Spații culturale nr. 68 (10)

Diana Dobrița BÎLEA

Despre războiul propriu al fiecărui om

Îndemnând cititorul să aleagă între două perspective de analiză şi de înţelegere a vieţii omului pe pământ („e viaţa un obiect de contemplaţie filosofică sau unul de investigaţie ştiinţifică?” – Cuvânt înainte), Tudor Cicu, în cartea sa „Don Quijote pleacă la război” (Ed. Betta, Bucureşti, 2019), explorează spaţii livreşti cunoscute, precum romanele lui Lev Tolstoi şi Cervantes, readuce în spaţiul literar întâmplări, situaţii, personaje din propriile sale lucrări sau inventează altele, cu scopul evident de a-şi provoca lectorii la reflecţie. Găsim în această carte file de jurnal, 13 povestiri, un eseu şi o comedie.
În paginile de jurnal (Cu tata la ultimul său război – din jurnalul de front, p. 9) se narează, la persoana întâi, unele circumstanţe şi aspecte ale bătăliei din 17 noiembrie 1942 de la Cotul Donului. Personajul-narator este un sublocotenent inteligent, sensibil, atent la tot ceea ce se petrece în jurul său. Este clar că Tudor Cicu s-a inspirat dintr-o relatare orală sau scrisă a unui participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a tatălui său dacă e să dăm crezare titlului, pentru că tablourile sunt, toate, autentice. Autorul evidenţiază detaliile contextuale, impresiile, gândurile personajului aflat în ipostaze inedite şi cumplite şi uneori le condimentează cu trimiteri la marea literatură a lumii. Abilitatea lui constă însă în simplitatea cu care redă nefirescul dinainte sau din timpul bătăliei. Cu o seară înainte, soldaţii români se caută unii pe alţii de „mitraliori” (păduchi) la lumina opaiţelor, apoi, în drum către locul bătăliei, seacă fântânile cu setea lor nestăvilită, unii dintre ei nemaiapucând să mai bea. Peisajul natural este înlocuit cu unul al dezastrului lăsat de om: „n-am văzut decât tancuri sfărâmate, sârmă ghimpată, căşti presărate pe câmp”. Bătălia este îngrozitoare, iar jur-împrejurul devine un infern. Căderea, ca prizonieri, pe mâna ruşilor este zugrăvită în culorile luminiţei de la capătul tunelului.
Ursitoarele n-au mai venit este povestea venirii pe lume a lui Victor, pe un ger năprasnic, într-o sanie urmărită de lupi înfometaţi, în drum spre întâlnirea cu ambulanţa care nu avea cum să străbată drumurile troienite de zăpadă. Sunt spectaculoase luptele pe care protagoniştii le dau pentru salvarea tinerei mame şi a pruncului ce ţinea să se nască în acele condiţii ostile: lupta tatălui Gheorghe cu lupii, a câinelui cu lupandrul, a copilului Ionică cu troienele, cu drumul pe jos şi cu timpul grăbit, a celei ce naşte cu temerile de tot felul şi cu primejdiile. O poveste de iubire neacceptată de părinţii fetei, dar agreată de cei ai băiatului, poveste care aduce ca parfum cu scrierile lui Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ovidiu Dunăreanu, este Mireasa furată. Protagoniştii sunt hoţul de cai de la Dunăre, Larion, şi Jinga, deliciul lecturii făcându-l fuga celor doi sub ameninţarea armelor. Tamara este povestea portretului de fată din visul lui Vlad, portret pe care personajul principal îl descoperă şi în realitate, în „camera enigmatică a jucăriilor din acea stranie casă” unde se duce întâmplător să locuiască în gazdă. Întâlnirea cu tatăl necunoscut, visată ani de-a rândul de către tânărul Vlad, este un dezastru în povestirea Bastardul. Spaima copilăriei protagonistului-narator este turcul Mehmet Deliù, întâmplarea din povestirea eponimă petrecându-se în satul Azaplar (numele turcesc al satului natal al autorului – Tătaru de azi). Un ospăţ de pomină are drept bucate alese ciori fripte pe jar (şi declarate drept porumbei) de către tătarul cantaragiu, o farsă pe care acesta le-o face celor ce-i furau bucatele din traistă. Despre dilema sorţii clopotului din satul de munte Negoşina se