Speriate de ștrengar,
Peste crânguri rourate,
Peste iarba din hotar;

Se opresc tocma’n livadă,
Pe o creangă de cireș,
Poposite tot grămadă,
În suhatul megieș.

De pe ramura înaltă,
Cu cireșe coapte-roș,
Ciugulesc de laolaltă
Până-și umplu micul coș:

După meiul din dumbravă,
După boabele de grâu,
După spicul de otavă
Și dogoare fără frâu;

Un sirop, chiar pe furate,
Din cireșui cu paiață,
Înghițit pe nesuflate,
Este bun ca o dulceață.

De subt talpă, de subt șură
S’aud țipete de pui,
Mici, golași, cu caș la gură,
Strig’ de para focului.

Din văzduh răspunde-o mamă,
Fâlfâind cu aprig zor,
Că le-aduce’ndată hrană,
Ce-a fost dulce pe ogor.

FELINARUL LUI AZOR

În pârloaga îmbrăcată
Iapa-i la pripon,
Din cea zare’ntunecată
Fluieră Ion.

Șuierul străbate’n triluri,
Clocotind ușor
Peste-un deal cu mândre lanuri
Și cu meișor.

Nu văd om, nu văd nici iapa,
Doar aud păscând,
Vesel cum râșnește iarba,
Greierul cântând.

De aici, de la căpițe,
Unde-mi aflu loc,
Prind eu două luminițe,
Ca scântei de foc.

GRÂUSOR

Și lumina se fot mișcă
Spre căpiți în sbor,
Un fior de nervi mă pișcă,
Tremur arzător.

– Ptiu! măi, bată-te norocul,
Tu erai Azor?
Tu’ndrăsniși ca s’aprinzi focul,
Ici în plin răzor?…

DRUM DE CÂMP

Drumul, care șerpuiește
Tot pe-alături de pârău,
Ici și colo licărește
Din sulcină și dudău.

Nu s’aude nici copită
Nici căruța hodorog,
Peste iarba pătulită
Cu păstăi de slăbănog.

Doar cei fluturași albaștri,
Tot ca floarea de cicoare,
Își iau sborul către aștri
Dimineața pe răcoare.

Presarăți cu-argint din stele
Străbat aburul în sus,
Ca trei puncte subțirele
Într’un cadru de nespus…

– „’mneața bună, Bade Petre,
Da’ de vreme te-ai sculat!?
încotro porniși, cumetre?”
– „Am un petec de arat.”

HOȚUL

Din livada megieșă,
Unde toarce-un greieraș,
Pe subt creangă de cireșă,
A venit un iepuraș.

A trecut la noi în vie,
La o tufă cu lăstari,
Lâng’un smoc de iasomie
Și harbuji cu dunge mari.

Cuibărit în buruiene
Stă pitit acolo jos,
Doar clipi așa din gene
Și s’apropie de ros.

Azorel, ce sta la pândă,
Ochii țintă și’ ncruntat,
Gata, gata să-mi-l prindă,
Fără să-l fi alungat,

ÎN PÂRLOAGĂ

Pe costișă’n văl de raze crește volbură și troscot,
De subt mal susură’n vale un pârâu în dulce ropot.
Prin bogata rouă mână baciu’n zori, de mânecat,
Turma cu oițe blânde pe răzor la pășunat.

Se resfiră’n pâlcuri, pâlcuri oi, mieluțe și berbeci
Prin pârloaga cu mohoare și tufani de lilieci.
Dimineața, pe răcoare, rup din țelină și frunze;
Cei micuți, în urma mamei, iarbă’ncep și ei să tunză.

Pasc rochița rândunicii, levănțică, brebenei;
Iară baciu’ncet, molatic flueră pe lângă ei.
La un semn s’adun grămadă mieii toți, la nebunii
Și spre râu pornesc în șarjă, de n’ai crede că sânt vii.

Oile îi strigă’n sbierăt, mestecând la buruiene,
Ei s’alung apoi spre turmă printre flori de sânziene.
Numai Corbea stă la umbră ca un filosof bătrân,
Străjuind din ochi, cu grijă, oi, mieluțe și stăpân.

MIELUȘELUL

La noi, în colțul viei,
Este-un petec de smarald
Și din puful păpădiei
Vine miros de-aer cald.

Păpădii cu foaia lată,
Dediței și toporași,
Pestrițați cu iarbă ’naltă
Pentru scumpii fluturași.

Mulțumiți de viața nouă,
Au ieșit, în colț de raiu,
Un mieluț și-oițe două,
Într’o caldă zi de Maiu.

Mielușelul țânt în frunte
Și la coadă tot țântat
Are pete multe, multe,
Pintenog abia fătat.

Peste blana’n falduri lucii
Soarele revine blând,
Între ramuri cântă cucii…
Vântul trece-abia suflând.

Paște oaia din cicoare
Și cu ochii la mieluț,
Ce-adormise din picioare,
Este cald și el micuț.

Jucăușe-un stol de vrăbii
Pe aproape sbor țipând,
Îl deșteaptă cu-a lor săbii
Și el fuge lin sbierând…

Însă mama-l strigă: Iacă
Vino, dragă, nu-i nimic”.
Și cu botul îl apleacă
Să mai sugă că-i prea mic.

ÎN LIVADĂ

Ochiul trece prin ponoare
Peste vârfuri de copac
Și ajunge la isvoare,
In livada lui Isac.

Stropi de rouă colorase
Frunzele de pe gutuiu,
De păreau că le pictase
Un artist cu pana lui.

Iar subt frunze tot pictate
Stau gutuile gălbui,
Mere roz, pere brumate,
Nuci în vârful nucului…

Două mândre vrăbiuțe,
Fâlfâind opresc din sbor,
Odihnesc pe verzi crenguțe,
În livadă, la isvor,

În lumina străvezie,
De pe luciul de apă,
Se reflectă’n bolta vie
Două vrăbii sus pe cracă.

Hâde ciori, în plină goană,
Trac pe-aici, după furat
Și-mi alungă de subt geană
Chiar tabloul minunat.