Spații culturale nr. 72 (4)

Ciprian VESTEMEAN

Umbra mea

Azi am plecat
mai repede de-acasă
și mi-am lăsat
umbra să doarmă
în continuare
adunată ca un ghem
în așternuturile vișinii.
De ce să o fi trezit?
Să o fi văzut
cum dormea de bine,
ca un copil
după ce a alergat
o zi întreagă
un deal cu flori.
Oare ce visează umbrele?

Într-o noapte

Uit s-adorm și mă plimb
precum un somnambul
pe strada spumoasă
și mă-mpiedic de-un vis rătăcit
ce căuta și el o minte în care
să se odihnească.
Cad peste ziua de mâine
care-și arată dinții amenințător
și mă scuipă-n față cu venin
de ghinion acid.
Mă ridic orbit și-alunec
pe-o coajă de uitare
și cad iar pe spate
pe plapuma de vise
a vecinilor mei.
Câțiva se trezesc speriați
și văzându-mă abătut
mă trimit în lume,
la tăcut.

Magia

Îți simt uneori, ca în vis,
mirosul simplu, dantelat,
o amprentă-n aer a existenței tale
cu zâmbet angelic și ochi senini.
Mă-ntorc repede a căutare
și privesc trist în pustiu…
Căci atunci când ți-am întâlnit ființa
din prima clipă inima mi-a tresărit
și-am adunat în căușul palmei
puțin din identitatea-ți ce se evapora
să-ți respir frumusețea mai târziu
când taina singurătății mă va apăsa.
Ai fost la o îmbrățișare distanță
dar ai rămas undeva departe
Departe sunt de bucurie
și-n inimă-mi înmugurește
o prăpastie tristă…
Ești o magie…
Iar eu, nu sunt vrăjitor…
Sunt un adevărat visător…

O carte

Am furat de la bibliotecă
o carte renumită,
un bestseller iubit
pentru a culege
urmele degetelor
ce l-au răsfoit.
Și tot caut amprentele acelei fete
de care mă voi îndrăgosti…
să-mi ating umbra
de umbra ei.
O știi?

Promisiune

N-o să mă mai uit prea mult pe cer
să nu-mi mai pierd ideile printre nori.
Deși, recunosc,
ieri, am stat o noapte-ntreagă
pentru-a fi sărutat
de razele argintii ale Lunii.
Mai târziu mi-am incendiat un vis…
peste tot mirosea
a zâmbet trist!

Renaștere

Te privesc! Nu credeam
că voi putea iar… să văd!
S-a trezit scânteia!
Renaște ideea!
Și-mi spui:
„Eu te inspir și doar dacă respir!”
Îmi calc gândurile la Soare
să am idei strălucitoare
să te bucur, privire răpitoare.
Pentru tine
am desfăcut culorile unui curcubeu
pentru a ți le împleti
în părul scarabeu.
Inima ta e un vitraliu
în care m-ai primit!
Și-mi este atât de dor
de-o porție de odihnă
în brațele tale de smirnă,
când cerul se transformă
într-o mlaștină de povești,
dantești.
Oare vei veni cu mine
până la capătul lumii,
până la ultima frază?

Temeri

Te-am așteptat
șapte zile
care au durat mai mult!
Acum, te rog,
rămâi cu mine!
Îmi este tare teamă,
cerul latră tot mai tare
și lumina ce tot apare și dispare
nu mă face să zâmbesc
ca și atunci când
mă fotografiezi!
Îmi este frică
și de rugina de pe pumnal…
dacă mă voi înțepa din greșeală
cu el în inimă
sigur voi fi răpus
de cine știe ce bacterie.

Paul SPIRESCU

Zicere

Eu am rostit atunci un fel de cuvinte – oglinzi
în care m-am admirat cu o senină distanţă
de la fulgerul tatonat pentru care iubito te vinzi
până la şarpele numit speranţă

eu am rostit atunci un fel de tăcere
un fel de ecou al niciunui glas
când Îngerul Alb rătăcea solemn prin pustiul
sângelui meu în care prizonier am rămas

şi am rostit apoi un fel de toamnă
întru vestejirea păcatelor, doamnă…

Pierdere de sine

Toate cărările mele de mult aţipite
în lacrima destinului sfântă şi clară
lumina eternă-a privirii întoarse
mereu dinlăuntru înspre lucruri afară

cerul cu stele albastre şi nori fumurii
acordându-şi tainic viorile
noaptea când plouă tăcerea în oase
şi caii sălbatici îşi încovoaie spinările

toată răsuflarea fierbinte-a Fiinţei
prăbuşită în seul lumânărilor de ceară
şi toate risipirile de frunze uscate
din toamna aceasta care nici n-a venit
și trage să moară…