povesteşte în Întoarcerea clopotului acasă: reîntregirea bisericii se face din strădania moşului Ghiţă, care ajunge până la regele Mihai I pentru a-i cere acest lucru sau din cea a sătenilor, care au pus mână de la mână şi au pregătit o masă bogată pentru autorităţile satului, în acelaşi scop? Iubita omului de zăpadă este o poveste pentru oamenii mari, în care se pledează pentru iubire, pentru împlinirea ei cu orice preţ. Povestirea Cântecul amintirilor pune faţă în faţă cel de-al Doilea Război Mondial cu Revoluţia din decembrie 1989. Autorul are o atitudine civică, un simţ firesc al dreptăţii şi-i critică pe aşa-zişii revoluţionari care au pretenţia de a primi de la statul român sume imense de lei pe lună, în timp ce un veteran de război, care a convieţuit practic cu moartea zile, luni, poate chiar ani întregi, are o pensie de numai 429 lei. Mânzul scoate în relief dragostea umană pentru animale, dar şi puterea/ rezistenţa omului în faţa provocărilor, mai ales atunci când o viaţă depinde de curajul, de abnegaţia, de omenia unui pui de om aflat la vârsta acumulărilor, a lecţiilor de viaţă. Povestirea Cumpăna continuă povestea fascinantă a lui Demirgean, adultul care, copil fiind, a salvat de la moarte un mânz abia născut. Despre adulter şi despre nerecunoştinţă ori trădare este vorba în povestirea Dihorul.
În eseul Don Quijote pleacă la război, autorul invită cititorii la „un scurt popas”, pe un „drum anevoios, între Cervantes cu al său Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha şi lumea lui şi L. N. Tolstoi, căruia Dumnezeu i-a stat alături pe vremea când scria Război şi pace” (p. 113). Este o analiză complexă, cu trimiteri şi referinţe de ordin istoric, literar şi psihologic, pentru relevarea mai multor aspecte ce ar trebui să ne preocupe pe toţi: frumuseţea, dincolo de nebunie, a omului care are un ideal şi luptă pentru îndeplinirea acestuia cu toate forţele şi cu un curaj nemimat împotriva oricărei piedici, necesitatea de a ne lua, fiecare, răgaz pentru a reflecta la două lumi complet diferite – lumea reală şi dureroasă a unei Rusii lovite de un război devastator şi aceea imaginară, poetică şi nostalgică a unei Spanii arhaice – şi pentru a o reconsidera, în consecinţă, pe a noastră, judecarea prezentului prin prisma lecţiilor trecutului şi ale unor personalităţi care, acţionând în domeniul lor, au adus schimbări cu repercusiuni şi în alte sectoare etc. De-a lungul cercetării sale literare, socio-istorice, psihologice, estetice, Tudor Cicu invocă o seamă de astfel de personalităţi şi personaje celebre, precum: Napoleon, Shakespeare, Hamlet, Socrate, Cervantes şi Cavalerul Tristei Figuri, Tolstoi şi personajele sale Nicolai Rostov, Pierre Bezuhov ori Nataşa, J. L. Borges, Nietzsche, Cioran, Zaharia Stancu ş. a. Extrag una dintre aprecierile interesante pe care le face autorul în acest eseu: „ambii autori [Cervantes şi Tolstoi] condamnă dubioasele cutezanţe ale eroilor lor, la care societatea reacţionează într-un mod prestabilit şi constant prin imperioase judecăţi de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredinţaţi că valoarea supremă a vieţii este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secţiune a trecerii lui pe pământ” (p. 126).
Scurta comedie Gângania din cap parodiază realitatea acestor vremuri, „gărgăunii” ameninţând să „infecteze” oameni şi animale deopotrivă.
Morala acestei cărţi ar fi aceea că fiecare om trebuie să ducă un război propriu, dar nu pentru a cuceri teritorii sau a ucide, ci pentru a împlini idealuri umane, cu singura armă pe care ar trebui să şi-o permită: bunătatea. De altfel, Tudor Cicu este un romantic incurabil, iar scrierile sale despre iubire vorbesc despre bunătate şi despre consecinţele lipsei acestora într-o societate care nu este dispusă să se schimbe cu una, cu două.

