Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (11)

din volumul 70 – o biodiversitate în gri – 2020

strigările

a se reține: o primă strigare se făcuse decuseară
de mai marii satului, la foc de tabără falnic
și în prezența părinților mei, ion și maria

e prea multă ceață, se strigară
și, apoi, se repetară:
să vină adierea vântului! să vină, să vină …

astfel, susținut de foc, de pământ și de ape
înconjurat de vietăți cunoscute și necunoscute încă
venite cu rost sau în așteptarea rostului
nicolai t ridică pleoapele și surprins
împrumută de la mine, de la tine, de la alții și de la altele
elementele definitorii sistemului spiritual făpturii
dintre care nu lipsește figura de om bun
și datul din aripi, înotul în ape subterane
și-așteaptă căile creionate/ căile strigate
de pe tărâmul celălalt, acum la ivire de zori

și astfel cuprins de starea ivită
în mijlocul grădinii moștenite
nicolai t prinde curaj și

întru inițierea lanțului trofic
deschide diverse porți ale trăirii
și provoacă aerări în vechi peisaje
peste alei, peste plante și în privirea sa, mai ales
nu știe când porțile, batante fiind
sunt închise și când sunt deschise
în funcție de ce? în funcție de cine?
se va întreba continuu
acestea nefiind porți de capăt
cu deschidere și închidere predestinată
ci doar, de fiecare dată, câte una
din cele o mie și una de porți
pe post de evantai, care
să-mprăștie ceața-s predestinate

*
aceasta a fost una dintre primele strigări
pentru nicolai t

la masa sa de scris, încărunțit, socotește
cam câte strigări i-au fost hărăzite
până la acest semn din ceață ivit, 70

no limit

o furnică a găsit un stâlp
(dintre cele de linie telefonică veche
înfipt la un capăt de sat)
și îl urcă cu râvnă

la un moment dat stâlpul se termină
dar furnica urcă în continuare
pentru că mai are timp la dispoziție

peisaj crud

ici-colo, prin livadă
grămezi de crenguțe tăiate
uscate sau încă verzi
(ce rău ar fi făcut rodului)
adunate și-aprinse
de-o mână grijulie
scot un fum de primăvară –
un fum subțire
care se pierde ușor
într-o liniște aparentă
ce prevestește timp frumos

jocul

de la un capăt la altul al grădinii
pe alei închipuite de alte generații
aleargă copilul cu cercul
cerc înnegrit de apă și de vânt
cerc înroșit de foc

șterpelit de la ochiul plitei
din casa părintească
ca fiind acum, în joacă, soarele lui

lotizare

între două haturi
câmpia era prinsă-ntre paranteze

soarele ne-arată o câmpie clară
zâmbitor-supusă agricultorului

noaptea vine poetul cu ceata lui de îngeri
și până în zori deschide parantezele
ca roua să picure liber
și respirația
a tot și a toate
neîngrădită să fie

cu popas sau fără
(din ciclul zilnic)

iazul copilăriei, acum
la ceas de seară
devine sticlă lucie, casantă –

un ecran orizontal
pe care nu mi-e greu
să mă teleportez
și să lunec
de la un mal la altul
de la un capăt la altul
(din amonte în aval, se-nțelege)
cu ochii întredeschiși

între două porți
prevăzute cu plasă sau nu
după dispoziția mea
la acea oră din zi sau
din noapte

pasăre neștiută

rănit sunt de acele dimineții
de friguroasele ace ale fricii…

peste trupul meu se prăvale
un bulgăre negru de nor

pe care zorii, buluc, se căznesc să-l topească
(deși, Doamne,-s din același aluat!)

e frig în jur, constat, neisprăvită-i înscenarea

și eu, sorbit în cântul de jale, mă simt
al unei păsări neștiute

cenușa focului pe unde

la ceas de seară
privindu-ne-n oglinda lacului
îmi spune nicolai t:
m-ai (re)născut din cenușa adunată
din cele patru zări ale acestui iaz

cu plasă deasă m-ai adunat din unda lui
m-ai strâns la piept și
m-ai modelat primitiv între palme
la soare, pe mal, la zbicit m-ai pus
și pentru menținerea maleabilității
în fiecare dimineață m-ai stropit cu rouă

rouă strânsă din grădina ta
până a răsărit ființa în mine
îngere!

