De-ai noștri! – Mircea V. Homescu – Aporii… (2)
CINIC… WHY NOT?
LUXUL ONESTITĂȚII A AJUNS FOARTE COSTISITOR
Judecați după comportament, oamenii
sunt canalii, atunci când nu sunt
imbecili.
E R A S M U S
Aș vrea – în tot ce va urma – plagiindu-l pe „GOG” (V.G. Papini), să abandonez „jiletca filozofiei, cămașa prejudecăților, cravata idealurilor, pantofii logicii și izmenele bunului simț/moralei” (atât valorează, în 2004, bunul simț/morala… cât niște IZMENE). Multora le-ar părea „dor de răzbunare”, ceea ce-mi propun a întreprinde. Dar, pe cine să mă răzbun? Pe cititor? Zadarnic ar fi efortul, fiindcă pe nimeni nu interesează „chinurile” mele, cauzate de mine și mai puțin de alții… fiindcă n-am știut să evit coliziunea cu ei, cu orgoliile lor sau cu intențiile lor. Mare lucru este să vrei și să poți să… cobori în tine însuți. În ș e o l u l (sau pubela) amintirilor, de care ți-e rușine totdeauna, și a isprăvilor cu care nu te reîntâlnești de bună voie. Și totuși sunt utile asemenea „revederi”. Nu prea des…măcar de două, trei ori în viață. Opțiunea comportamentală cinică nu mai pare azi atât de deplorabilă, cum o evaluam mai… anțărț, fiindcă cinicul nu trebuie să mai nege etica, ci doar s-o demitizeze, trăitor fiind într-o lume în care nimeni nu face crize de carență, adică nu află etica… nicăieri. De ce ar mai păstra, omul, etica în el, dacă nicăieri, la alții, nu o mai găsești? Un asemenea relicvat, lipsit de utilitate concretă, din sinea ta sau a mea, devine cu vremea dăunător; deoarece se alterează și te poate direcționa pe căi riscante, de atitudine comportamentală. Cele mai multe eșecuri din viață sunt provocate de anacronismul opțional. Niciodată nu am fost partizanul „teoriei” soartei/destinului, i le-am considerat totdeauna… veșnicul și abstractul „țap ispășitor” al slăbiciunilor sau prostiilor mele opționale. E mult mai ușor să pui în cârca soartei incapacitatea proprie de a fi prudent, dacă înțelept este mai greu (sau imposibil) să te dovedești. Nimeni nu e mai îndrăzneț – în viață – și nu pare mai curajos, decât cel ce se năpustește pe un drum… fără să știe clar unde vrea să ajungă; iar prin tembelismul pe care îl exprimă, un astfel de „curaj” este foarte periculos, sie-și dar și altora. Este drept că din cupa himerei trebuie să sorbi, voluptuos și cu nesaț, ca să te poți îmbăta, așa cum dorești; dacă înghiți „în rate”, strop cu strop, simți doar amărăciunea himerei, nu și plăcerea scontată. Nu există înălțime imposibil de atins, zicea Napoleon Bonaparte, ci doar aripi prea scurte pentru astfel de culme/pisc; dar câți avem genialitatea aventurii reușite… ca el? Noi, vulgul/obișnuiții, facem parte dintre cei care… facem foarte puțin, sau nimic, tocmai atunci când ni se pare că facem mai mult decât toți ceilalți. Fără a fi acceptat „de jure”, cinismul este azi practicat… „in facto”; să ne gândim doar la „filozoficul” îndemn al lui Talleyrand: „folosește graiul ca să-ți ascunzi gândurile, nu pentru a le exprima!” Cândva se spunea că cinicul cunoaște valoarea multor lucruri în viață (ca preț material), dar nu recunoaște valoarea (morală) decât foarte puținora. Dacă a t u n c i problema se punea astfel, azi când cinismul ne conduce – de la toate nivelurile și „domnește” în tot ce înseamnă conducere – nu înțeleg de ce nu conferim cinismului rangul de autoritate supremă a societății, obștii și chiar a lumii. Sunt, pe zi ce trece, tot mai liniștit când aflu că implementarea cinismului în viața lumii întregi este tot mai dură și mai extensivă. Regret sincer că a trebuit să bat poarta celui de al șaptelea deceniu de viață ca să ader, cu toată convingerea, la p a r t i d u l cinicilor, adică al celor ce au divorțat de orice scrupul inutil, desuet, anacronic, mumificat în senilitate. Vreți o dovadă a acceptării implicite (explicită, încă nu) a cinismului în viața modernă? Gândiți-vă numai la negocieri și nu mai vreți alt exemplu. Acest cinism isteț – negocierea – se află peste tot: în politică, în afaceri, în amor, în căsnicie și chiar în și între religii. De aceea voi zice și eu – aproape-tot… ce gândesc, pe această temă.
A D E N D A – 1995
Există în repertoriul gândirii secolului XX, patru mari demolatori ai salubrității morale a omenirii:
N I E T Z S C H E – care a derutat lumea cu „lozinca” lui panicardă și perfidă (sau doar… dementă): „dumnezeu e mort”.
D A R W I N – care a fabricat motivația „uciderii” lui Dumnezeu, prin prezumția lui, tentantă dar falsă științific, a selecției „creatoare”, pe care a născocit-o ca alternativă la creaționismul divin; creaționism pe care deocamdată nimeni nu l-a putut infirma cu „dovezi”… precum nimeni n-a făcut/fabricat până a z i „viață”, adică materie vie, în eprubete, retorte, acceleratoare nucleare, etc. Evoluția/evoluționismul lui Darwin înseamnă schimbare (în bine sau rău) a unui arhetip oarecare, inconfundabilă (decât intenționat) cu creația inițială a arhetipului.
F R E U D – care a descoperit „cunoașterea prin analiză” a personalității (inclusiv… sufletul) omului – mare descoperire în sine – pe care tot Freud a compromis-o subordonând-o sexualității în exclusivitate; a arătat astfel asemănarea omului cu întregul regn animal, în care domină sexualitatea fără opțiune, încărcată numai cu finalitate reproductivă.
M A R X – care a construit, pornind de la premisele predecesorilor creatori de ideologii, o teorie economică (justă în esența ei, vis-à-vis de inumanul și spoliatorul capitalism „de junglă”, dar mizerabil transpusă în viața social-politică… de către indivizi umani cu apucături… tot capitaliste), excesiv denivelatoare în raport cu „aspirațiile” omului obișnuit. Greșeala mare s-a comis când Lenin&Comp. a preluat teoria economică și a înghesuit-o în tiparele unei filozofii… deși îi lipsea universalitatea și sistematizarea logică, pe baza cărora ar fi putut aspira să „construiască” materialitatea c a u z a l ă a societății (așa-zisa „luptă de clasă”), ignorând și… sfidând „rolul” lui Dumnezeu în „soarta” lumii; ceea ce – firește – a condus la obrăznicirea oamenilor, care continuă și azi, spre nefericirea omenirii.
ADDNEDA CINICE ȘI TOTUȘI SINCERE
Un fel de moto: Bunii mei dascăli din liceu m-au
sfătuit să nu scriu pe nisip, că-l
spulberă vântul. Nici unul însă nu
mi-a spus care ar fi pergamentul
sau marmora pe care să scriu ca să
dureze mai mult de o clipă
Dacă bănuielile lui Pitagora în materie de metempsihoză ar fi adevărate, omul ajungând, într-o altă viață, gorilă sau urangutan… sunt sigur că s-ar rușina fiindcă a fost cândva… om. Tot pentru acest motiv eu iubesc – sincer – câteva categorii de patrupede, preferențial față de semenii mei; patrupede pe care, cu milenii în urmă, le-am smuls din arealul lor ecologic nativ și le-am folosit ca să ne apere sau să ne ajute în traiul nostru zis (numai!) omenesc, pentru ca azi să le exterminăm cu aceeași cruzime cu care ne exterminăm și între noi. Am uitat (pare-se… dacă-l vom fi știut vreodată?) „jurământul” făcut înaintea Creatorului că vom ocroti animalele domestice, compensând biologia lor autoprotectoare, pe care le-am atrofiat-o. Iar à propos de „verticalitatea bipedă omenească – strict morfologică…să fim sinceri – să recunoaștem că nu toți oamenii (ba chiar… foarte puțini) sunt realmente b i p e z i , o mare parte neridicându-se moral, de pe cele patru membre. Și ca să fiu rău – dar obiectiv – în limitele eticii contemporane, o parte destul de mare dintre oameni sunt autentice ființe târâtoare – după fapte și concepții – concurente cu viperele și cobrele. Cântărindu-mi semenii-oameni, cu balanța neomeniei lor, mă simt instigat să asemuiesc omul – după cum se comportă de vreo cinci decenii încoace – cu un ou… stricat; nici dracu` nu știe câtă împuțiciune și răutate se află sub coaja albă – aparent nevinovată – a rânjetului histrionic pe care-l oferim… generos… în stânga și dreapta. Curioși fiind să aflăm ce se ascunde sub coaja „zâmbitoare” vom căpăta doar motive de decepție. Judecându-mă în pripă, după cele asertate mai înainte, vă veți întreba – eventual – cum am făcut eu medicină (și n-am „făcut-o” rău, o spun cu toată modestia) vreme de cinci decenii… neiubindu-mi semenii? Este cazul și momentul să clarificăm, hermeneutic și pragmatic, alternativul la iubire, așa cum l-am conceput și practicat eu. A iubi, în ultima jumătate de secol, este un simbol… logoreic, tot mai rar întâlnit în viață; exceptând penibila confuzie produsă prin substituirea iubirii adevărate cu… „negustoria de amor” aflată în sexualitate. Iubire, așadar, să nu mai cerem și să nu mai promitem, fiindcă ne mințim și-i mințim și pe naivii (n-am zis … proștii) care ne-ar crede. Ar fi prea-destul, azi, dacă ne-am tolera (prin fapte, nu doar prin… gângăveli propagandistice), dacă ne-am accepta, dacă… ne-am răbda, reciproc. Fără a-mi fi iubit, neapărat, bolnavii, eu i-am respectat ca pe niște frați în sufletele cărora iubirea s-a atrofiat până la dispariție; având, pentru suferințele lor, omenie și compasiune…evitând cuvântul milă, deoarece unii sfertodocți cred că a avea, față de cineva, creștineasca milă românească ar fi un act de umilire, față de cel pe care-l tratezi cu un astfel de sentiment.
Deși, în context – aparent – de cinism, voi declanșa în continuare rafale de apoftegme, periculos de sincere, dar… a căror paternitate mi-o asum – cu riscurile de rigoare – conținând adevăruri care… poate… îl vor supăra pe cititor; motiv pentru care cer îngăduință cititorului.. cu anticipație; n-am zis iertare fiindcă nu consider a fi greșit în vreun fel.
Cele mai inimaginabile servicii propagandistice le aducem cuiva… bârfindu-l. Lauda naște suspiciuni, dar bârfa produce curiozitate. Am cunoscut un mare chirurg care plătea – adesea – pe câte unul „dresat”, să meargă cu tramvaiul de la un capăt la celălalt și să-l blesteme, să-l acuze că i-a nenorocit un neam fictiv, etc., etc. Și nu i-a mers rău de loc cu un astfel de anti-reclamă.
La curțile regale medievale, bufonii… etropiați se bucurau de mult succes; dar cei ne-vizați de ironiile acestora s-au întrebat mereu: regii râdeau de bufoni, sau… invers? Eu cred că bufonii erau „câștigători” fiindcă ori de câte ori elogiezi pe cineva care nu merită… îți bați joc de acela. Adesea eu am riscat să laud în public un… zero; asistența era stupefiată, zero-ul era încântat, iar eu, bufonul momentului, mi-am primit recompensa. Inițial nu concepeam asemenea procedee, dar viața m-a învățat că nu tot ce e frumos este și… sănătos. Azi, procedeul nu mai ține. Așa s-au înmulțit proștii… sus-puși, că nu mai știi pe cine să lauzi mai întâi. S-au înmulțit enorm însă, și lăudătorii și a crescut concurența
Un act de generozitate, dacă nu e spontan ci… calculat, planificat, etc., nu mai are iz de generozitate.
Un lucru care trebuie să se întâmple… se întâmplă; că mie nu-mi trebuia ce s-a întâmplat, asta-i cu totul altceva.
Se spune că virtutea este frumusețea supremă a femeii; un celebru misogin susținea că frumusețea ar fi… nu suprema… ci unica virtute a femeii. În competiție cu misoginul, eu susțin că există mii și mii de femei și frumoase și virtuoase; problema se evaluează după limitele pe care le stabilim pentru semantica cuvântului v i r t u t e , vis-à-vis de etica pe care o injectăm în excesul de filozofie pe care-l folosim în… începutul celui de al treilea mileniu.
Nu sfătuiesc pe nici unul dintre cei pe care-i cunosc eu… din toate punctele de vedere… să-și spele obrazul, după anumite fapte/acțiuni; și-ar putea murdări mâinile oribil, iar dacă au făcut totuși spălătura… să-și ascundă mâinile de văzul public.
În codul etic al creștinismului există o „comandă”: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți; preceptul riscă să rămână fără „reperul” intrinsec, în zilele de azi. Există imens de mulți (bănuiți) oameni, pe care-i cunosc eu (câți vor fi cu toții… nimeni nu știe), care nici nu se iubesc, nici nu se respectă pe ei ca indivizi; cum le poți cere acestora să-i „iubească” pe alții precum (nu) se iubesc nici măcar pe ei?
Meschin peste măsură, Talleyrand, fost ministru de externe al Franței din 1789 până în 1834 (sub regi, revoluție și împărați) pretindea că Dumnezeu a dat grai omului ca să-și ascundă gândurile, nu ca să și le… exprime (asta fiind o dovadă de… prostie, nu de înțelepciune). De ce oare? Eu cred că… datorită anilor în care a fost… episcop și când a dobândit tot ce revoluția din 1789 a avut de reproșat clericalismului franțuzesc abuziv, declanșând secularizarea definitivă a statului de Biserică, în Franța, care durează și azi.
Ferească Dumnezeu știința…. să poată realiza vreodată o oglindă în care să se vadă și ce este înăuntrul omului, nu doar… vitrina (exteriorul). În primul rând că omul ar înnebuni când ar cunoaște tot ce se află în sufletul și gândurile lui și în al doilea rând… l-ar lichida prietenii când ar cunoaște tot ce gândește el… despre ei și despre neamurile lor (inclusiv nevestele).
Ne place cumplit să ne lăudăm că românul s-a născut… poet; eroare, fiindcă inversul nu este valabil, adică nu tot (toți…) poetul ar fi român. Și mai am un argument. În anii de liceu – prin 1942-1943 – am avut fericirea să-l am profesor de latină și greacă pe gigantul Teofil Simenski, refugiat temporar de la Teologia din Chișinău în Craiova, unde a acceptat și o catedră de liceu, decât să moară de foame. La o teză l-a prin pe unul dintre noi copiind și – enervat – a rostit o „sintagmă” pe care eu n-am s-o uit până când voi muri: „bă! Olteni șmecheri! nu-i adevărat că românul s-a născut poet! românul s-a născut… hoț” (n.b. – eu, oltean fiind, am făcut școala primară și liceul în Craiova).
Subiectivitate, sau exces de personalitate? Credem ușor tot ce ne convine, chiar minciuni dacă ar fi; și nu credem, ba chiar protestăm, dacă ceva nu ne convine. Nici una, nici cealaltă, presupun eu… de vină nu este decât… „sfânta” prostie.
M-am „scăldat” și eu, de atâtea ori, în cada din baie și am privit, de multe ori, cum cad din copaci merele și perele care s-au copt. Dar nefiind nici Arhimede… n-am sesizat că apa creștea în cadă după ce intram eu, cu totul acolo; și nici n-am fost mistuit de teoria gravitației, nefiind Newton. Fiecare cu harul lui!
Feriți-vă de cei ce cumpără suflete cu bani sau alte avantaje; aceia sunt – ei înșiși – gata oricând să se vândă… după negocierile prealabile și cât mai avantajoase.
O creație a folclorului sapiențial românesc grăiește cum că… dracul ar fugi de tămâie; eu, ca persoană, nu pot nici să confirm, nici să infirm aserțiunea: n-am văzut niciodată un drac „adevărat” (ci doar oameni… ai dracului !) și nici nu doresc să văd vreodată, vreunul. Dar, că în urma – simbolică – a unuia sau mai multor draci…, am văzut nu doar unul, ci mai mulți popi, asta nu pot să neg. Și să nu-mi ceară careva să fac dovada afirmației, că… pot să umplu o carte cu probe.
Dacă îi bănuiești pe… prea mulți, din jurul tău, că ar fi necinstiți, încearcă și explorează-ți „interiorul” tău și vezi dacă nu cumva te referi la tine când vorbești de alții?!
Sper să mă ierte Dumnezeu dacă-mi pun o întrebare nepioasă. De ce oare I-o fi trebuit lui Dumnezeu să-l facă pe om și să-l instaleze în Paradis? Avea doar destui „slujbași” acolo, îngeri, etc. Omul nu merita Paradisul. Din „proiectare” nu poseda tot ce-i trebuia pentru Paradis. Ca dovadă că L-a decepționat pe Creator, prin curiozitate și neascultare, acesta l-a trimis acolo unde-i era – de fapt – locul potrivit, între alte creaturi asemănătoare, în mare măsură, prototipului lui morfo-fiziologic, dar și ca rost de a exista, pe pământ. Și să mai rostesc o „bârfă”. Oamenii de azi și din totdeauna – în frunte cu „poporul ales” (de cine? Și pentru ce? nu cumva s-au ales singuri ca să-și justifice impertinența de azi și de anțărț?) n-au dorit niciodată Paradisul celest, ci doar un modest paradis terestru cu bogății, cu mâncare, cu băutură și cu femei, plus ceva putere asupra altora… mai prostănaci și glorie dominatorie din punct e vedere politic, etc. Dacă n-ar fi fost așa, nu L-ar fi crucificat pe Blândul Iisus, care exact Paradisul celest îl promitea, iar oamenii îl refuză cu impertinență de 2000 de ani; și… din lipsa nevoii unui asemenea Paradis… de la facerea lumii, de la Potop, de la pățania din turnul Babel, de la „momentul” Sodoma și Gomora, etc., etc., până la 11 septembrie 2001 și până la conflictul – fără început și sfârșit – dintre 15 milioane de semiți sioniști și un miliard și jumătate de ismaeliți fanatici, aflați pe tot globul… de la polul nord până la polul sud, pe toate meridianele, oamenii fac tot ce vor (ce le place, de fapt) deși atât Biblia cât și Coranul prețuiesc viața… de după viață… și nu viața terestră; viața în cursul căreia se căznesc să „construiască” o caricatură/poltergeist de paradis terestru. Și ca să închid…malițios și ne-pios, dar nu cu răutate… cercul ideii „Dumnezeu și Paradisul” aș include în text părerea unui reputat scriitor de la mijlocul secolului recent încheiat: „cât timp Dumnezeu va trona în Paradisul pe care I l-a creat omul, atâta timp omul va crede că a fost alungat din Paradisul creat de Dumnezeu”. Se reeditează oarecum „povestea” cu… oul și găina: care pe care s-a creat?!
Să-ți consacri gândul unei teme/idei, sau sentiment, nu este nici sacrificiu nici cine știe ce unicat opțional. Să-ți închei sufletul este enorm de greu și a te păstra pe același sens (nu direcție!) de consacrare, este imposibil pentru cea mai mare parte dintre noi… presupușii oameni.
Nu totdeauna înțeleptul a dovedit și o moralitate… pe măsură. Să-l luăm drept exemplu pe Talleyrand. Între altele el pretindea că „accepta trădarea, dar îi ura pe trădători”; retoric, ar putea să fie cum zicea ex-episcopul de Autun (din 1788), dar dacă accepți trădarea… nu se poate să nu-l accepți și pe trădător; mai ales că în ceea ce-l privește pe el, ca bărbat politic și de stat, el a trădat și nu se putea să nu se iubească pe sine…autorul trădării, de fapt al trădărilor, fiindcă au fost mai multe… poate prea multe pentru o singură viață de ex-episcop vicios.
O „parabolă” moralizantă pretinde că atunci când te „ridici” deasupra altora… te „cobori” sub tine însuți. Ei, și? Cunoaște cineva ce „este” în mine… sufletește vorbind? De multe ori nici eu nu știu, sau… nu vreau să știu și – cu atât mai puțin – NU TREBUIE să spun și altora ce ascund eu în pubela personală, numită etică/cinste/demnitate.
Anticul și celebrul filozof Bias a „suferit” toată viața de o sărăcie cumplită, ceea ce nu-l împiedica să-și ironizeze starea materială zicând că „el își purta, permanent, întreaga¬-i avere asupra lui”. El putea face astfel de glume, dar ce s-ar fi făcut un p r o s t ? El ce-ar fi purtat? Deși azi prostia, ocupând un spațiu dominant în capul multor „deștepți”, ar putea să fie purtată – în chip de avere – chiar și de către unii la care nici măcar tu nu te-ai fi așteptat… dacă ai fi ascultat de Proverbul 17/28 din Biblia latină (Vulgata): „stultus quoque, si tacuerit, sapiens reputabitur”. Doamne, că multe mai pierde omul în viață, vorbind ce… și când… nu trebuie. Precum și nefiind capabil să facă deosebirea dintre ce poate el și ce… se… poate.
Un veritabil cinic zicea că atunci când ajungi să te cunoști pe tine… de fapt nu ai ce să cunoști!
Când pleci „ în lume”, să-ți lași visele acasă și să faci doar ce-ți impune locul și momentul. Visele sunt ucigătoare în alte părți decât acolo unde le-ai… visat.
De ce Byron a fost șchiop, Milton a fost orb, Beethoven… surd? Pentru împlinirea absurdității fatumului lipsește un pictor orb; dar să nu uităm că în URSS-ul stalinist a trăit o sculptoriță celebră care era total nevăzătoare (Vera Muhina).
De ce vom fi vorbind, cu atâta patos, despre viață… n-am știut niciodată; am știut doar că de… vina de a ne fi născut ne disculpăm acuzându-ne părinții că ar fi făcut așa ceva fără să ne fi întrebat. Despre moarte… nici măcar nu vrem să auzim, refuzând să acceptăm că trebuie – într-un fel, sau în… nici unul – să ne pregătim și pentru așa ceva. În schimb, cu „filozofii” despre viață, am umplut vagoane de hârtie… cvasi-inutil maculată… fiindcă – de fapt – în viață facem, fiecare, doar ceea ce ne palce, ne trebuie, sau ni se impune; alte criterii opționale…neexistând… nici ieri, nici azi și nici vreodată în viitor.
Nu știu ce anume mă face să cred că sunt frate cu toți viețuitorii terrei; poate fiindcă avem aceeași mamă… numită întâmplarea și același tată… numit noroc. Sunt cinic? De când adevărul se confundă cu cinismul?
Să spun sau nu… ce-mi spunea odată un mare scriitor, răposat cu ceva ani în urmă? Ci-că „minciuna ar dansa în pielea goală prin paradisul adevărului, iar adevărul, „îmbrăcat” identic, ar face zbânțuieli similare prin iadul minciunii”. Noi, când vom ajunge, ori „sus”, ori „jos”, vom constata direct cine și unde… dansează.
Un filozof fără cunoștințe toxicologice zicea odată că amorul este ca morfina, cere creșterea „dozei” ca să se păstreze „plăcerea” dintâi; toate-s bune, dar ce te faci când unul dintre furnizorii de plăcere… epuizează stocul de care dispunea la începutul „jocului”? Cunoaște cineva vreun erzaț (surogat) de plăcere?; la cea din suflet mă refer; pentru cealaltă… trăiască electronica, masele plastice și… de ce nu? siliconul.
Am cunoscut în viață câteva exemplare umane pe care, fie alții îi numeau vulturi, fie… ei înșiși se auto-apreciau că ar fi semănat cu imperialele zburătoare. De fiecare dată m-am întrebat – după ce-i cunoscusem și pe „dinăuntru” pe câțiva dintre ei, oare altceva decât g h e a r e l e … ce mai aveau comun cu minunatele podoabe ale crestelor muntoase?