Mara PARASCHIV

DRAGONEASA, Mihaela Băbuşanu

,,Fiecare om e o secretă carte/ Fiecare floare e un parfum aparte”

O zi însemnată: lansarea din 7 decembrie, pentru Mihaela Băbuşanu şi pentru familia ei, pentru soţul ei George şi fiul Mihail-Dacian, căruia îi este dedicată această carte, pe lângă bucuria pe care o au, ca în fiecare dimineaţă, să privească împreună, RĂSĂRITUL ca pe o BINECUVÂNTARE!
Ani în şir, Mihaela a aşteptat această bucurie, privindu-se în oglinda timpului, care-i confirma cele gândite de viitoarea mamă: Sunt tot mai caldă/ şi plină de muguri,/ aştept să-şi facă cuib/ în coşul pieptului meu/ prima barză,/ din coaste îmi cresc mlădiţe/ până-n verdele ochilor,/ iar eu mă cuibăresc în tine/ să-mi împlinesc/ primăvara.

I.Cine este Mihaela Băbuşanu în literatură:
Mihaela este binecunoscută ca poetă şi în lirica niponă, scriind şi două cărţi de poeme de acest fel. Se implică mult, dovedindu-se un frecvent participant la concursurile de gen, aflându-se, mai tot timpul, printre premianţi. Este prezentă în revistele şi antologiile de haiku, pe plan naţional şi internaţional, la diferite festivaluri şi colocvii. Ca un îndrăgostit de literatură, se apropie cu multă evlavie de poezie, cartea de versuri ce ne-o prezintă astăzi fiind a cincea în palmaresul poetic–scriitoricesc şi a treia de acest fel (poezie contemporană, după volumul bilingv „Adevărata fericire/ true happiness” şi „cu Mercur în exil” (volum premiat de revista „Plumb” şi Asociaţia culturală „Octavian Voicu” în 2016)
Premiile naţionale şi internaţionale, interviurile apărute în presa scrisă sau online aduc mărturie, aplecarea poetei spre lirica de sorginte niponă, dar şi despre talentul incontestabil al poetei.

II. Despre scrierile sale:
Titlurile volumelor care-i poartă semnătura vorbesc despre frumuseţe, dragoste, despre iubire în diversele ei ipostaze… singurul sentiment care uneşte şi aduce liniştea în sufletul celui care ştie să dăruiască şi să primească. În final, nu lipsesc trăirile, pasiunile, dorinţele, visurile… împlinirile, invidiile, care nu sunt altceva decât sentimente omeneşti. Unele te doboară, altele te înalţă. Cum?
Despre toate aceste calităţi şi defecte omeneşti, călugărul N. Steinhardt de la Mănăstirea Rohia face afirmaţii în Jurnalul fericirii – Dăruind vei dobândi, apărut la Ed. Polirom după moartea monahului: dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… atunci îngâmfarea şi trufia te coboară cu încetul de pe soclul tău”.
Cartea de faţă vine spre noi cu un bagaj de confesiuni, asemenea unor mărturisiri. Pe lângă toate insatisfacţiile şi pierderile suferite, Mihaela se ridică în picioare ca un copac după furtună. Simte nevoia unei destăinuiri. A spune cuiva, chiar poemului însuşi. Aici nu se află încorsetată, simte libertatea de a-şi oferi sufletul prin sinceritate, adăugând şi unele argumente. În general, asistăm la o scriere cu nuanţe clasice, îmbinate cu scrierea modernă, dar nu una care să o ducă la derapaje în exces de noutate. Acest tip se observă şi în prima ei carte, de poezie, Adevărata fericire, apărută în 2010, la Editura Pro Plumb, Bacău care a primit premiul de debut din partea revistei „Plumb”.

