De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (3)
GÂNDIREA BUNĂ CONTRA GÂNDURILOR RELE
AUTOSUGESTIE… DE CE NU?
Înainte de a aborda problematica – în sine – a sugestiei şi autosugestiei (mamă şi fiică) aş ruga cititorul să suporte şi lectura unui fel de „prolog” explicativ, în nici un caz… justificativ, prin care voi arăta că cele două „piese” anterior amintite circulă, ca realitate, prin lume, poate… de-odată cu constatarea nevoii oamenilor de a comunica între ei; iniţial prin gesturi, apoi prin „simboluri” sonore, tot mai amplu răspândite, iar în final prin cuvânt, forma cea mai deplină a conceptului de sens/simbol. De când oamenii şi-au dat seama că îi pot convinge pe alţii să facă, sau să creadă ceva anume şi până azi, sugestia a înregistrat succese, eşecuri, reveniri, după cum spadasinii profesionalizaţi ca sugestionişti (alias terapeuţi sau dezinformaţionişti din lumea murdară a politicii) au dansat, pe diagrama acestei activităţi, de la oameni „minunaţi” şi până la „mizerabili”; omagiind sau compromiţând tipul de relaţie interumană numit sugestie.
Îmi voi permite să ocup un sfert de pagină doar cu câteva nume dintre cei rămaşi în istoria teoriei şi practicei sugestiei, lăsând cititorului libertatea să-i considere pe fiecare… minunat sau mizerabil, după cum se va… îndura; ordinea nominalizării este oarecât cronologică: Messmer, Faria, Braid, Chertok, Saussure, Pavlov, Liebault, Bernheim, Charcot, Freud, Jung, Adler, Coué, De Berne, Klein-Sorge, Kumbies, Spiegel, Freedman, Kaplan, Vogt, Schultz, Luthe, Moreno (născut la Bucureşti, apoi plecat în occident), Lippit, White, Tizard, Wolpe, Eysenck, etc. Numărul impresionant, doar al unei minime fracţiuni dintre cei tentaţi să fructifice sugestia (inclusiv îndrumarea către autosugestie… doar a celor „apţi”) arată mai ales rezultatele pozitive obţinute pe direcţia dorită, chiar dacă sensurile „fatale” dintr-o direcţie, spre „plus” sau „minus”, înşelau uneori aşteptările. Risipa de nume, cu care mi-am permis să-mi tratez cititorul, nu este destinată să vă arate… cât de deştept sunt, ci – exclusiv – doreşte să convingă „publicul” asupra interesului real, pe care-l merită sugestia şi autosugestia, în viaţa obişnuită. În ansamblul terminologiei sugestiei şi în subsidiar al autosugestiei, se află multe „zone” confuze. Se ştie – şi nu se ştie – că „problema” cuvântului (ca hermeneutică) este chestiune de timp şi de teorie, cu obligaţia fiecăruia de a le individualiza, apoi de a le împerechea. Dar, mai ales cu obligaţia de a reuşi „realizarea” inconştientă a ideii, nimic altceva decât scheletul pe care se construieşte sugestia cu ajutorul cuvântului. În autosugestie, cuvântul – forţă determinatoare de idei – nu merge în afara sinei individului – superbă „metaforă” creată de C. Noica – ci se întoarce „în” sau „contra” noastră. Schematic şi global, există trei feluri de sugestii: sugestii spontane, sugestii reflectate (ambele autosugestii) şi sugestii provocate (heterosugestii). Pe baza acestei scheme vom putea puncta o serie de idei/variante.
Nu ne îmbătrânesc anii adunaţi în raniţa vieţii trăite, cât gândurile obsesive că îmbătrânim. Doar aşa se explică de ce există „bătrâni” de 40 de toamne şi „tineri” de 80 de primăveri. Totul depinde de… care jumătate a paharului te afectează: cea plină încă, sau cea consumată deja. Să fie oare doar o măruntă păcăleală? S-ar putea, dar dacă ne „face” bine (sau ne „cade” bine), merită s-o facem
Omul generos/altruist găseşte/dobândeşte, uneori fără să caute, ceea ce zgârcitul/egoistul caută… fără să găsească vreodată. Vreţi să vă convingeţi dacă este aşa? Încercaţi – vă rog – să fiţi o vreme şi generoşi, că… hapsâni, oricum, suntem din fire!
