De-ai noștri! – Valeriu Sofronie – Domnul P. (5)
pianul fusese urcat 80 de trepte până la ultimul etaj
acum toți așteptau muzica să le vină de sus
pianistul întârzie să apară
în așteptarea lui cei de la parter
ung abundent ușile și ferestrele
locatarul care nu iese niciodată din apartament
comandă o baterie de rezervă pentru aparatul auditiv
nimeni nu se mai gândește la eternitate în aceste
clipe
lipite de metalul ușii urechile lor
pot auzi chiar și atomii eului vecin cum se
descompun lent
în clepsidrele pe unde trebuie să treacă toți
sunt unii care suflă
și în fluierele lunii
sunt alții care trag după ei asfaltul moale
până în dreptul lor
P se întorcea de departe cu brațele zdrobite
de viețile altora
căuta un loc unde să își ia trupul în mâini
să-l legene până se înserează
sunt unii pe care îi recunosc melcii
și le arată locul unde își ascund orbii ochii lor
fosforescenți
sunt alții alungați din casele în care și-au agățat
părinții în rame
iar acum nu mai au ce lua cu ei
pianistul continua să lipsească din decor dar ei tot
așteptau
la apus soarele își pierde cercul în care stă
ca o apă
fermecată de peretele înalt al fântânii
eliberat de forma perfectă se răspândește în noaptea din jur
fără să o alunge
pe cele 80 de trepte
P a simțit cum i se frâng toate oasele
(în ambarcațiunea cu vele vântul bate de mai multe ori într-o zi
în inima lui P cântecul s-a auzit o singură dată)
Vedere interioară/ introspecții
Pentru Sebicu și Arca lui
harta trebuie desenată altfel
forma aceasta pe care deseori o asociem cu un înger melancolic
este de fapt un colț dintr-o rocă vulcanică
vulcanul n-a mai așteptat ziua sorocului
ca orice vulcan care dă semne de neliniște vulcanică
într-o lume în care toți se uită prin buzunarele altora
și se bronzează în nisip
pe mine m-au confundat cu grădinarul
mi-au pus o greblă noduroasă în mână și mi-au spus sapă
eu nu cunoșteam secretele săpatului cu mâna treceam
prin brazde ca o arcă în derivă dumnezeiască
cu ochii ațintiți spre vulcan numărând până la 40 și înapoi
nu înțelegeam de ce mi-au spus că nu sunt bărbat
dacă nu mă uitam niciodată după fetele în maiou bleu
și nici nu îmi trăgeam plapuma peste cap să răsfoiesc
revistele lui Freud
tot pe acolo trecea din când în când o apă
mi-am spus că asta trebuie să mă ducă cu gândul
la viețile noastre
că viața este ca o apă fără fund
când te uiți mai atent recunoști din când în când că
trebuie să fie
și altceva decât apă
are linii înalte
deci trebuie să fie două aripi
sau două șine de cale ferată sub un tren
o arcă
un vulcan
zilele acestea nu îi aduc lui P niciun câștig
când se trezește cu fața întoarsă spre decorul
pe care îl detestă cel mai mult
bea primul pahar după Socrate
fără să simtă mai nimic
poate un gust de ceai neîndulcit
râd de el că este diferit
dar el râde și mai tare știindu-i pe toți la fel
Omul rotund
când își amintește că haina de 3 lei optzeci
nu te face chiar gentleman
din corpul lui P încep să iasă multe lucruri mari și
doar câteva mici
uneori rusalii pregătite să lege într-o zi două veșnicii
alteori (ca pe o batistă de lungă folosință) cele 21 de grame
(ale sufletului)
lucrurile mici sunt cele despre care nu voi vorbi niciodată
nimic nu-1 împiedică să-și etaleze geometria sa
nimic nu-l împiedică să vadă că prin ochii
oamenilor bisectoarele
trec totuși foarte rar
cu toate acestea omul e mai rotund decât lumea lui
el acolo își poate așeza iubita de primăvară în nisip
să-i arate cu degetul mișcat de profeția oracolului
perfecțiunea pe care va trebui să o ia cu ea în
celălalt pat
îi poate arăta chiar și câteva stele rămase
dintr-o altă viață
un fel de tatuaj făcut la tinerețe 2 cm mai jos de
coccis
într-o noapte în care cerul
putea fi privit doar prin lentila sticlei de contact cu
Dumnezeu
omul rotund nu poate avea locuri goale
pe suprafața sa
în luciul mașinii sale soarele își trimite raze
optimiste
drumurile sunt drepte
destinațiile la vedere
de o vreme însă mersul grăbit al lui P nu se mai
potrivește cu mersul celorlalți
nici odihna lui nu se mai potrivește cu odihna
celorlalți
rotund cum e P se întoarce acum în ascuțișul pietrei
ca un pui de șopârlă și își număra rănile cu
degetul
pentru că nu găsește cuiul nu mai poate striga
tuturor
evrika evrika
cerșetorul a trecut totuși pe acolo întinzându-și
mâinile spre el
P a rupt o bucată din carnea lui și i-a dat mănâncă
și rămâi lângă mine
după ce s-a șters cu mâneca la gură
acesta a mărturisit că omul acela rotund
nu este totuși lipsit de gust
Vezi detalii pe spate
toți știau că a fost o luptă acolo
șchiopii s-au certat pe picioarele aruncate la întâmplare
ciungii au alergat cu brațele atârnate de gât
după medicii de brațe
orbii care nu-și găseau ochii s-au rugat în genunchi
să le înapoieze cineva vederea
după un timp nu s-a mai interesat nimeni de ei
le-au împins în față scaunele cu rotile și bastoanele
și le-au zis să uite trecutul
trebuie să mergem de-acum spre viitor
s-au adunat toți cei care trebuiau adunați
s-au despărțit toți cei care trebuiau despărțiți
învinșii căutau un loc la masa învinșilor
de la învingători au rămas câteva poze neclare
imagini cu mașini de lux și cazinouri
ziduri ce trebuiau acoperite cu var
nume de orașe
case de copii unde se predă până azi lecția de aur a
istoriei
armele au fost predate muzeelor
gropile au fost acoperite de straturile groase de
pământ
pielea a rămas goală în fața degetelor care știu să despartă
carnea de os
mâna trebuia să învețe ce fac mâinile ochiul trebuia
să uite ce pândesc ochii
în cealaltă parte a orașului e liniște
cain știe multe despre abel
știe când iese în câmp să-și încarce spatele cu iarbă
când vorbește pământului înainte de ploaie știe
despre femeia care îi păzește trupul de apă și-i
umple anii cu fii și fiice
știe ziua când își va întâlni fratele
știe că se va întoarce într-o seară singur acasă
la fel de bine cum știi și tu să te joci cu regii fără
să-i disprețuiești
vezi detaliile pe spatele poemului
vasul în care ai urcat a lăsat toate bagajele pe mal
Citește de jos
nu m-a învățat nimic poemul acesta
în zadar mi-am lăsat deschise lângă el morile să le bată în
cruce vânturile
dacă aș fi stat întins pe acoperișul șarpelui cu toate
luminile acelea grele sub mine poate aș fi știut
mai multe despre el mi-aș fi tras sub piept genunchii de
câine credincios
și aș fi trecut cu miile de fugari peste
covoarele roșii
dar poemul acesta nu m-a învățat nimic
se prefăcea doar că ascultă de mine
cineva îi șoptea de fiecare dată să nu se
încreadă în om
să rămână mereu mai departe
sufletul lui se va lua de la tine
vei umbla prin lume cu buzunarele pline de cenușă
dar nu vei lăsa semn pe unde vei trece
seara când toți învățau să moară
pentru încă o zi
umbra îi cădea lungă pe mâinile vinete
vocea îi tremura ca un val sfârtecat în diamantele
stâncii
pentru că nu ți-ai întins aripile deasupra muntelui
n-ai văzut locul peștelui
nu ți-a trecut săgeata prin palme
ai băut paharul fără să te oprești
poemul se va lua de la tine
ca praful de pe piciorul uscat al profetului
poemele acestea se citesc numai de jos
de la rădăcina albă a pământului
trebuie să dai la o parte toate spațiile crescute ca mușchii
pe retină
dacă vrei să ajungi până la el
să îndrepți cu trupul tău zidurile căzute la margine
să strigi cât poți de tare în pădurile altora corbii
să îți stea ca o coroană de rege pe frunte
să auzi o singură voce
nu e nimeni aici
doar niște insule de timp aduse la mal
Poem descrescător/ ePifanii
foarfecile dimineții au trecut prin vorbele lui
lăsându-i peste picioare nisip
pe deasupra trece o pasăre
care locuiește în cuvântul poem
deasupra păsării e o altă pasăre
care locuiește în cuvântul poem
deasupra păsărilor care zboară sunt mereu alte
păsări
trec cel puțin o dată prin cuvântul poem
tu știi să deschizi ochii
celui ce vine la tine cu o valiză cu aripi
lăsate prin hoteluri de-o noapte
să-și ceară iertare celor care au rămas acolo și au
privit de departe
și au auzit de departe
sunt ochiul bolnav din ochiul tău îngerul căzut
sunt din îngerul tău la mine se opresc trenurile
câte nu mai știu să incendieze pădurile
în mine se îneacă corăbiile când valul ajunge la
catarg
lipsea ultimul capitol din viața lui așezat pe linia
pentagonului brațele în formă de renunțare picioarele
un semn de oprire
acum era explicitat
lăsat în urmă ca un anotimp
întins pe umbra cenușie a genunchiului aude
anii hrăniți de seva din lemn
de-acum toți vor dormi mai puțin