Unicul reporter al clipei unice

Poetul este reporterul clipei unice:
caută să-și vândă reportajul la sume exorbitante.
Dacă nu reușește, atunci reduce prețul
din ce în ce mai mult
din ce în ce mai mult…

Dacă nu reușește nici așa,
atunci caută să-l ofere pe gratis…

Dacă nu-l primește nimeni, atunci
și-l cumpără el…

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Pe scara timpului

Mișcarea dimineții spre cele mai intense culori
și cele mai calde ceasuri pare să aibă turnul său de
veghe în acela al lui David, pe care îl privim cu ochi
mari dinspre Grădina Ghetsimani, de la rădăcina de
apus a Muntelui Măslinilor. Nu vom ajunge aievea
acolo acum, în Citadelă, dar suntem acolo în aceste
clipe-veac, călătorind în perioada primei sale construcții
ca să apere palatul lui Irod, a taberei romane a
militarilor lui Titus, a ruinelor din epoca bizantină – loc
de meditație pentru anahoreți -, a reconstrucției de către
cruciați și a demolării de către mameluci, a abandonului
și a reînălțării de către turci care i-au adăugat și
minaretul care îl face vizibil de departe. Al englezilor
până în 1948, al iordanienilor până în 1967, Turnul lui
David este astăzi un muzeu pe care ne-am dori să-l
vizităm cândva: Muzeul Istoriei Ierusalimului.

Suntem în Grădina Ghetsimani, cea mai
frumoasă din Țara Sfântă nu atât prin splendoarea
măslinilor săi milenari, bătrâni vegetali uitați de vreme,
cât prin preferința pe care i-a arătat-o Mântuitorul
pentru gânduri cu apostolii, pentru gânduri cu sine
însuși, pentru vâlvătaia rugăciunilor, între care, cu
sufletul întristat până la moarte, tragica „Părintele Meu,
de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!
Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”, care
continuă să incendieze amintirile moștenite de
credincioși din generație în generație. Și care pare să se
scrie iar și iar la atingerea plăcii de granit din mijlocul
arborilor și al straturilor cu flori de către privirile
noastre, în limbile noastre, chiar dacă pe fotografie
rămâne gravată doar în cele de circulație internațională.
Apoi, înaintea arestării și crucificării, imaginea lui Iisus
rugându-se, smulsă cu dalta pietrei, ca într-o arcadă
oculară, multiplicată în ochii zecilor de pelerini pe
minut în nesfârșită curgere dincolo de grilajul care o
ocrotește dimpreună cu măslinii atemporali. „Ei l-au
auzit!” șoptesc oamenii susținând urcușul anevoios al
sevei prin trunchiurile aproape mineralizate, ca al unui
ultim fir de apă spre vârf de stâncă. Au circumferințe
impresionante, iar protezele care îi ajută ici-colo le dau
un aer de umanitate, care îți strânge inima.

Din soarele deplin, fiindcă dimineața a început
să se înalțe spre amiază, al Grădinii Ghetsimani, intrăm
în noaptea Agoniei, în Biserica numită așa, dar
cunoscută și ca Biserica Tuturor Națiunilor, încă o
creație a talentului de vârf și a credinței profunde a
arhitectului Antonio Barluzzi, ridicată în perioada 1919-
1924, peste ruinele succesive ale unui sanctuar din
secolul IV și ale unei bazilici cruciate. De pe trotuarul
de vizavi de intrare, te cucerește prin eleganță și prin
mozaicul policolor de pe fronton, care îți înalță privirile
și îi încununează originalitatea apariției. Îl reprezintă
într-o scenă deopotrivă suplă și bogată în personaje pe
Mântuitor ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
Obișnuită ca dimensiuni din acest punct, înăuntru se
dovedește deosebit de amplă, cu douăsprezece cupole
reprezentând națiunile care au contribuit la construcția
sa. De asemenea, luminozității sale exterioare îi
corespunde un interior vesperal, o permanentă seară
spre căderea nopții, înainte de ivirea stelelor, instaurată
de ferestrele translucide de alabastru. Încremeniți de o
neașteptată emoție, în parte transmisă de mulțimea care
părea că ne așteaptă ca să înceapă ceva, încercăm să
cuprindem mozaicul altarului cu Iisus rugându-se între
măslinii din Grădina Ghetsimani, vegheat de un înger,
mai degrabă o fantă uriașă săpată în zid spre tragicele
clipe ale pătimirii, ale apropierii de moarte. Ale jertfei
pentru mântuirea noastre. În absidele laterale, „Sărutul
lui Iuda” și „Arestarea” exercită o puternică presiune,
menținându-ne privirea ațintită în timpul rugăciunii ca
să o coboare apoi dinaintea altarului asupra lespezii
îngenunchierii și plânsului cu lacrimi de sânge,
înconjurată de o coroană de spini crescuți în fier forjat.