Bogăţia îl găseşte pe cel ce o gândeşte/aşteaptă, iar sărăcia pe cel ce se crede – sau gândeşte că este – sărac. Aidoma se întâmplă însă şi cu diverse alternative extreme/contradictorii. Oricare obsesie sfârşeşte prin a se „prăbuşi” peste individul care nu o poate evacua din interiorul sinei lui.
Luaţi aminte, cu atenţie, cu sinceritate şi cu convingere: atunci când două persoane convieţuiesc – nu neapărat soţ şi soţie – concesiile, zise „mutuale”, descind totdeauna din partea aceleaşi persoane. Mi se pare, oare? Nu, aşa este şi pentru acest motiv am apelat, mai înainte, la… sinceritate/convingere.
Vrei să eviţi plictiseala (spleen îi zic englezii)? Confecţionează-ţi câteva – nu doar una – idei fixe (pseudo-obsesii); când una te oboseşte exagerat… ia-o la disecat pe cealaltă şi tot aşa, până ce a dispărut plictisul.
Nu ştiu cum se întâmplă că ne gândim la ereditate doar când ne confruntăm cu transmisii genetice recesive/negative şi… mai niciodată când avem de-a face cu situaţii plăcute/pozitive.
Paradox? Oricine s-a născut bogat (nu doar cu bani, ci şi cu talente, valori mintale, etc.) nu ştie (nu-şi dă seama) ce este aceea bogăție pe care o are. Aşijderea şi cu cel ce s-a născut sănătos; ignoră darul imens pe care îl are. Nu este doar un paradox, este… felul de a fi al omului; fiindcă numai omul nu poate să acorde adevărata valoare, sănătăţii… decât după ce a pierdut-o.
Pentru un trai tihnit – sufleteşte mai ales – face mai mult să nu ştii dincotro (de unde) ţi-a venit răul/necazul… şi să-i faci vânt să se ducă aiurea… decât să cunoşti şi să nu te mai poţi dezlipi de regretul ghinionului.
Ce viaţă frumoasă şi uşoară am trăi dacă am putea să ne simplificăm complexul problematizărilor, în loc să-l complicăm prin superproblematizări sterile.
Diferenţe minuscule şi totuşi… gigantice: stoicii se bazează pe închipuire şi nu zic niciodată „nu vreau să sufăr”, ci direct: „nu sufăr”. Ce-ar fi să încercăm şi varianta aceasta, a optimizării vieţii, mai ales că nu „costă” decât un pic de imaginaţie… dar are o mare valoare. Mai întâi să facem diferenţa dintre cost și valoare.
Să nu ne panicăm (de ce nu, speriem?) prea mult în faţa unui necaz, ci să-l constatăm – doar – inclusiv efectele lui, apoi să ne concentrăm voinţa de a face să dispară amintirea necazului, adică să ne căznim să luxăm necazul din conul de atenţie al conştiinţei, undeva în sub(in)conştient, de unde îl vom disipa, ulterior, cu voinţă imaginativă.
Exprimarea trădează sub(in)conştientul cel neclar, falsificând simbolismul fenomenului. De pildă: când zicem, sau doar gândim, despre ceva… începând cu „aş vrea să…”, mascăm inconştient că, de fapt, suntem convinşi că „nu putem” şi că, în realitate, nici măcar nu vrem ceea ce justificăm cu „aş…vrea”. Fermitatea convingerii se exprimă prin „aş…”, care în mod real – maschează pe „nu vreau”, îndărătul, eventual – lui „nu pot”. V-au preocupat vreodată aceste variante neclare ale interiorului profund şi tulbure?
Limpezimea voinţei împlineşte înfăptuirea concretă. Când ceva ne deranjează, să nu zicem – şi nici să nu gândim – „aş încerca” să fac să dispară suferinţa cutare… ci să gândim direct şi să acţionăm ferm, prin vreau (nu „aş vrea”) să dispară suferinţa/necazul acela. Când există îndoială, formulată prin „aş…”, nu există nici rezultat favorabil.
În ciuda multor aparenţe şi a câtorva opinii contradictorii, imaginaţia domină – eficace şi pe termen lung – voinţa; adică dispune de putere sugestivă, superioară voinţei simple. Cât despre autosugestie, n-ar trebui să ignorăm faptul că forţa ei o depăşeşte pe cea a sugestiei exterioare, hetero-direcţionată. Când „a voi” se uneşte cu „a putea” este imposibil ca scopul să nu se realizeze; tocmai în contextul acestui mixaj îşi exercită rolul autosugestia.
Inconştientul, prin care operează autosugestia/voită, dirijează imens de multe compartimente ale vieţii (interioare), ale fiinţei omeneşti. Şi bucuriile dar şi necazurile… ne stau drept dovadă; se zice că cel puţin jumătate – şi dintre bucurii şi dintre necazuri – noi le proiectăm, le gândim, le aşteptăm sau le provocăm!
Pentru a fi convingători în faţa altora, dar şi „în faţa” noastră (cea din interior!), trebuie să ne exprimăm prompt, clar, simplu, calm, vorbind puţin, limpede şi – strict – ceea ce trebuie. Logoreea oboseşte şi confuzionează intenţiile şi argumentele vorbitorului şi derutează răbdarea ascultătorului.
Să deprindem „arta” de a ne stăpâni/conduce pe noi, fără mânie; mânia ne consumă – dăunător – stocul de energie interioară, ne epuizează, nu e folositoare, ci constituie un obstacol în calea reuşitelor. Să fim fermi, fără oscilaţii şi doar atât de d u r i … cât ne trebuie nouă înşine, fără intenţia de a-i speria pe alţii.
Temându-ne de ceva anume – eventual boli, neplăceri – ai şi descoperit/recunoscut adversarul, iar oricare duşman, odată recunoscut (nu doar ştiut), este pe jumătate… răpus. Atenţie, însă: „re”, ca prepoziţie la termenul cunoaştere înseamnă evaluare, stabilire a unei atitudini faţă de obiectul cunoscut: acceptare sau respingere.
Nu faci altceva decât să te iluzionezi/păcăleşti atunci când eşti, mai convins ca oricând, că ai putea să fii sigur/neiluzionat de ceva anume. Precum bătrânii care repetă insistent că n-au fost niciodată mai… tineri decât în acele momente când vorbesc; asta fiind confirmarea fermă că scleroza senilă i-a acaparat în totalitate.
Să dispui mereu de fermitatea de a obţine ceea ce cauţi şi vei constata că… ai obţinut ce căutai.
Pentru a deveni stăpânul tău psihologic, este destul să gândeşti/doreşti şi – surprinzător – vei constata că ai şi devenit. Poate că nu din prima încercare, dar progresiv, cu siguranţă se va îndeplini dorinţa.
Am spus de nenumărate ori bolnavilor mei, care-şi exprimau entuziast încrederea în mine (om şi medic), că nu în mine, ci în ei înşişi trebuie să creadă; fiindcă în ei – şi nu în mine – se află puterea care la rezolvă nevoile/dorinţele pentru care au apelat la mine. Eu nu am alt merit decât acela de a-i fi învăţat să se servească de această putere. Exact ca în „povestea” cu Iisus şi ologul: nu Iisus, ci credinţa ologului, l-a vindecat.
Atât în „filo…” cât şi în „onto…”-geneză, imaginaţia a precedat voinţa. Fiindcă nu putem dori sau refuza ceva… ce încă nu am receptat/ înţeles, cu „unealta” chipului/imaginii, care confirmă mintal, recte închipuirea evaluantă. Din aceleaşi motive, totdeauna a dominat voinţa, apoi dorinţa. Ca să vrem/dorim ceva trebuie ca în prealabil să avem imaginea/chipul acelui ceva. Disciplina individului începe cu imaginaţie, operează cu voinţă şi culminează cu dorinţă.
Tot ce ni se pare extraordinar, pare să fie astfel – şi nu obişnuit/firesc – pentru că deşi are cauze fireşti, acestea ne sunt necunoscute. Extraordinarul dispare când i se identifică „rădăcina” firească/naturală şi, de ciudă, nu-l mai considerăm nici măcar normal/firesc, ci îi zicem… banal.
Nimic nu este pentru om – cu caracter definitiv – din ceea ce apare la prima vedere/contact/cunoaştere, în mod convenţional; fiindcă totdeauna mai există şi altceva care pare să fie ceea ce vedem la prima percepere şi care nu este cum ni se pare iniţial. Asta este explicaţia pentru care afirmaţiile unor indivizi – poate cu sinceritate făcute – devin contradictorii vis-à-vis de modul în care alţii văd aceleaşi situaţii. Psihiatria şi anchetele judiciare abundă în situaţii de acest gen, în care despre acelaşi „obiect” fizic sau factual, trei indivizi, care se declară „normali”, furnizează relaţii motivaţionale diferite, sau contradictorii.
Ca să fii „stăpânul” tău trebuie – în paralel – să te fi străduit să devii stăpânul tău; ceea ce nu este doar greu, ci şi variabil ca perspectivă de realizare.
Autostimularea cu scopuri profitabile – autosugestionarea – este un instrument ca oricare altul de care trebuie, în prealabil, să înveţi a te folosi şi – doar ulterior să-i ceri să-ţi aducă servicii/avantaje, precum doreşti şi speri. O puşcă bună nu poartă nici o vină dacă o foloseşte o mână şi un ochi neiscusit şi nu trimite niciodată glonţul unde s-a intenţionat.
Şi din nou… atenţie la ceea ce urmează. Autosugestia conştientă nu dă niciodată rezultate satisfăcătoare când este folosită cu caznă/efort/trudă şi nu… lejer. În asemenea situaţii satisfacţiile întârzie, sau nu apar. Adică atunci când se foloseşte, în exces, „doza” de voinţă. A nu se uita şi mai ales a nu se ignora, că autosugestia voluntară este clădită pe imaginaţie şi dorinţă… ecuaţie pe care am mai formulat-o până acum de câteva ori.
Există o diferenţă între a voi şi a dori. Voim – ferm şi rigid – ceva anume şi obţinem – mai greu sau mai uşor, ceva – sau nu obţinem nimic. Dorim însă numai atunci când lângă voinţă am adunat şi ceva afecţiune şi plăcere. Deci: imaginaţie + dorinţă, nu voinţă dură… singură.
Nu cereţi autosugestiei sa facă ce nu poate să rezolve instantaneu ce n-au rezolvat alte terapii convenţionale, într-un număr x de ani. Ea acţionează lent, progresiv, fără „salturi”… fiindcă nu poate ieşi din interiorul omului în care deja se află, dar… n-a fost solicitată să ajute.
Autosugestia terapeutică cuprinde vorbe, incantaţii (mai rar), mimică, gesturi, scenete (la fel de rar…), toate cu „porţia” lor de terapie recuperatoare, din… derută şi instabilitate afectiv-emoţională.
Parafrazându-l pe Buffon – „le style c`est l`homme” – noi ar trebui să credem că: „omul este grămada lui de gânduri” Teama de eşec… ne duce la eşec, aşa cum covingerea că vom avea succes… ne aduce succesul; chiar dacă nu 100%… măcar 50% şi tot este mai mult decât nimic.
În şedinţele de psihanaliză, cu scop sugestivo-terapic sau hipnotic, este necesară încrederea/convingerea… atât din partea „obiectului” uman pe care se „lucrează”, cât şi din partea profesionistului psihoterapeut; primul, să creadă că va beneficia de efecte favorabile, al doilea, că va reuşi să obţină ceea ce intenţionează. Fără această dublă încredere – pe care intuitiv fiecare o „simte” la celălalt – totul este… „vânare de vânt!” ; fiindcă în astfel de conjuncturi de transfer de „ondulaţii” sugestive, mai puţin contează omul – emiţător sau receptor de „mesaje” – cât… respectarea metodei (principiului) conform căruia se acţionează, dar şi scopul umanizant.
Şi încă ceva deosebit de important: Nimeni nu ne poate conferi „grămezi de sugestii pozitive, sau negative”, cu mai multă eficacitate decât cele care pleacă… din noi şi sunt destinate… nouă; de aici şi periculozitatea acestor autosugestii, atunci când sunt negative… distructive… suicidare.
Ani îndelungaţi s-a crezut că sugestia şi autosugestia ar acţiona doar asupra psihe şi mai puţin asupra soma. De-abia de câteva decenii oamenii au „re-cunoscut” că există efecte – şi încă multe – chiar neaşteptate – în domeniul patologiei somatice (trup material-organic). Există azi terapii hipnotice de care beneficiază anumiţi bolnavi, exclusiv organici…ulcere digestive, paralizii nervoase periferice, constipaţii rebele, hidronefroze, aritmii cardiace, etc. , ceea ce se ignoră cu superficialitate şi ignoranţă orgolioasă. Este cazul ca răbdarea şi perseverenţa să curme această sfidare egoistă a somatoterapeuţilor împotriva psihoterapeuţilor.
Nu există sugestie şi autosugestie eficace, fără un teren moral/psihic optimist. Niciodată depresivii nu au „primit” sugestia – cu atât mai puţin autosugestia – ei fiind permanent terorizaţi de propriile obsesii negative.
Repet, insistent, o afirmaţie formulată anterior, anume că nu există sugestie eficientă (inclusiv autosugestie), fără încredere în ceea ce vrei – sau încerci – să obţii prin acest procedeu… vechi şi totuşi insuficient explorat/valorificat, în spaţiul generos dintre… intenţie şi întâmplare; totul este construit pe generozitate, dar şi pentru – măcar un pic de – interes pentru binele altuia… că de dorinţele noastre, în beneficiul nostru, ar cam fi cazul… să ne fi săturat.
Reuşita transferului de îndemnuri, stiluri şi metode, spre… el (altul) se bazează pe siguranţă de sine, ton vocal agreabil şi exprimare afirmativă, lipsită de negaţii şi contradicţii… ceea ce nu este totdeauna uşor de realizat.
Ca să ai succes, cu oferta ta de sugestionare asupra „interiorului” fiinţei suferindului, care este convins şi susţine vehement că suferă (nevroticii au o sadică plăcere să declare că suferă permanent) să nu-i bruschezi „preferinţa” (suferinţa imaginară), să-l asiguri că vrei să-l ajuţi să iasă din suferinţă. Pătrunzi astfel în locul unde se află receptivitatea lui (sediul imaginar al „durerii” lui) şi-i strecori acolo argumentele, alias procedeele pe care le propui pentru anihilarea suferinţei… reală sau doar închipuită. Niciodată nu trebuie contrazisă „convingerea” bolnavului despre „suferinţa” lui. Altfel îi „pierzi” colaborarea şi va refuza – din „interior” – să recepţioneze ceea ce intenţionează sugestionistul să-i transmită.
Pseudoconcluzie! Cu cât „mergi” mai adânc şi mai mult (în timp) pe calea influenţei psihosugestive asupra altuia, cu atât vezi mai clar şi mai mult – „şi lateral şi în profunzime” – în fiecare, dar… uneori şi în tine.
Limbajul cel mai convingător nu este tonul ridicat, ci tonul „jos”, specific celor ce sunt obişnuiţi să fie ascultaţi
Este enormă diferenţa dintre a voi şi a dori… am mai spus-o! Când voieşti ceva şi nu ştii cum, procedezi tactico-strategic, fiindcă voinţa eşuată poate să-ţi devină duşman aprig. Când doreşti, împreună cu o „recoltă’ întreagă de adjuvanţi, care se află în umbra dorinţei, reuşeşti fără… să-ţi dai seama care a fost „secretul” succesului. Oricum, în preajma dorinţei s-a aflat mereu în închipuirea/improvizaţia/intuiţia creaţionistă, izbucnită instinctual şi sigur inconştient.
Elogiul este un stimulent – în principiu – dar… fără exagerări. Reproşul este – şi el – un altfel de stimulent… strict individual şi discret. Prin insistenţă reproşul poate să devină… paralizant; chiar când reproşăm… să folosim o exprimare „tangenţială’, nu ţintită, de pildă: mi se pare, sau: nu crezi că…? Altfel, s-ar putea să… sară scântei.
Atenţie la indivizii care îşi formulează suferinţele: de cele mai multe ori, căutându-le, ei inventează/creează, ad-hoc, foarte multe „formule”, construindu-le fără a fi existat în „repertoriul” lor lingvistic şi fără nici o legătură cu presupusa suferinţă. Dacă n-ar fi trebuit să „spună” de ce anume suferă, n-ar fi „ştiut” cum se numeşte „suferinţa” lor.
Să nu ignoră şi să nu minimalizăm – sau mai grav, să nu negăm – că tot ce gândim devine realitate, destul de frecvent. De aceea… să nu gândim niciodată… rău, fiindcă ceva rău ni se va întâmpla.
A pretinde că odată cu creşterea numărului anilor vârstei cresc şi… puterile, pare un paradox ridicol; şi totuşi aşa este, dar în plan simbolic, moral. Creşte o anume putere, cea spirituală, eventual prestanţa şi competenţa raţională, dar – mai ales – „bagajul” experienţei, pe care doar tu… eşti cel ce o va folosi… înţelepţeşte sau ridicol.
În context de autosugestie se întâmplă foarte des să ne închipuim nişte suferinţe/simptome ale bolii pe care credem că o avem (simptomele le povesteşte bolnavul, semnele le descoperă medicul). Iată – aşadar – o posibilitate de a ne îmbolnăvi, noi singuri, de boala pe care credem că o avem. Bref… cu două cuvinte-simbol, numai, CRED şi ÎMI ÎNCHIPUI, devenim bolnavi, exclusiv prin autosugestie negativă. Ce-ar fi dacă, folosind aceeaşi „tehnologie” sugestivă, dar în sens pozitiv, am viza obţinerea unui rezultat favorabil/plăcut şi nu unul morbid? Iată ce poate autosugestia, fără efort înverşunat, ci doar… dorind. Oricare încrâncenare, cu scopul de forţa imaginaţia, este contrarie scopului/intenţiei finale. Putem doar când şi dacă gândim că putem şi dacă dorim. Forţându-ne…riscăm să eşuăm. Imaginaţia/ închipuirea este superioară voinţei şi depăşeşte adesea dorinţa (un fel de voinţă, „fardată” cu afecţiune/satisfacţie). Ca să reuşim în autosugestie, dar şi sugestionându-i pe alţii, trebuie să fim convinşi că este posibil să ne „montăm” în… spirit… fără eforturi, ideea pe care dorim s-o avem (sau s-o transmitem), bazaţi pe convingerea că aşa-ceva este posibil, fără exces de efort, conjugând – succesiv – la trei timpi, verbul a putea, astfel: POT fiindcă AM PUTUT şi altă dată şi VOI PUTEA şi în viitor.
* * *
Acum, după ce am încheiat ultima filă a divagaţiilor mele, cu iz de… apoftegme, cititorul ar trebui să zică: cum dracu` m-a păcălit acesta (adică eu) cu păsărelile lui, pe care – de fapt – le cam ştiam?! Da, iubite cititor, le ştiai, dar le-ai uitat. Eu mi-am îngăduit, doar, să ţi le amintesc, sperând că vei folosi măcar 5% dintre ele, când vei crede de cuviinţă să le pui în acţiune.
Să ne despărţim preţuind, cât merită, adevărata apoftegmă a lui S. Freud: „să ieşim din pumnul de apă al conştiinţei omeneşti şi să prospectăm oceanul inconştientului, plin de inimaginabile surprize”.