din ritual

de nu aș fi atins cu piciorul desculț
troscotul aspru, răcoros al aleii
dimineața nu mi-ar fi răspuns la binețe

ar fi trecut pe lângă mine
și mi-ar fi lăsat singurătatea
în nesemnificație –
un fir de iarbă alungit după lumină
anormal de alungit
și neverde

etapele

de când mi s-a luat
vadul de trecere al râului
(chiar de, cuvios, îmi descălțam pantofii
îmi scoteam șosetele
și-mi suflecam pantalonii)…

de când mi s-a luat
mersul prin praful/ prin noroiul uliței, după caz
(chiar de, cuvios, îmi descălțam pantofii
îmi scoteam șosetele
și-mi suflecam pantalonii)…

de când mi s-a luat poarta și pragul casei părintești
cuvios mă închin, Doamne

și nu știu la ce/ și nu știu de ce
semnul crucii îl fac

spații

din primăvară până-n iarnă
ziua diurnă-i tăiată în trei:
dimineață, amiază și amurg

de frunza aspră a grâului
(până la jumătatea verii)

și-apoi (până-n iarnă)
de frunza zimțată a porumbului

precum ața de in sau cânepă taie mămăliga
răsturnată la prânz pe fundul de lemn
sub polată, la umbră

pentru mamă, tată și fiu

înțărcare

târziu, sub clarul lunii
se face verde albul de zăpadă
când mieii vin la ușa bisericii
și predică dulce-amar
lăsatul de sec la brânză

preotul nu-i aude, nu-i vede
și nici preoteasa
n-are de gând să o facă

doar oaia – mama sfântă
de-acolo, din fața altarului
într-o cuvioasă supraveghere
cădelnițează arar
clopoțeii ghioceilor

darămite

dimineața aceasta și numai aceasta
trebuie să știi, mușcă hulpav din visul tău

ți-l lasă fără o aripă
(nichita ar fi adăugat: și fără un picior)
ca tu încă să mai bezmeticești
printre trestiile lacului
fără să ai puterea să deschizi ochii

darămite să te ridici din pat

prin apropiere

prietenul ioanid, cel de ieri
conversează cu nicolai t, cel de azi

prin apropiere, atent la întrevedere
este nicolai tăicuțu

într-o atmosferă destinsă
poemul deschide poarta
și salută cu o reverență
nici largă/ nici redusă
ci adecvată momentului

și se așterne
pe-un capăt de câmpie română
precum pe o
prețioasă hârtie de scris

seară

m-a chemat la sfat, din obișnuință, câmpia
sub bolta de viță de vie hibridă –
zaibăr, rouruscă și terasă

între vorbele rare și gesturile scurte

dar blânde
spuse la ceasul de taină al serii de vară

am băut din vinul de buturugă
pe care-l știam
din cei șapte ani de-acasă
ne-am înțeles și ne-am simțit bine

numai buni pentru o scurtă noapte albă

miopie

drumul din satul meu
oricât s-au străduit edilii comunei
să-l facă, niciodată nu a fost drept
și asta pentru că mai toți
au fost cusurgii –

unii erau cu vederi de stânga
alții cu vederi de dreapta

și astfel de-a lungul timpului
a fost împins
când mai la stânga, când mai la dreapta
încât să nu fie posibil
să-l vezi de la un capăt la altul
și să arate precum pișatul boului
în praful drumului sub vară
aceasta o descriere neaoșă fiind

leagăn

mă leagănă câmpia între orizonturi
ca într-o albie de plop mă leagănă –

somnul mi-e somn/
somnul nu mi-e somn:
în funcție de denivelările locului
unde este așezată albia…

mă țin cu mâna de marginea albiei
din leagăn să nu cad:
dintr-o parte în alta
dintr-o pârloagă în alta
din câmp semănat, în câmp nearat

și nu bag de seamă că, pe verticală, oricum
mă adâncește, pe valurile acviferului freatic
din fântână, mă adâncește și mă ridică
până în pânzele albe ale zilei
până în pânzele albe ale nopții
după cum somnul mi-e somn
sau somnul nu mi-e somn

nespecific
și-atât

știind c-o să pleci, ai plantat
în apropierea casei părintești din câmpie
un arbore. nu un salcâm, nu un plop

ci un arbore nespecific zonei
răsărit dintr-o sămânță adusă de vânt
în colțul privirii tale răzlețe

un timp, doar un timp
casa părintească l-a ferit de arșița verii
l-a ferit de viscolul necruțător al iernii

astăzi, a venit ceasul când arborele nu-ți
poate feri casa părintească de arșița verii
astăzi, tot un astăzi, n-o poate feri
de viscolul necruțător al iernii

și, conform ordinii firești a lucrurilor
ești chemat să dai socoteală de
ce-o să se aleagă din casa părintească
încotro o va apuca arborele tău
cel nespecific, ca și plecarea ta, de altfel

melancolie

nostalgicul meu sat s-a retras
sub o melancolică salcie pletoasă:

curgător ca o apă, pieziș curgător
își picură umbrele la streașină

și zic: lasă-l, Doamne
să picure, să curgă prin sufletul meu

precum și eu umbră curg
pe drumurile sale!

mă întorc în satul meu

știu – mă vei lăsa la marginea satului
satul pe care-l văd clar, satul real

și-mi spui că n-are sens să intru
nu mă va recunoaște nimeni
și nici eu nu voi recunoaște pe cineva
generația mea s-a dus la Domnul
sau, pur și simplu, a plecat
în cele patru zări

fațadele caselor le-au șters imaginea
din nepăsare s-au șters imaginile de pe zid

s-a pierdut urma mea
din praful/ din noroiul uliței ajunsă sub asfalt

grădina mea a fost vândută
timpul a vândut-o întru refolosire…

nicolai t mă mângâie părintește pe cap
mă compătimește din priviri
și intrăm în satul închipuit
ridicat între fântâni, adumbrit de salcâmi
care a fost cândva cu adevărat al meu

pe lângă el

la margine de câmp desprimăvărat
un cocean de porumb
golaș/ despuiat de frunze
lucios și cu vârful retezat de viscol
erect e încă

trece pe lângă el un câine hoinar
și-l udă la rădăcină
așa, din obișnuință

apoi
trece o adiere de vânt pe lângă el
ca un fel de râset

și în sens invers
trece pe lângă el o altă adiere de vânt
ca un fel de plânset

și asta numai pentru că
pe timpul diurn al zilei
umbra coceanului descrie un arc de cerc de 1800
aceeași umbră și ieri, și azi, probabil, și mâine
cu o tragere spre sine a dimensiunii
la amiază

praf de sare

peste numele meu de grâu mășcat
primit încă de la primele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (aici, nicolai t fiind)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de porumb copt
primit la următoarele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același nicolai t)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de toamnă mănoasă
primit la primele întoarceri acasă
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același, pomenit mai sus)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

mă bate ușor pe umăr, poetul
și-mi spune: atenție, astăzi
la nord de casa ta, pe-acea vale arhaică
va trece un râu

curat și lin va trece râul peste iarbă
n-o va ucide, n-o va împotmoli, ci
în mângâiere o va lăsa împodobită

cu rouă și sare, un praf fin de sare
spre-aducere-aminte

ești invitat la spectacol!
nu refuza oferta, rareori se-ntâmplă asta!

geneza somnului

aici în câmpie
munții sunt vălătuci de cumulus
într-o orogeneză continuă
de abur frământat precum aluatul
pregătit pentru dospire

munții câmpiei, se spune
nu pot fi escaladați
și totuși, poetul îi urcă
precum pe colinele serii
care iau forma umbrelor
de copaci, de păsări, de pești
contopite toate într-o formă umană
ce poposește pe brațul drept
întru somn

omul care aducea apă

purta pe umeri
tristețea adâncită-n privire
după prietenul dus

ghizdul și cumpăna fântânii
erau crăpate de ger
și părăsite în viscol
de noaptea albită prematur
(acestaafostprimul poem)

de dimineață încă
poetul a găsit găleata
zvârlită pe-o uliță-nfundată
a umplut-o cu zăpadă curată
a ținut-o în mâini
zăpada să se topească

a plecat, apoi, în vecini
sau poate la cimitir
să dea apă
atât cât se poate
consătenilor și animalelor
celor vii și celor morți/ de-a valma
până se va rotunji ghizdul fântânii
până se va întregi funia zilei
să se poată prinde
cumpăna fântânii
de cer și
de ziua de azi
(acestaafostaldoileapoem)

(la un moment dat, iubite cititor
se va vedea clar cum funia zilei
este susținută la capete
de aceste două scurte poeme)

din generația mea

sunt acuzat, de anumiți prieteni
că, într-un cerc de discuții politice
tac. și, ca orice introvertit
mă mulțumesc să gândesc versuri

… nici măcar cu mesaj socio-politic
nu-s versurile tale! mi se reproșează…

zâmbetul iscat de-aici vor să mi-l șteargă
cu sintagma ruginită, ieșită din gâtlej coclit:
dacă n-ar fi fost partidul, tu n-ai fi ajuns (ceea) ce ești!
(care partid?… se înțelege care…)

vai, Doamne, iartă-i că nu știu ce spun
sau nu, închide-le gura
și lasă-i să privească muți cum la revenirea mea
de pe culmile geologice-ale țării
ea, câmpia m-așteaptă la poartă
discretă și desculță
purtând mantia asortată anotimpului
cu care m-acoperă întru bun-venit

despre simplitatea vieții de la țară

există momente când
câmpia își este sieși revelație

aceasta se întâmplă în diminețile

când poetul confundă cu bună știință
izvoarele zilei cu izvoarele câmpiei
întru același poem

obosiți în dragoste

eu veneam de pe o parte a zilei
tu veneai de pe cealaltă parte ei

cu dor de dragoste veneai
cu dor de dragoste veneam
la fântână, la izvor

și goi ne-am oprit, unul în fața celuilalt
despărțiți doar de umbra cumpenei fântânii

din care, în adierile serii, s-a ridicat
o frunză palmată/ măreață/ verde/ opacă

cu nervurile – drumuri înșelătoare
pe care trebuia să le urmăm spre
o binefăcătoare îmbrățișare ce

nu se întâmpla până în zori
când obosiți de-atâtea căutări
eu pe o parte a frunzei/ tu pe cealaltă
sortiți eram să luăm ziua de la capăt

alergat de umbra sa

plopii șoselei își extind umbrele
parcă, una în continuarea celeilalte
– spre est se alungește umbra

iepurele, indiferent până acum la
poziția umbrei plopului
o lasă pe-a lui de pază
și se retrage-n bârlog

cioara își confundă umbra cu zborul
ca pe o problemă de normalitate a căderii

doar nicolai t, în alergarea lui de seară
vede cum umbra îl urmează
și devine din ce în ce mai mare
pe când el, deloc aparent, prin comparație
din ce în ce mai mic

permutări

la capătul îndepărtat al undiței
pe post de momeală
pusesem, cu bună știință
un crâmpei din câmpia română

eram pe lacul uzlina, în delta dunării
și, aparent singur, dădeam la pește

de-ale bălții

un pește sare/ străbate oglinda apei
într-o pură indiferență
pentru că asta avea de făcut
ca secvență din programul său zilnic

același pește cred
renunță, ca și altă dată
să mai străpungă
a doua oară oglinda apei
fără să-și pună întrebarea
ca și mine, de altfel, de ce?

vară timpurie

în persistența întru veșnicie
bărăganul nu mai remarcă schimbările –

la un timp fixat pe panoplia cerului
ciclic se perindă anotimpurile
peste pielea lui rugoasă

nici perenitatea vegetației
nu o mai pune în evidență
nici succesiunea generațiilor animale
și nici succesiunea generațiilor umane

doar clipa efemeră a florii –
de la mugur la fruct
doar zborul limitat al fluturelui–
de la nimfă la ou
doar trilul rar întâlnit al ciocârliei
din amiaza de primăvară
doar spargerea oglinzii din josul fântânii
la destrămarea zorilor
îi dă oarece senzație de nou
imediat trecătoare

vara în câmpie

umbra-mi e
răcoare sufletului

când soarele nu mai mă-mpinge de la spate
și trupul capătă aură dogoritoare

înaintez și calc pe umbra mea
pentru un echilibru consimțit

fântâna
același loc de întâlnire

am intrat pe ulița copilăriei
același praf, același șanț înierbat
aceleași case, aceiași vecini
îmi vine să spun
dar, din comportamentul lor, constat
că totu-i o părere
că eu sunt un străin

și cel uitat sunt…

doar umbra mea
se desprinde de trup
și se îmbrățișează cu drag la fântână
cu umbra acelorași
ce-mi sunt doar amintire

pastel în negru
cu integrarea zborului

trece aripa ciorii
peste câmpia proaspăt arată

de n-ar fi dâra de lumină
a umbrei în zbor, despărțitoare
s-ar confunda cu câmpia

… eu disting asta –
spune nicolai t și salută
omul de pe tractor

alt dor

unde sunt miriștile mele
dureroasele mele miriști de-o vară
care se răzbunau pe copilăria mea
pe alergarea mea printre miei/ printre viței?…

mă iubea miriștea
și se vedea asta pe tălpile mele
până la sânge mă iubea

verticală rămânea miriștea grâului
și cea a orzului
scurtă și verticală de înălțimea troscotului
rămânea miriștea
cu dor

la întâmpinare

mai limpede nici că se poate:
întoarcerea acasă e
străjuită de-o ceață ușoară

… că ai fost printre primii plecați
ți s-a sortit să fii
printre ultimii reveniți

