De-ai noștri! – Petronela Coman – Salut! Sunt cineva… (5)

De ce femeile se uită în oglindă,
iar bărbații la televizor?

Într-o ipoteză oarecum haioasă și realizabilă, există această oarecare masă, cu doar două scaune disponibile, la care se așează față în față două persoane. Fiecăreia îi este dată doar o jumătate de coală pe care sunt rugate să scrie ceea ce cred că știu una despre cealaltă.
Una dintre variantele posibile ar suna cam așa:
FEMEIA:
Voi, bărbații, în general nu prea știți ce vreți și nici unde vă aflați, iar despre unde vreți să zăboviți nu aveți nici cea mai vagă idee. Păstrați la suprafață o mască dură care să vorbească în numele vostru spunând că sunteți unici și indestructibili. Preferați să vă petreceți timpul liber cu băieții., .fie la o bere, fie în fața unei plasme urmărind un meci de fotbal al echipei preferate. Păreți deseori atât de siguri de voi, încât până și imaginea voastră din oglindă se miră. De vă aflați într-o conversație cu o femeie, rețineți cam 30% din ceea ce pălăvrăgește biata. E adevărat, nu sunteți buni consilieri ori ascultători. Vă bazați întotdeauna pe șarmul vostru și pe talentul nativ de a cuceri. De asemenea, nu găsiți mult prea repede ceea ce aveți nevoie, cum ar fi șosetele prin dulap. Vă place să aveți controlul asupra volanului. E similar cu sentimentul de a conduce un imperiu în care voi sunteți și regele și poporul. Nu știți să mințiți. Vă dați mult prea ușor de gol, arta camuflajului vă este oarecum străină. Nu sunteți atenți nici la amănunte, preferați să vi se spună clar și precis, ocolișurile vă cam plictisesc.
Și cu toate acestea… sunteți mici gheme de sentimente care încă nu au fost croșetate.
Nu cereți mult, pentru că aveți nevoie doar de esențial. Vă relaxează condusul, chiar dacă nu acordați prea mare importanță scaunului din dreapta. Sunteți un GPS permanent, un lucru extraordinar, căci nu știi când te-ai putea „rătăci” intenționat cu o blondă cu ochi albaștri alături. însă atunci când vă pasionează ceva sunteți fermi pe alegerile pe care intenționați să le puneți în aplicare. De asemenea, sunteți foarte protectori atunci când este cazul și știți să fiți romantici deseori. Reprezentați pilonul de fier al familiei, o dată cu maturizarea și deveniți tătici care nu și-ar lăsa nicicând fata cea mare să iasă la miezul-nopții cu un motociclist. Sunteți, pur și simplu, bărbați și uneori greu de înțeles. Și totuși… ce poate spune mai mult decât expresia de pe chipul care exprimă toată concentrarea în fața unui televizor butonând cu atâta pasiune o telecomandă?
BĂRBATUL:
Decât femeie, mai bine bărbat! Nu stau cu orele în fața unei oglinzi mirându-mă de un coș pe care nu pot să îl ascund cu o întreagă cutie de pudră. Ori să mă învârt în jurul dulapului schimbându-mi hainele de 30 de ori înainte de a ieși pe ușă. Știu că atunci când conduc și mă rătăcesc, nu mă opresc să întreb un alt șofer unde este nordul, mai ales dacă există un GPS în mașină. Voi, femeile, nu știți ce vreți și aveți impresia că noi trebuie să știm pentru voi. Dacă plângeți din cauza noastră vreți să vă luăm în brațe și să vă împăcăm Dacă facem așa nu e bine, dacă facem pe dos, iar nu e bine. Șl tot noi suntem ciudații… vorbiți întruna și aveți pretenția să vă ținem minte și virgulele. Seri romantice, cinema, masaje, mereu în centrul atenției… Shopping??? Ați fi în stare să probați aceeași pereche de pantofi până când s-ar închide mall-ul și tot indecise v-ar prinde noaptea. De vă luăm flori, spuneți că ați fi preferat ciocolată. Dacă vrem să vă ținem în brațe, spuneți că sunteți obosite. Iar dacă vă reproșăm ceva, vinovății suntem iarăși noi. Iar într-un final să replicați că nu vă înțelegem.
Cu toate acestea, ce am fi oare fără voi? (mai liberi?)
Cine ne-ar mai așeza hainele la locul lor sau ne-ar mai pregăti micul dejun? Vocea moralizatoare care ne spune că iar am uitat să luăm pâine. Camaradul care ne-ar așeza tot timpul cravata până când ne-ar da-o jos. Acel glas care ne șoptește că șeful e nebun, că ne-a concediat ori acel chip care ne zâmbește, rareori fără să ne ceară ceva.
Da, voi, femei… pe care nu le vom înțelege vreodată de ce stau cu orele în fața oglinzii. Morala? Niciuna…
Bărbați, femei, două module diferite ale aceleași specii. Par incompatibili din punct de vedere psihologic, dar sunt identici atunci când simt la fel. Pretenții există de partea fiecăruia, dar nimeni nu e perfect. Și bărbații se uită în oglindă, iar femeile la televizor… Nu poți cunoaște un om atunci când el însuși nu vrea să fie cunoscut. Așa suntem noi, oamenii, ciudați în modul nostru unic de a fi. Nehotărâți, haioși, triști, ironici și frumoși. Plini de defecte transformate în calități. Chiar dacă diferențele dintre un bărbat și o femeie sunt evidente, cine stă să le mai contabilizeze?
Omul este unul singur și indiferent de cum privește viața și modul în care o acceptă sau nu, într-un final îl definește ceea ce simte și acțiunile întreprinse.
Nu contează de ce femeile se uită în oglindă, iar bărbații la televizor ori viceversa, ceea ce cântărește cu adevărat este cât de mult știu să renunțe la o parte din ei pentru a o dărui altcuiva, acelui altcuiva…