*
Mihaela Băbuşanu studiază, observă îndeaproape lumea în care trăieşte şi o alta care nu există, dar care, cine ştie, ar putea fi posibilă. Cum este lumea dragonilor, sau cea a unicornilor. În bătălia ei pentru nemurire, împrumută putere de la Dragonul de foc, în a cărui zodie este, şi… se înscrie Din nou în finală, hotărâtă precum O Dragoneasă, spunându-şi sigură pe ea însăşi: Totul ţine de noroc sau de arbitru. Am jucat un meci in 2000, atunci mi se spunea o tânără speranţă, acum că ar fi prea târziu și că e ultima mea şansă, să mai demonstrez ceva.”
Se aruncă în vâltoarea valurilor. Se întoarce în timp, reconstituind fragmente de istorie din viaţa ei şi constată că: Totul e atât de nefiresc… încleştări, dispute, suferinţi şi lacrimi mute; îi plouă torenţial, se joacă cu sufletul ei, îl caută, vrea să-i aducă lumină; îşi aminteşte de răsuflarea lui fierbinte… cum se iubeau ca doi nebuni… apropierea devine îndepărtare; se răstoarnă când apar cuvinte cu dublu înţeles şi se află misterul Kymonoului ascuns în şifonier, legământul se rupe definitiv. Deşi ceea ce se întâmplă e nefiresc, ea scrie ca şi cum nu i s-ar întâmpla ei: Scriu atât de firesc despre nefericire, cu aceeaşi/ Uşurinţă, aşa cum îmi beau cafeaua fierbinte şi tare dimineaţa./ Amândouă au un lucru în comun: mă trezesc la realitate,/ Ce e drept una la modul delicios,/ Cealaltă la modul brutal”.
Mihaela Băbuşanu nu se poate detaşa de anumite lucruri, dar în nici un caz nu renunţă la luptă. Deşi e Dragoneasă, sau poate chiar din această cauză, nu vrea să renunţe; simte şi trăieşte iubirea, precum personajele întâlnite în cărţile adolescentine. Îşi transformă întreaga viaţă într-o istorie cu reuşitele şi înfrângerile ei. Când cel care-i este apropiat se află departe, se mulţumeşte să-l caute în poem. Ori de câte ori îi simte lipsa, se apleacă asupra foilor albe, dă frâu liber imaginaţiei şi iată că pot fi iarăşi împreună. Îi este dor de trupul lui, aproape ahilic, de sclipirea din ochii de tăciune…/ de întrebarea capcană „ce aşteptări ai de la mine”? şi de mâinile fierbinţi/ care o ridicau spre ceruri… sau de simpla întrebare, „hello, ce faci?”…
Povestea vieţii curge, curge în poemele ce ni le prezintă, aşa după cum am amintit mai sus, cu graţia şi gingăşia unei flori, cu acel râu de gânduri slobozit din interiorul sufletului, resuscitat după grelele încercări şi probate prin Porţile vieţii. Totuşi, amintirile şi uneori nostalgiile nu o părăsesc definitiv, ele rămân acolo, undeva ca într-un palimpsest, în aşteptarea de a fi descoperit.
În interiorul ei se dă o luptă, nu întotdeauna cu aceeaşi măsură. Este încă nehotărâtă, confuză: nu mai primeşte niciun apel sau un sms pe tf., niciun mesaj pe facebook… nici nu-l mai visează… dar se consolează că mama şi tata, de dincolo, cât şi el de dincoace, ar putea să se gândească la ea… îşi face reproşuri, poate scapă de îndoielile ce o macină…? Ar fi trebuit să dorm şi nopţile acelea/ Ar fi fost simple vise/ Ar fi trebuit să scriu o poveste/ Cu întâmplări neinspirate din viaţa reală/ Ar fi trebuit să nu-mi fie atât de cald/ În acele nopţi de noiembrie/…/ Şi bărbatul acesta altfel/ Care mă vrea cu acte/ Îi răspund: Încă NU!
Ca în urma rostirii unui cuvânt magic, în inima femeii apare dilema: se uită la ceasul din perete; îşi aminteşte de ora exactă; de prima zăpadă din decembrie, când i-a privit ochii lui de cărbune… Gheizerul era în sângele ei… iar primăvara în el…
Parcă atunci îl aude în interiorul ei pe Dumnezeu întrebând-o :
-Femeie, ce e pentru tine Iubirea?
-Puterea de a îndura, Doamne, fără să supăr pe nimeni. Iubirea e bună, Doamne, lasă-mă să trăiesc, chiar dacă loviturile celorlalţi sunt mai rele ca moartea. Lasă-mă să trăiesc, ca să fiu izbită!
Poeta din femeie stă, se gândeşte, se uită înainte, se uită înapoi… Încotro s-o iau? Se apleacă, îngenunche, face o cruce uitându-se spre cer şi începe să scrie pe zăpada albă ca hârtia:
-Doamne, dă-mi soare să mă încălzească şi ploaie să-mi spele speranţa, şi apă să beau ca să-mi spăl sufletul; Doamne, trimite-Ți fluturii, Trimite-Ţi Suflarea! Redă-mi înflorirea şi Primăvara!
Se ridică, privind în jurul ei ca o condamnată. Începu să vorbească cu ea însăşi: De ce…? De ce mi se întâmplă toate astea? Femeie, nu crezi că e destul?
Începu să meargă… să vorbească pentru ea. Cu ea. La început mai încet, apoi mai tare. Să se audă. Să se convingă singură. Îşi luă capul între mâini:
Vine o vreme când îţi ajunge! Te-ai săturat să fii pe plac,/ să ajuţi, să fii cumpătat…/ Vine o vreme când 1 şi cu 1/ nu fac nicicum doi,/ când toată logica studiată/ face zero bani …