… se varsă din cana cu vin
o picătură pentru tine
și una pentru cei morți

totuși, indiferența rămâne
prin această ceața ușoară
despre care, încă, trebuie să vorbim

umbrele toamnei

de când turma e dusă la iernat
și până la primul alb de zăpadă

o samă de umbre se preumblă
între pridvorul casei baciului
protejat de-o umbră evidentă
și poarta de-argint ce-nchide turma

buimace se preumblă umbrele
mânjite de noroiul toamnei
în așteptare până la primul alb al zăpezii
ce le va limpezi căile în colinde de Crăciun

așa plec

între mine
și poarta pe care-am
avut intenția s-o închid în urma mea
nu mai rămâne
nici un spațiu liber
(despre timp, nici atât!)

simt cum aceasta, imediat
mi s-a lipit de spate
lesne și ușoară
cu vedere directă la viața mea
petrecută în casa părintească

aceeași dimineață

pe potecile nopții
prin iarbă măruntă și miriști
întomnat trece nicolai t

de pe aripa lui de înger
cade roua dimineții
într-un șuvoi rece
de apă ne-ncepută

convins fiind

coceanul singur, netăiat și
uitat în mijlocul câmpului
la dispoziția vitregiilor iernii
stă indiferent în umbra iepurelui
indiferent stă în fața viscolului

stă pe știuta convingere
că timpul lui a trecut
stă precum bătrânul
în fața crucii de piatră
pe care singur și-a comandat-o
pe care singur și-a scris-o

singur câteodată

pe ulița satului
pustie în ceasul amiezii de vară
trece, doar, revenirea mea

bate din poartă în poartă
strigă numele știute
dar nimeni nu-i răspunde

nu-i grabă, își zice
până la casa părinților mei
din margine de sat
e cale lungă…

singur
sunt descris
de urmele pașilor mei
în praful drumului
și de chemările pierdute
peste porți întredeschise

bat din poartă în poartă
strig numele știute
și nimeni nu-mi răspunde

nu disper: câțiva, deja-i zăresc
mă așteaptă la casa părintească

cuvintele nu-și mai au rostul

umbrele serii
se-adună la masa hanului părăsit
la margine de sat/ la margine de lume

nu se mai aduc carafe cu vin
nu se mai ciocnesc pocale
ci doar hangița, aceeași hangiță frumoasă
îmbrăcată toată în negru
dar fără floare roșie în păr

aduce fiecăreia câte o ulcică dogită
candelă, acum, cu o lumină mică în ea
atât cât să le pună ușor în evidență

n-am fost în stare

am revenit singur în sat
fără copii am revenit
fără noii mei prieteni

am intrat pe drumul nou
în sat, singur am intrat

erau case noi, erau case renovate
case care mi s-au părut străine
case care nu aveau cum să mă recunoască

oamenii locului treceau unul pe lângă altul

fără să-și dea binețe (s-a mărit satul, mi-am zis
deși nu pare, nu se mai cunosc între ei)
eu îi salutam
îmi răspundeau din complezență
și treceau mai departe

nu mai stăteau la intersecție la taclale
nu mai puneau țara la cale
deci, nu aveam cui să mă alătur

am străbătut satul de la un capăt la altul
singur l-am străbătut, singur și dezamăgit

am plecat pe drumul
pe care plecasem și-altă dată

dincolo de marginea satului
peste gardul cimitirului
jalnic m-au întâmpinat cei cunoscuți, consătenii mei
care, precum într-un cor vorbit
mi-au reproșau: n-ai fost în stare, nicule
eram acasă, toți cei de aici eram acasă
n-ai fost în stare să ne găsești
asta e, iar noi n-avem acum să-ți urăm
drum bun să-ți urăm

dintr-un ritual

– mă pregătesc de seară –
privește-mă, Doamne, cu îngăduință

primește-mă, te rog!

am chemat animalele curții mele
de pe imașul etern, în grajd le-am chemat

am chemat păsările
de pe cerul grădinii mele, în cuib le-am chemat

am chemat peștii din lacul nesecat
al privirilor prietenilor mei
printre care erau și privirile mele
îngemănate, de altfel, în stufăriș le-am chemat

și le-am pus drept reazem somnului
mâna dreaptă a părinților mei
duși întru odihna cea veșnică

l-am chemat, apoi, pe nicolai t
(dacă se poate spune și-așa)

l-am omenit cu un păhărel de țuică
și cu o vorbă de duh l-am binecuvântat
(vorbă, care, de fapt, îl ocrotise toată ziua)
și de aici, din foișorul meu de verde
i-am oferit un capăt de câmpie
bine înierbat, bine cultivat, drept perină

Antologie îngrijită de autor

Coperta: Silvia-Ioana Sofineti
Tehnoredactare: Florin Comăniță
Editgraph 2020