Nu cunoaștem decât rareori ce și cât putem face/realiza cu mintea și cu ființa noastră. Teoreticienii bioenergeticieni susțin că cca. 1/3 din capacitățile bio-neuro-fizice cu care ne naștem se… atrofiază prin neutilizare integrală, sau în etapele adecvate ale vârstei biologice. A cui va fi fiind vina că ratăm o atât de mare capacitate creativă, care „ruginește” în noi? Nu este exclus ca această rezervă latentă, energetică-biologică, să fie destinată utilizării exclusiv în cazuri catastrofice pentru supraviețuirea exemplarelor umane destinate… regenerării speciei? Să fie oare reală ipoteza că pe lume nimeni nu este integral… nici indispensabil, dar nici inutil? În același context îmi amintesc de îndoielile unui înțelept antic care credea că dacă boul ar cunoaște… câte ar putea face cu coarnele lui, n-ar mai trage la jug. Numai că în viața nu-¬ți trebuie doar puterea coarnelor ci și puterea dindărătul lor, din „cutia” osoasă care conține creierul cu ale sale… mult-necesare circumvoluțiuni, standardul teoretic al „deșteptăciunii”.
Nu-i „frumos” dar așa este: proiectăm, în cei ce ni-s dragi, și ceea ce nu au în suflete și negăm, în cei pe care-i urâm, chiar și ceea ce au (bun).
Gloata (care nu e nimic altceva decât o grămadă de indivizi care și-au „pierdut” personalitatea în grămadă) se comportă, în acțiuni publice, mai violent si mai criminogen decât fiarele în păduri sau în pustiuri. Motiv pentru care instigatorii la „mișcări” sociale „de masă” (alias… ațâțarea plebei neghioabe), sunt de două ori vinovați: odată pentru imbecilitatea lor și a doua oară pentru ațâțarea… prostimii, manipulată prin perversiunea lozincilor care întotdeauna le-au servit revoluționarilor instigatori și nu revoluționarilor… totdeauna perdanți în toate revoluțiile din istorie.
Tatăl meu care a fost o viață întreagă judecător (adică s-a căznit să împartă altora ceea ce… nu există în această lume… d r e p t a t e …) îmi spunea adesea că dacă ai ști atunci când îl „judeci” pe altul că… te judeci, cel puțin jumătate, pe tine, ai fi mai puțin aspru decât te „instigă” legea să fii.
Am avut adesea – în împrejurări tensionate – impresia că în mine se află concomitent… trei individualități dintre care: unul „fierbinte”, al doilea încercă să-l potolească pe primul și al treilea… nu-i înțelege pe nici unul dintre primii doi. De aceea soluția finală nici eu (cel real!) nu reușesc să știu cine a dat-o, eu nerecunoscându-mă ca „părinte” al ei.
Oi fi romantic? Oi fi… naiv? Dar de când mă știu… m-au impresionat razele lunii picând – noaptea – pe niște ruine și mai puțin pe o clădire oarecare, fie ea chiar și un… castel.
Gramatica, fraților este lucru mare pe lângă casa omului. Reflectați un pic: fără o amărâtă de virgulă, ar mai fi fost oracolul de la Delphi… profet?
Sensul, nu doar direcția, în viață, are mare importanță. Cărbunele – cu răbdare – ajunge cândva diamant, iar diamantul niciodată nu se mai „întoarce” la cărbune.
Sunt oameni care, după ce se îmbăiază, uită să-și schimbe cămașa. Alții își schimbă mereu cămășile, dar se spală foarte rar. Pe care dintre cei doi îi considerăm mai fericit, iubite cititor? Eu – sincer mărturisesc – nu știu pentru care dintre ei să votez.
Un austriac, laureat al premiului Nobel pentru bio-psihologie animală, se întreba, într-o cărticică de o inimaginabilă frumusețe și noblețe spirituală, „dacă omul ar fi rămas maimuță (deși încă nu se știe cu certitudine dacă va fi fost, cândva, maimuță?!) ar fi fost – oare – mai fericit?” Eu sunt convins că ar fi fost mai… liniștit, fericire… nu există, este o creație strict umană, iluzorie și imbecilă.
Nu e o metaforă „forțată”, ci o constatare neplăcută (cu cât e mai adevărată): în orice iubire… ne iubim pe noi, mai întâi și dacă mai „rămâne” ceva… să-i dăm și alternului (eventual alternei).
Fiindcă filozofăm în preajma cinismului, hai să mai scap una, asumându-mi conștient ocările de rigoare: dintre toți însurații pe care-i cunosc eu… destul de bine… oare câți s-ar mai însura, a doua oară, cu nevasta… actuală? Aoleo, nu mai dați, mă doare! dracu` mă puse să pun această întrebare?
Jur, că de la un popă știu „bârfa” asta: ci-că dacă un șoarece mănâncă anaforă se face liliac, iar dacă dracu` mănâncă anaforă se face… popă (Doamne, iartă-mă; nu eu am zis, eu doar am scris).
Un celebru critic literar a zis că „România a avut noroc că Eminescu s-a născut în România”; dar Eminescu cu ce s-a ales… că s-a născut în România?”
Sfat pentru toți primarii imbecilizați de… destinul propriu: vă trebuie subalterni devotați? voi niciodată n-ați fost devotați, nimănui, nici măcar vouă înșivă; dacă vreți să știți ce este devotament… luați lecții de la câinii pe care-i exterminați cu o bestialitate mult subumană. Un câine este incomparabil mai devotat decât oricare primar, din anul 2002, din nefericita Românie, care a ajuns pe mâna unor astfel de neisprăviți
Am meditat mult dacă e bine să slobod pe hârtie cele ce vor urma și până la urmă mi-am luat inima în dinți și zic – cu orice risc – fiindcă de acuzația de cinic tot nu mai am cum să scap. După îndelungi „investigații” am ajuns la concluzia că unele femei sunt cinstite fiindcă… ar fi proaste; altele ar fi proaste fiindcă sunt cinstite; iar la cele care cu adevărat nu sunt proaste… inteligența nu are nici o legătură cu ceea ce numim azi cinste; cinste care – sincer să fiu – azi nu prea mai folosește la nimic.
Să nu dai niciodată „sfaturi” în materie de căsnicie. Dă-le celor doi „împricinați” – când vor ajunge la divorț – posibilitatea să-și reproșeze reciproc vinovăția despărțirii, altfel tu vei fi vinovatul pentru tot ce-i aduce, pe cei doi, la judecată.
Globalizarea disperată și presantă, specifică sec. XXI, care miroase… putred, a masonerie și semitism este și nonsens și imoralitate, deși face și „pe dracu-n patru” să pară… altruism. Să facem o comparație biologică. Toate ființele vii practică altruismul pentru mascarea egoismului necesar, vital, pentru păstrarea îndelungată a diferenței individuale față de universalitatea (de ce nu… globalitatea) care tinde s-o absoarbă pentru uniformizare. Cine are îndoieli, dar și o vârstă mai crudă, să aibă răbdare încă vreo 30 – 40 de ani și va gusta din bucuriile globalizării, subordonată… „poporului ales”.
Boii au fost boi, de când lumea. Au devenit însă, într-o vreme… Dumnezeu și se numea, atunci, Boul Apis. Vremea a trecut, s-a terminat și cu divinizarea Boului Apis, numai că și azi… ajunge unor oameni să fie simpli boi, ca să trăiască de minune, dacă nu chiar dumnezeiește.
Florile de la căpătâiul unui mort sunt pentru… noi, nu pentru el. Mai reflectați un pic și mă veți crede.
* * *
Atât deocamdată. Și nu uitați: în viață ca și în politică se omagiază finalul victorios, procedeele niciodată. Și nu mai bârfiți pe Machiaveli, că tot cum v-a învățat el procedați… în 90% din situații.
Rm. Sărat
Ianuarie 2002
Ce-am vrut – de fapt – în paginile pe care ați avut curiozitatea să le citiți? Ia, acolo, am încercat să arunc o „privire” în mintea omenească cea cugetătoare (credem noi) și să aflu niște raporturi între adevăr și iluzie, recte între înțelepciune și gândirea/cugetarea noastră. Se află între ele multă ignoranță (necunoaștere, nu prostie) și un pic de egoism, care ne chinuiește adesea. De ce? Fiindcă înțelepciunea nu se simte bine în gândirea/cugetarea omenească. Și asta încă din… pre-istoria mitologică a lumii. Să ne amintim că – odată zămislită în capul lui Jupiter/Zeus – Minerva/Pallas Athena n-a răbdat deloc atmosfera din creierul creatorului ei și a fugit afară… cu coif, arme și armură. Sunt ani de când mă tot întreb: oare atât de insuportabil să fie ambientul intelectual din căpățâna lui HOMO SAPIENS, fie el chiar „președintele” staff-ului mitologic al lumii… de-acum 5 – 6 milenii?