*
Între coperţile acestei cărţi, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, sub coordonarea d-lui Ion Prăjişteanu, am înţeles că stările, trăirile, apropierile şi despărţirile, indiferent din ce parte vin ele, alcătuiesc un cerc închis, în care autoarea trăieşte intens fiecare întâmplare din viaţa ei. Când descoperă realitatea noii lumi în care a intrat, Femeia Mihaela Băbuşanu îşi face un proces de conştiinţă şi constată că ea mai poate fi, din nou, o jumătate, indiferent cine era înainte şi cine este acum: trebuie să fiu încrezătoare în forţa mea de Dragoneasă, mai am jumătate de viaţă la dispoziţie, vreau să încerc să trăiesc!”.
Cuvintele spuse ne confirmă că noua carte ce ne-o propune M. Băbuşanu s-a născut dintr-o experienţă a învierii unui suflet, căruia, la un moment dat, se părea că i se strâng aripile într-un ghem, oprit la hotarul dintre lumină şi întuneric. Femeia, din poeta M.B., îşi înalţă fruntea, îşi oţeleşte trupul, apoi îşi încearcă aripile obosite şi porneşte urcuşul spre imensitatea albastrului ceresc. ,,Dacă vrei ceva de la viaţă, trebuie să mergi până la capăt! îşi repeta mereu, mereu, în timp ce se înălţa”.
,,Visele nu se risipesc, dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi” (P. Neruda).
„Te-am trăit sau te-am visat viaţă? Parcă pe un cal trandafiriu/ Vesel galopai de dimineaţă” (Serghei Esenin).
Prin acest act de curaj, Mihaela nu dezminte creaţia lui Dumnezeu, care spune că omul este creat după chipul şi asemănarea Sa. Această creaţie include şi împărtăşirea cu câteva calităţi dumnezeieşti: existenţă, veşnicie, bunătate şi înţelepciune. Toate acestea duc la o lungă şi dureroasă experienţă de viaţă, contribuind, în cele din urmă, la experienţa interioară, pe care, cred că a avut-o fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu… Şi, după cum afirmă călugărul Valeriu Anania, conform experienţei sale: Tocmai această experienţă interioară corespunde experienţei poetice. Ajungând la această experienţă interioară, vei reuşi să-ţi cunoşti Sinele.
,,Suflete te-am luat aici cu mine/ în singurătăţile senine/ unde nu-i aproape, nici departe,/ nici fiorul gândului de moarte/.
Ce să înţelegem de aici? Că dezideratul omului duhovnicesc este reconstrucţia Omului Nou, pe ruinele celui vechi. Acum Omul nou răsare după chipul şi asemănarea lui D-zeu. Această metaforă e mai mult decât o figură de stil. Mihaela se reînnoieşte prin conştiinţă şi voinţă. Prin lupta cu Ea însăşi. Se reîntoarce la proiectele ei, deşi în momente de grea cumpănă sufletul se mai îndoaie de propria existenţă, dar nu şi de moartea lumii, faţă de care nu ar fi crezut că se va despărţi vreodată. Lumea aceea a rămas dincolo de ea, dincolo de tot ce i-a aparţinut, Ea lumii şi lumea, Ei. A fost momentul descoperirii lucidului din bătălia ei. Pentru ea totul a fost… ori nu a fost niciodată. Deznădejdea, istoria ei se transformă într-o Nouă Speranţă. Gândul nu-i lasă răgaz. O îmboldeşte spre taina ce o purta, ca pe o sămânţă în ea, strigând într-o disperare ascunsă: Sunt încă vie, Doamne!…/ Mi-e primăvară şi mi-e verde,/ Sângele mi-e mai rubiniu ca oricând…
…Și iată că, printre picăturile de viaţă, se strecoară, brusc, puţin soare şi puţină speranţă: Te rog, Doamne, fă ca de data aceasta să nu îmi alunece, iarăşi,/ printre degete.

*
Mai departe, Mihaela Băbuşanu foloseşte arta cuvântului, pentru mărturisirea sufletului, ca pe un A.D.N., fie însetat de iubire, catalizator al speranţei, fie al tristeţii emanate din timpul ce a trecut împreună sau la distanţă. Când se aştepta mai puţin, Sufletul Mihaelei îmbracă haina sublimului: iartă, dăruieşte, sfătuieşte, în credinţa că va veni şi spre ea ceea ce i s-ar cuveni, ceea ce ar trebui să i se cuvină. Partea ei. Crezând în speranţa pe care o aşteaptă, aruncă puntea… peste apele tulburi şi chiar dacă o doare, nu trece peste legământul nespus. Îşi pune întrebări. Multe întrebări: oare mai am un orizont… nu e târziu pentru Speranţa ce o visez, încă? Să fie doar numai o părere? Să cred că am forţa să lupt şi să izbândesc?
Se apleacă spre el. Spre cel de lângă ea, pe care-l aşteptase. Îl priveşte. Îi şopteşte mângâindu-i obrajii: Să ştii că a fost să te întâlnesc. Ca tu să fii cel care să mă scoţi din lumea pe care nu o mai vedeam. Ai fost menit pentru mine!
Nu credeam să-nvăţ/ A mai iubi vreodată
Dintr-o întâmplare/ Dintr-un dor nestins/ cu suflet aprins
Acum exist pentru că tu m-ai găsit, pentru că eu mereu am sperat
Şi mai ales că am ştiut să aştept,
Pentru că sărutul tău nu s-ar fi potrivit
Nimănui atât de bine,
Pentru că ochii tăi nu s-ar fi asortat
Nicicând mai bine decât cu ai mei,…

Închide ochii. Îşi cuprinde pântecul. Îi simte vibraţia trează. Şopteşte: De acum am intrat într-un alt PREZENT. Într-un alt DESTIN. Îşi mângâie rotunjimea pântecului. Să cred sau delirez…? Să fie adevărat, ori încă sunt purtată de visul, ce nu m-a părăsit nici în cele mai grele treceri? Prin atâtea pierderi… iluzii deşarte? Iubirea mea, te-am recompus în fiecare gând. În fiecare vers/ Am aşteptat temătoare, pregătită, extaziată, nerăbdătoare, resemnată,/ minunea cu părul blond, trecând exuberantă peste bariere/ Fără adverbe de timp şi de loc/ Doar noi trei, un singur adverb de mod: fericiți!
Firul cărţii alunecă… se adună bulgăre de zăpadă peste întinderea imaginaţiei. Urmează versuri îmbrăcate în metafore, purtătoare ale unor emoţii, care te întâmpină cu căldură, ca o strângere de mână. Cu resemnare, dar demnă şi încărcată de optimism; cu durerea ascunsă în trup, reflectează, împărtăşeşte sufletului compasiunea pentru tot ce a îndurat:
Ce bine ar fi să te pot spăla de atâta tristețe/ să te curăţ, să te albesc, şi să-ţi şterg din memorie/
tot ce s-a întâmplat după,/ să rămâi alb şi pur şi… fără să suferi.
E timpul…/ Ti-am spus că voi scrie o altă poezie
Vorbeşte fără teamă. Fără prejudecăţi. Într-un moment fericit şi nesperat, ca şi cum s-ar trezi dintr-un vis urât, se ridică, priveşte în zare păsările călătoare exclamând: Se întorc păsările călătoare! Din acest moment, înainte de a trece pragul din faţa mea…: O să las trecutul în urmă,/ Toate superlativele şi interjecţiile,/ Vreau să trăiesc doar prin verbe la timpul prezent:/ zâmbesc/ doresc/ roșesc/ reușesc
POETA şi FEMEIA îşi împărtăşesc ultimele cuvinte, după care se aşterne liniştea. Acea linişte care te îndumnezeieşte. Îţi ascultă gândurile. Îţi înţelege: Regăsirea. Împlinirea. Fericirea!
,,Te port cu mine, în bagajul de mână, la clasa întâi; eşti pixul care-mi completează rebusul; îmi scrie epopeea noii vieţi; actorul meu principal fără de care nu mai pot face nicio regie; Tu îngere blond, răspunde chemării mele şi vino în viaţa mea; în braţele mele; aici este locul tău; în noua mea casă; În noua mea viaţă, în Vara mea târzie… şi eu mamă să-ţi fiu!

III. Concluzie:
,,Mihaela Băbuşanu – un poet al zilelor noastre. Unii ar zice că se joacă cu imaginile poetice, creând acel evantai caleidoscopic care ne atrage spre poemele cărţii ei. Da, Mihaela se joacă, dar este o joacă de-a viaţa şi de-a moartea aici, fiecare cuvânt este un legământ cu întregul, acel întreg care aduce la numitor comun: FEMEIA-MAMA-POETA”/ spune Melania Cuc, în Prefaţa acestei cărţi.

Distribuie: