Zăngănele XXXVII
Zăngănele
XXXVII.
Zăbovesc în casă. În casa mea și mă simt bine, în siguranță, departe de bolizii furioși scoși la un trap pe stradă, dincolo de larma puhoaielor de cuvinte înșirate haotic în piața centrală, departe de lume.
Locuiesc într-un loc cu istorie, nu una pe care s-o știți ci una casnică, cu războaie de familie, cu începuturi de an școlar, cu ospățuri la zile mari, cu gângureli, vaiete de os bătrân, veselie, sforăieli și flatulențe, cu pași puși pe pământul galben dintre fundații, pe cimenturi, dușumele de lemn și parcheturi. Așa mi-am adus aminte de locurile prin care am locuit și prin care și alții lăsaseră în urmă nopți și zile, suflete temătoare de neliniște, fremătând de spaima că a doua zi nu vor avea un acoperiș deasupra capului.
La o privire retrospectivă mai departe de nașterea ta, poți înțelege cursul firesc al lucrurilor. Pricepi, doar dacă gândul nu este pătimaș și merge bine direcționat către condescendență, cum a evoluat sau s-a repoziționat societatea după vremuri, de ce oamenii ieri și azi au fost și sunt cum sunt și unde ar putea nimeri viitorul din combinatorica asta. Am locuit într-o casă naționalizată, ,,prima casă” pe care și-o puteau permite doi tineri, neliniștiți și nebuni asumându-și un început de viață. Prin interpuși se bucurau de o cămăruță, două ca și cum apucaseră pe dumnezeu de picioare. Femeia își pregătea spațiul de lucru pe un hol, două policioare, o masă cu dulăpior, lampa cu gaz, o oală, două farfurii și mult entuziasm. Aveau o bucătărie. Bărbatul avea de unde pleca și unde se întoarce de la muncă. Teama se risipise pentru o bucată de vreme. Salariu regulat, masă regulată, totul ca la carte. Din două linguri, două perne și o pătură, ajunseseră la recamier, covor, traversă, servantă, fotoliu, bibliotecă, cuier și raft pentru pantofi, aragaz, frigider rusesc, televizor și radio, doi copii…. Nu mai erau suficiente cele două chichinețe, ceruseră aprobare de la Igo să li se mai construiască încă o cameră și un hol. Mobilă nouă, lustră, calciu pe perete și baghete, în ton cu toată lumea.
De la o vreme însă cucoana, tinerica de la început de căsnicie, se frământa noapte de noapte. De zece ani lucra ca asistentă la spitalul orășenesc și nu-și putea scoate din cap faptul că una dintre colege, la o discuție ca-ntre femei, îi aruncase pe un ton infatuat ,,Lenuță, tu ai rămas mai pe urmă. Ia-ți și tu mașină!”. Fănică era un muncitor la locul lui, disciplinat, cu atâta talent la meserie cât era la toți vecinii de banc de lucru, un om nici ambițios din cale afară, dar nici lasă-mă să te las. Citea ziarul la masa de seară, se trezea la șase și un sfert, o Duminică pe lună scotea familionul în oraș la cinema și restaurant. Restul sfârșiturilor de săptămână le consuma ziua la o roboteală prin curte, la o tablă după amiază cu vecinii și la filmul serial de la opt și jumătate seara. Ca la început de rai, la prima oră a dimineții de 1 Mai, femeia trezi bărbatul să-i aducă șarpele în suflet.
– Fănică, nu mai merge așa. Trebuie să ne luăm mașină mică, roșie, ca să crape tot spitalul!
Odată mușcat mărul, viața avea să se schimbe radical. Carnet de șofer, călătorii la munte și mare, apartament cu chirie la stat cu trei camere nou nouț, post de asistentă șefă, maistru, facultățile de inginerie ale băieților, revoluție, excursii peste hotare, speculă cu blugi, mileuri și aur turcesc – achitat apartamentul; patalama de vânzător ambulant – cumpărare a încă unui apartament cu două camere pentru fiul cel mare, primul Cielo; privatizare – teren pentru construcția unui duplex cu un etaj plus mansardă, Mercedes; patronat, depozit de construcții – casa gata, apartament în București pentru ăla micu, BMW; pretenții la consilier municipal – vilă lângă lacul…; deputăție – casă în cartierul Primăverii, iaht, un apartament la Ibiza, unul la Nisipurile de aur, vacanțe la Miami, insulele…; vise de președinție.
Așa e că numai Fănică putea deveni peste noapte magnat?
