De-ai noștri! – Veronica Laura Năstase – Suntem noi (6)
***
Nu știu să scriu scrisori… Mi-a plecat îngerul de- acasă. Nu-mi mai cotrobăie prin florile verii.
Eu nu pot multe… pot doar un lac de trandafiri, așteptarea și un adăpost de aur trist. Numai acest colț de casă, într-o clipire e muzica ce-o ascult dinspre tine.
Cobor pe pământ: puterea cuvântului aici e firavă… invoc o floare și mă încred. Mai rămâne ploaia… și atât.
Motivul ferestrei închise în fiecare dintre oameni.
Cheia acestei închideri e doar același înger, care doarme.
***
Miriade de cânturi oprite în porumbi albi…
Poate vara; poate castelele de frunze ridicate la ureche.
Cântându-mi încet, cât să te aud: cu mine se întâmplă ceva: merele, sunt o lume de mere coapte.
Numai florile acestea, sălbatice, liliachii din tălpile tale le cresc în ierbarele pline de ploi.
E fărâma aceasta de veac întârziat, de a semăna cer rodit.
Create de mine sunt doar împletiturile acestea de zori, care te adună ca pe un trup de înserări.
Zbor când nu merg; în rest, repet o primă lecție de pian: o seară, o întâlnire, o despărțire.
O oră nu e numai o oră, e chiar aici acel strigăt din cornul bacilor, un film al păsărilor viitoare peste culmi de Miorița. Despre pământul acesta am scris despre noi.
Ora dorită ne prinde clipa, ochii copiilor ne sunt tema de scris.
Când stăm pe pragul lunii și vântul trece… e o linie de culori la orizont și gândul celuilalt.
Îmi amintesc de lumânarea de ceară, trecută aseară prin foc, în mâna care s-a rugat, dincolo de o fereastră de sticlă împletită.
Trec pași fierbinți peste așteptări și-s așa încurcată în ploaia ta de cuvinte.
Nu-mi place complicația aceasta, iubirea e pe de rostul tăcerii.
Nu pot pătrunde într-o floare ca din greșeală; îi învăț limbajul de miresme, întretăiatele, nebănuitele, dorințele ei nerostite.
Acea ultimă treaptă a scării o urc numai cu pantofii mei albi, de sticlă; atunci mă cearta îngerul despre greșeli și-i bine.
Te port în colite albe, în îndărătnicia unei dimineți de mireasă, care te-a învățat pe dinafară.
Numai când plouă totul se face mic.
Noi toți semănăm cu pământul unde ne-am născut.
Dar tu, ce loc ai tu pentru ochii mei?
Momentele atârnate-n seri coborâtoare de iubiri; seralele iubirii. Ființele noastre florale în triunghiuri de păsări călătorite.
Nemărginirea e dată acestor aripi de ploaie în secunda de dor ce o prăval peste tine. Ca o frunză șoptită la ureche de zâne.
Vor înflori toți trandafirii lumii în brațele mele de așteptare.
Această floare nu are spini din răutate; ea pornește din marginea unui vis urât, pe care-1 spală cu rouă duminicală, în fiecare zi. Trandafirul este în spatele acestui cerc matematic, indescifrabil, labirint într-o făptură florală; … doar spinul mi-a venit împotrivă, când cer statornicie.
Florile acestea sunt în munca ta zilnică despre
iubire.
***
Azi, o clipă m-am bucurat de o vrabie; cânta înserarea.
O copilă mi-a vestit o ploaie de lună și încălțări de stele: Ilioara…
***
Călătoresc în frunzișuri mărunțite de perdele care simplifică largul. E atunci când așezările verzi ale prispei tale nu știau că-mi clipesc în ochi zilnicul necesar de lumină.
În palma pământului, noi toți suntem cheile trecerii în necunoscut.
Viața, fiindu-ne o stăpânire de maronie-aurie- solară încredere în timpuriu, rosti pe nerăsuflate. Ca de aripă înaripată, răspândită în tâmpla ta.
…că tu ești fluier de seară, într-o dimineață…, îndepărtându-te în această oglindă hotărâtoare a lucrurilor.
într-o absență sunt aproape o mie de gesturi, toate interzise, tot atâtea fărăderosturi care cântă în noi.
Îți voi spune acea poveste, mereu alta, înspre petalele gălbui ale canarului care nu-și mai sfârșește aureola plină de tril.
Firile noastre din firele toamnei. Doar cerneală spartă pe hârtie.
Toate cele sunt lacrimi neadâncite de păcat.
Toate cele sunt strigăte de lacrimă.
Noaptea, câteodată, mă trezesc poveștile pe care trebuie să ți le scriu.
Refuz, frunzele viscolite de perfecțiune, căutând trăsături ce pot să le ajustez cu sărutul.
Casa noastră e trupul nostru mai mare.
Floare. Memorare pe partea ființei noastre iraționale, îndrăgostite.
Ideea de a privi din mână această stea.
Dorul, apa viorie, care izbucnește din fiecare trecut. Câteodată, voi fi îndrăgostită. Câteodată, voi citi rugăciuni. Interpretare…
Speranța, detaliu petalat care așează ordinea în lucruri.
Singurătatea – doar un adevăr neconcret, despre care uităm să cerem folos. Starea primară a lucrurilor nelucrate de om.
Suntem aici o brățară de oameni fără de moarte, când timpul stă încremenit în piepturile noastre. Când închidem ochii, cuvântul tresare și se face ziuă, se face rostire.
Viitorul pe care-1 am în spirit; în ținutul unde oamenii umblă fără a lăsa urme.
O grădină, acolo, sus, la 600 m. Ce gândești aici și ce gândești acolo?
***
Ușa casei mele, deschisă pretutindeni…
Când aleg negrul, aleg conturul tău, în singurătatea mâinilor care muncesc pământul aprig de flori. Să te țin la tâmplă, lemn cântător.
O clipă a clipei… în care… m-ai trecut în brațe lumea. Așa cântă frunzele bucuriei și ale tristeții.
îmi vorbești într-o limba veche, desprinsă din cărți. O apă povestitoare.
Să nu-mi priviți voi flori, voi pomi, voi aceștia, urâțenia hainelor mele de necântec. Cântecul e tot ce mi- ai răspuns.
Este în plin război; și, singura floare de pe câmpul de luptă am găsit-o eu: tu.
Când stăm aproape, dar ne desparte cerul, pământul din noi. Numai cuvintele ne fac pereche, când îngenunchem sub același cer, sub aceeași milă. Suntem diferiți? Când adormi, nu știu păsări mai frumoase.
Când ești copil ai un loc magic printre ceilalți. Apoi înflorești și ți-e dor. Așa trebuie să fie. Dor.