Așa cum de multe ori deschidem Biblia la
întâmplare sau cum singură se deschide, o călătorie în
Țara Sfântă își are propriul itinerar. Nu un fir epic ne
poartă pașii, nu ne încadrăm unei cronologii, trăim
într-o simultaneitate în care și străvechimea, și
prezentul își au deopotrivă rostul și locul. De aceea, în
această minunată zi de mai, nopții din Grădina
Ghetsimani îi urmează seara Cinei de Taină: „Și când
s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece
ucenici./ Și pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat
grăiesc vouă, unul dintre voi Mă va vinde./ (…) / Iar pe
când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a
frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta
este Trupul Meu./Și luând paharul și mulțumind, le-a
dat, zicând: Beți dintru acesta toți,/ Că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se
varsă spre iertarea păcatelor”. Episodul biblic atât de
important al săvârșirii primei Sfinte Liturghii și primei
Sfinte Împărtășanii este deopotrivă și foarte cunoscut.
De aceea și un previzibil freamăt sufletesc la gândul de
a respira aerul locului său, loc încărcat și de alte
semnificații: aici S-a arătat Mântuitorul ucenicilor după
Înviere, „intrând prin uși încuiate”, aici a trăit Maica
Domnului după Înălțare, aici a pogorât Duhul Sfânt,
preschimbându-l în cea dintâi biserică creștină.
Urcăm pe o scară exterioară la catul întâi al
unei clădiri cu minaret și cupolă, despre care se zice că
a fost casa părinților lui Marcu Evanghelistul. Istoria
acestei clădiri este zbuciumată și complicată, trecută
prin dărâmări și reconstrucții, prin stăpâniri de diferite
credințe. Sala căreia îi trecem pragul ne apare ca o
multiplă surpriză: prin vastitate și înălțime, prin
frumusețea rece a stilului gotic. Prin lumina
intensificată de albul pereților. Prin goliciune. Câteva
candelabre, un basorelief cu Cetatea lui David, câteva
elemente din vremea în care a fost Moscheea profetului
David. Aici stăteau de vorbă și mâncau? Aici a spălat
Mântuitorul picioarele obosite ale ucenicilor Săi într-o
neuitată lecție de smerenie? Uimirea nu risipește
freamătul interior, fiorul religios, el există în continuare,
poate și ușor accentuat, dar este generat și este întreținut
nu de ceea ce se arată privirii, ci de ceea ce există deja
în ea, de peste jumătate de mileniu: Il Cenacolo, „Cina
cea de Taină”, zugrăvită de Leonardo da Vinci în
trapeza Bisericii Santa Maria delle Grazie din Milano.
Privim acest faimos Cenaclum din Ierusalim și o
vedem. Este clipa de izbândă a artei, a imaginației, a
vederii asupra privirii.

În aceeași clădire, coborâm treptele, coborând și
milenii de istorie, spre Mormântul Regelui David. Cele
mai vechi întâlniri ale mele cu marele conducător evreu
al Antichității, cu personalitatea sa fără pereche, țin de
anii ciclului primar, în care, cititoare insațiabilă de
povești, parcurgeam cu sufletul la gură câteva cărți fără
coperte și pagini de gardă, îngălbenite de timp, manuale
de religie, culegeri cu întâmplări majore din universul
Bibliei repovestite pentru copii, păstrate astfel în familie
sau salvate de unchiul Vasile Călinescu din Vama, de
topitoria Fabricii de Mucava din Molid, cu precauțiile
obligatorii în acele timpuri de învățământ materialist-dialect,
de educație ateistă. Ele îi promovau în primul
rând imaginea de viteaz învingător al uriașului Goliat,
dar cea de care mă atașasem cel mai mult era a tânărului
inspirat, cântând la harfă. Se pierduse și aceasta odată
cu cărțile din podul casei noastre de lemn din
Câmpulungul Bucovinei, odată cu trecuta copilărie, de
aceea am simțit-o ca pe un dar personal când am
regăsit-o – cu un David peste care ninsese tot atâția ani
ca și peste mine – în cartea, apărută în 1997, la Editura
Cuvântul nostru din Suceava, despre „Pământul
Făgăduinței” de Dragoș Corlățeanu, un intelectual și un
creștin bucovinean autentic, originar din Mănăstirea
Humorului, a cărui memorie este pe drept cinstită la
Suceava în biserica proiectată de vămeanul Doru Olaș și
păstorită de preotul Viorel-Ioan Vârlan. Cu o
documentare serioasă – inclusiv, între altele, cu o listă a
personalităților de origine evreiască din țara noastră la
anexe și cu un capitol dedicat întâlnirii autorului cu
evrei originari din Gura Humorului -, cartea enumeră în
bibliografia sa și volumul lui Werner Keller,
„Arheologia Vechiului și Noului Testament”, iar
Dragoș Corlățeanu însoțește imaginea Psalmistului cu
portretul pe care i-l face istoricul german: „Noul rege
era atât de multilateral încât e greu să spui astăzi pentru
care din calitățile sale a stârnit atâta admirație. La fel de
greu ar fi să găsim o personalitate atât de înzestrată și
conturată în timpurile mai apropiate. Care este omul
care a devenit celebru în egală măsură ca militar, om
politic, poet și muzician? Numai pentru compozițiile
sale, un David modern ar fi obținut premiul Nobel. Ca
orice trubadur medieval, el era în același timp poet,
compozitor și muzician.” Un poet de profunzime, de
talent indiscutabil, pe care l-am recitit de câteva ori în
anii din urmă. Întâi, grație publicistului Nicolae Șapcă,
din Iordănești, regiunea Cernăuți, care a reeditat în anul
2007 lucrarea lui Vasile Militaru din 1933, Psaltirea în
versuri, „chibzuind că, subt această formă, minunații
psalmi vor ajunge mai repede la inima poporului, pentru
ca astfel el să găsească drumul cel adevărat pe care să
meargă în Legea lui Dumnezeu”.

Apoi, grație poeteiValeria Manta Tăicuțu, care m-a ales
lector al cărții sale„Laudate Dominum”, Editura Valman, 2012,
un sipetcu prețioase bijuterii, „150 de rugăciuni poetice,
inspirate din Psalmi și turnate în forma fixă a
sonetului”. Lectura manuscrisului m-a cufundat în cele
mai recente versiuni românești ale Bibliei apărute sub
auspiciile Patriarhiei Române, între care, firește, cea
realizată de Bartolomeu Valeriu Anania, dar și în cea
mai nouă în italiană, poeta fiind romano-catolică,
făcând din reîntâlnirea după 60 de ani cu David un timp
aparte, pe care numai poezia îl poate zămisli. Străbătut
de nervuri de aur ca muzica de corzile harfei.
Orice pelerin creștin dorește să ajungă și să se
roage la Mormântul lui David, strămoș pe linie
omenească al lui Iisus Nazarineanul, părintele Psaltirii,
iar faptul că pe aceleași trepte coboară și credincioși de
cult mozaic, evrei din lumea întreagă veniți să-l
omagieze pe creatorul primului stat unitar și
independent al întregului Israel mărește unicitatea și
forța de atracție a Țării Sfinte. La intrare, un înscris pe
marmură care exprimă gratitudinea față de Cel de Sus
pentru posibilitatea de a-l cinsti pe Regele David,
împreună cu părinții și bunicii săi. Lângă lespedea
mormântului, învelită în catifea brodată cu aur și
împodobită cu rodii-capete de suluri din Tora în argint
masiv, unul dintre ele salvat din Holocaust, tineri evrei
cu perciuni inelați invocă Psalmii. În tăcerea noastră
respectuoasă, sună în gând Psalmul 8 din Psaltirea
stihuită de Vasile Militaru, care, conform unor exegeți
face trimitere la Iisus Hristos: „4.Privind cerurile-nalte,
toate stelele și luna/ Ce le-ai făurit de-asupra lumii,
pentru totdeauna,/ 5.Eu mă întreb: ce este omul, să-Ți
aduci de el aminte/ Și-al său fiu, ca, din înaltu-Ți, Tu
să-l cercetezi, Părinte?//6.Cu puțin mai jos de îngeri, –
subt a cerului genune, -/ Lui, din slavă și din cinste,
împletitu-I-ai cunună!/7.L-ai făcut stăpân pe toate
lucrurile-Ți de sub soare:/ Toate, deci, prin a Ta vrere,
stau sub ale lui picioare…”
Suntem din nou pe scară, pe treptele care urcă, dar
numai până în amiaza acestei zile de mai. Soarele este
la zenit, totul strălucește cu o forță de neimaginat,
perpetuată de statuia lui David cu harfa și deopotrivă de
muntele Sion năzuind spre cer. Rugăciunea este acum
un sonet, „din trâmbițe sunați la luna dalbă,/ vestind că
va urma o sărbătoare, cu bucuria ei năucitoare,/ căci
Dumnezeu desculț vine prin iarbă…”, în vreme ce,
orbiți, ochii se închid o clipă. Cât să vadă încă o dată,
cu limpezimea pe care ți-o dă poezia, de-a pururi tineri,
pe regele acestei lumi și pe regele lumii noastre și al
lumii mai presus de noi.