Propoziții pretențioase – Apolog
La nici două zile de la liberare mă înrolam în alt regiment. Intercoop. Speram….
Aceeași figură impozantă a directorului, câteva fețe noi. Două zile de instructaj în sala specializată a Protecției Muncii, strămutată dintr-o cameră în alta, pe același hol, în clădirea portarului. Cred, totuși, în strategia odihnei și nu neapărat în a învățării, adoptată de responsabil. Cititul adoarme. Iar testele, dincolo de a fi comparabile cu examenele dificile, se puteau rezolva lesne. Un cap antrenat și-ar fi eliberat doza de rațiune eficace: repede și bine. Cât privește panoul de întrebări, construit de tata și încă doi colegi mai cu minte, la examinare apăsai cu pixul-contact corect în nouă din zece cerințe. Pentru greșeală mă apărai în sine cu scuza că încă pluteam pe tărâmul dintre ostășie și viața civilă derutat. Nici nu puteam fi în altă parte. Liceu terminat, colegii care pe unde găsiseră portițe de intrare în maturitate, fetele cu gând de măritiș, eu singur, cântatul incert, dacă aveam să mai cânt, perspectiva muncii brute pentru totdeauna dezolantă. Renunțasem la orice plan, dacă avusesem vreunul cândva.
Prima zi în producție, prima în mijlocul a șapte cunoscuți și cinci figuri noi. Toni, Albină, Dan Popescu, Romică și Dănuț Secu. Îngrămădiți în spațiul vechi pentru lucru, robotind de zor la un produs ieșit din tiparele secției Metrologie. În rest aproape toate la locul lor. În dreapta intrării polizorul cu ,,trup” turnat, cu arbore antrenat cu trei rânduri de curele de un motor viguros, plantat în pardoseală. În stânga mașina de găurit verticală, construită după același tipar. Pe peretele opus familiarul panou cu felurite tipuri de scule speciale pentru reparațiile de cântare, fascinant și misterios ani de-a rândul în copilărie, fructul mereu oprit. ,,Nu pune mâna, ca să nu te rănești.” Oricum, greu abordabil la înălțimile mele scunde. La distanță suficientă, cât coatele să nu se atingă accidental de el, bancul de lucru, cu trei menghine și trei sertare pentru echipa principală, tânără: tata, nea Ionel Dinu și Comănici, Mateiaș și Emil Maț. Cești din urmă asigurând și transportul în deplasările cu camionul specializat și dotat ca atare la diferite CAP-uri și alte deținătoare de bascule, platformele acelea pe care urcă autotransportoarele de grâne sau alte materii în cantități ce depășesc tona. Nea Avram, șeful de echipă, și nea Ninel, secundul, în cămăruța separată din încăperea atelierului propriu-zis. Birou și două cântare speciale pentru etalonarea greutăților mici și foarte mici. De pe birou nelipsitul afiș cu echipa de fotbal Petrolul în cele două apogee carieristice din primii ani: ’54 și ’77. Chiuveta, masa și soba de rumeguș în dreapta și în fața polizorului. Ghilotina manuală în stânga bancului spre perete. În fața lui, lipită, o ,,pastilă” turnată. Așa o botezaseră. În fapt un piston de utilaj foarte greu, înalt de 1,1 metri și în diametru de aproximativ 40 de centimetri. Calul nostru de bătaie. În loc de ilău. O ușă pe murul stâng, la capătul bancului, spre o magazioară. O altă ușă, inexistentă înaintea plecării la arme, pe aceeași parte, spre o altă cameră destinată vestiarului, altei magazii pentru depozitarea greutăților de 10 și 20 de kilograme, iar spațiul gol, mai mult de jumătate din suma celor două, ca spațiu unde se aduceau cântarele de sub 1 tonă. Un arbust între cele două ,,hale” de producție, afară, o grindă arcată susbtil pe dinăuntru ca să nu ne pice tavanul în cap….