Pentru că există reguli…

Mă consider în continuare o victimă a continuității și cu mirarea-mi caracteristică încă mai caut naivitatea omului frumos.
Ce-ar fi dacă tot tiparul acesta sumbru al regulilor care ne împrejmuiesc ar fi șters, și în locul său un altul construit de mințile libere ar căpăta contur? Care este beneficiul respectării anumitor principii, dacă nu se aplică tuturor?
Zilnic, lumea pare o cursă continuă în care oamenii fug cu atâta fast dintr-o parte într-alta, încât am impresia că trebuie să îmi procur un vehicul care să facă față acestui raliu nebunesc al activității omenești. Spunem că nu avem timp, dar pe cel de care dispunem îl umplem cu monotonie. Ne dorim atât de multe și ne învârtim în jurul cozii după împlinire. Avem ochi, însă cât de puțin reușim să vedem. Mă întreb dacă așa a fost dintotdeauna comunitatea omenească. Un singur scop, nenumărate mijloace de înfăptuire.
E oarecum prezentă în spațiile dintre noi cartea manipulării. Desfășurăm activități pe care nici nu le gândim, ci pur și simplu pentru că așa trebuie. Cine face regulile în care jucătorii suntem, fără drept de apel, noi? De ce de pe poziția aspirantului la libertate nu ni se oferă șansa schimbării regulilor?
Nu suntem păsări Phoenix, dar e atâta cenușă în spatele nostru…
Afirm că ne complăcem sub falsa idee de oameni liberi, capabili și deciși de a face orice, oricând, oriunde dorim. Și lotuși, în inconștient e o reacție chimică care se zbate să prindă contur. Iar sub aspectul logicii, aș spune că societatea e cea vinovată de pătura iresponsabilității umane.
Știu că nu există utopie, dar de ce cuvântul îl găsesc în DEX? Cum să existe ceva care să explice o irealitate? La fel de simplu cum se găsesc reguli pe care le încălcăm fără vreo sancțiune. Și dacă tot continuăm în ritmul acesta, cel mai propice ar fi să existe reguli în diferite categorii pentru diversele tipuri de oameni. Le-am respecta atunci doar pe cele care ni se cuvin prin realegere. Am lăsa la o parte iluzia de zmei și am da un aspect colorat părții de lume în care ne aflăm. Nu ne-am mai strădui să supraviețuim, ci am trăi. Ne-am lăsa purtați de visuri realizabile și am disipa indiferența. Iubirea ar fi mult mai accesibilă și ar înceta să existe doar sub aspect platonic. Chestiile de genul: condiție socială, diferențe de statut și nu numai, importanța acordării criticilor, frica, plăcerea efemeră ar rămâne în urmă, închise într-un sertar ruginit. Ne abținem de la a face ceea ce ne dorim de teama privirilor care ne umbresc prin tăcere sau, pentru că ne sunt impuse anumite restricții banale șl primitoare de prea multă importanță. E atât de simplu să spunem ceea ce simțim, încât, tocmai simplitatea aceasta e variabila complicată în ecuația faimosului. E în însăși structura genetică să ne complicăm existența.
Cu toate acestea, înaintăm prin aceeași mulțime de oameni, uitându-ne din când în când în urmă după priviri absente.
Și pentru că există reguli, unele pe care un singur om nu e capabil să le schimbe, se creează situații în care, ulterior, ajungem să fim actori pasivi, ieșiți la pensie.
Putem să fim cu toții visători și suntem, doar că ne acaparează societatea în mirajul unui viitor sumbru, îmbrăcat într-o mantie strălucitoare aruncându-ne ceva de genul ,,Hai să ne mințim frumos!”.
Trăiesc în același mediu ca miile de suflete care zburdă în juru-mi, dar nu împărtășesc aceeași concepție asupra realității.
Sunt reguli care mă constrâng să tac și nu sunt singură în această postură. Dar sunt mult prea multe stânci care trebuie sfărâmate pentru a putea șterge restricții care ne dictează viața, unele care doar ne împiedică de la a fi ceea ce aspirăm, suflete ale unei dispersii de sentiment, moment, tăcere și absurd.

Conversație cu un străin

– Observ că din ce în ce, rezervele mele de tărie se diminuează…
– Încerci să îmi spui că rămâi fără tărie, adică fără voință?
– Da! Am momente când simt că rămân fără energie. Mă văd în mijlocul unui vârtej de evenimente și nu știu încotro să mă îndrept. Nu îmi găsesc rostul, iar viitorul pare ascuns…
– Încearcă să nu te mai gândești la viitor, căci oricum rămâne doar o simplă opțiune. Raportează-te la prezent și nu îți umple mintea cu file goale dintr-o carte. Cât despre rostul pe care îl menționezi, mă îndoiesc că există cineva care să îi fii găsit vreo definiție clară. Gândește-te că tocmai în asta constă frumusețea vieții, să nu știi ce poartă cu sine ziua următoare, tu având doar datoria de a te bucura de ea, de a trăi în prezent.
– E foarte ușor să schițezi asemenea afirmații. Mă întreb dacă știi cât de greu este să le pui în aplicare.
– Dă-mi voie să îți mărturisesc ceva! ,,Greu” sau ,,ușor”, ,,bine” ori ,,rău”, sunt doar simple cuvinte cărora tu le dai valoare
prin aplicarea lor asupra procesului realității. Explică-te, te rog!
– Gândește-te la cel mai utilizat instrument de către oameni.
– La bani?!
– Da, la bani. Ce sunt acești ,,bani”? Niște hârtii care au inscripționate diverse chipuri, diferite mâzgăleli. Hârtia nu are valoare până când nu o ții în mână. Prin faptul că ai nevoie de ea și, pentru că îți aduce nenumărate ,,beneficii”, aceasta capătă valoare. Tu dai sens și valoare oricui și oricărei materii din juru-ți. Similar conceptelor de ,,bine”, ,,rău” de care aminteam mai sus.
– Nu te contrazic, dar cum mă ajută să îmi refac rezervele de tărie de care vorbeam mai devreme?
– Trebuie să înveți să treci dincolo de formă, privește conținutul întregii materii. Fă întotdeauna ceea ce îți dictează inima, căci raționamentul este o consecință a simțului. Spui că nu îți vezi rostul și că viitorul ți se pare departe?
– Parcă răspunsesem deja la o întrebare similară…
– Știu, încerc doar să văd cât de bine ești ancorat realității.
– Adică?
– Starea și iluzia de a nu îți vedea rostul, de a nu te privi reflectat în viitor, este o urmare a dezechilibrului pe care îl adăpostești. Nu știu care este natura sa, care a fost faptul declanșator, însă te face să privești lumea și să gândești prin prisma sa.
– Probabil. Cum găsesc echilibrul?
– Caută să vezi că nu există semnul egalității între ,,rost” și ,,scop”, căci, deși ele sunt sinonime, au direcții total diferite de aplicare. ,,Rostul” definește faptul că viața e un dar de care trebuie să te bucuri în fiece clipă și pe care trebuie să îl deschizi zilnic. ,,Scopul” este rolul tău în viață, ceva ce trebuie să faci pentru a îți da echilibrul care simți că îți lipsește, conturat de o liniște pe care o cauți. Echilibrul nu este de găsit pe undeva. E suficient să îl vrei, căci atunci când îți dorești ceva cu adevărat, fără îndoială, vei și obține.
– Sunt cuvinte frumoase, pline de adevăr, dar vezi tu, e greu a săgeta mintea omului doar cu filosofii.
– Nu sunt cuvinte frumoase. Gândește dincolo de ele! Privește conținutul! Privește viața! Depune un minim de efort pentru a vedea dincolo de fețele oamenilor, de betonul din care sunt formate blocurile ori de caroseria mașinii. Ia seama la faptul că fiecare om are un rol în viața altcuiva. Părinții au un rol în viețile copiilor, vânzătoarea de la chioșcul din colț, de asemenea.
– Continui să am percepția că nu poți convinge un om să creadă asta cu ușurință.
– Poate că nu, poate că da. Mi-e teamă însă de mentalitatea „încuiată” cu voie a celui de lângă mine. Și, cu toate că există cheia care să ne dea soluția potrivită, nu o luăm. O vedem zilnic, trecem mereu pe lângă ea, dar o lăsăm în același loc. Și știi de ce?
– Nu! Vinde-mi o părere!
– Pentru că ne-am obișnuit cu noi înșine. Zilnic ne acceptăm condiția, chiar dacă ne privim ori nu în oglindă. Pentru a evada din conținut, omului îi lipsește acel strop de nebunie pe care îl are, dar pe care nu îl folosește. Face asta pentru că se gândește în permanență la ceea ce vor spune ceilalți, la modul cum societatea îl va percepe. Ca să supraviețuiești vieții, ai nevoie de nebunie, de aceea nebunii sunt ,,domiciliați” în locuri specifice, ca să nu ,,încurce” viața.
– Nebunie, dorință de viață, scop, rost… Sunt oarecum confuz, dar mă voi gândi la acest dialog și îl voi analiza.
– De ce?
– Cum de ce? Vreau să știu ce fac greșit, cum pot să aplic câte ceva din ceea ce m-ai sfătuit. Nu ți se pare normal să fac așa?
Nu știu ce înseamnă normalul, nu trăiesc după un cod definit prin normalitate. Poate îți par un pic aiurită, dar, dacă mai contează, și eu sunt în căutarea „scopului” vieții. Oarecum suntem la fel, bănuiesc!
– Suntem… noi doi, toți oamenii!
– E o mare probabilitate să fie așa!
– Lasă logica să doarmă! Mai dă voie și inimii să se facă auzită!

Distribuie: