Propoziții pretențioase – Aureați
Când scapi, faci cruce. Oricâte. Suficiente.
Ei bine, peste drum de…. Da, peste strada cu un tip de încadrare cadastrală…. Șuie. Păi, băbuța la care am fost să punem jgheaburi și burlane stă vizavi și cu biserica, însă doar vreo doi metri, și cu nebunul urlător restul de lungime. Zece metri. Doar că lucrarea am realizat-o înainte cu vreo doi ani de cea de la biserică. Nu-i știam metehnele taximetristului și nici nu ne interesa. Casă bătrânească, dar tencuită mai încoace, prin anii 1990. Lăsată cu o simplă drișcuială. N-am dat roată casei cu toată pluviala, doar zonele din spate, „răpuse” de zăpezile furioase năpustite peste bietul oraș în care nimic special nu se întâmpla. Chiar ecourile bătăilor de altădată se stingeau după o săptămână, vreun accident notabil o dată la zece ani, o grenadă detonată întâia dată după război, cu urmări letale, un horn căzut la cutremurul din 1977. Și curvăsăria câtorva femeiuști, trecute și ele la fuseră și se duseră. Băbuța calmă, domoală la mers, noi sprinteni, dornici să definitivăm, să ne luăm banii și să ajungem acasă. La viața noastră încă lipsită de confortul meritat după tot efortul consumat până la senzația de leșin uneori.
Tot pomenisem de cadastru. Atât de ciudat, încât plutește în minte o nehotărâre…. Precum așezarea într-o oglindă oblică a imobilelor de mai sus, cam așa intersecția Bogzei cu Crângul Ursului, ea cu Lacul Negru și „acesta” cu Plutonier Torcaru. Adică, aș da o „fugă” până în capătul Bogzei, dar mi-e să nu uit și să mă pierd pe celelalte străzi, încadrate în sistemul urban cum rar îți poți închipui că se poate. „Asonant” de arhitectural. „Ateelor” păreri, rog deschiderea hărților google ori o preumblare în arealul propus. Și la stânga, și la dreapta, și câș, și meandrat, și cu văi, și cu dealuri.
Prin urmare…. Continuăm cu Păcii și casa care nu mai există. O alta a fost pusă în loc. Vigilența m-a făcut să salvez un instantaneu cu cea veche. A Isopencilor. Nu este singura rasă. Peste drum, „cocioaba” verzuie, șuie, pe colț cu Bogzei, a fost desființată pentru un avocat sau ce o fi fost tipul slab și cu ochelari fumurii, cu mustăcioară. Nu sunt nici eu avocat pentru imobilele vechi, desuete, hodorogite de mișcările tectonice arare, de neglijența proprietarilor ori de neputința lor de a mai cârpi pereții și acoperișul, dar, vetuste cum erau reprezentau o parte din viața de odinioară, de traiul sărăcăcios, de luxul cu care nici măcar cei mai avuți nu se grăbeau să se „înnobileze”. La Isopencii cei bătrâni, la stradă, se putea vedea la fiecare trecere pe lângă casă acea crăpătură în zid, acea „căldare” de la mijloc, căreia cu greu, la montarea jgheaburilor, am reușit să reducem din concavitate. Dacă privesc mai bine fotografiile google, constat că erau trei „vărgi” pe perete. Să fi fost vreo fereastră, vreun „atârnat”. Doar nepoții să-i abordez vreodată, ca să dau de cap dilemei. Și fir-ar mama ei de treabă, ajutorul meu, hărțile, sunt pe acel tronson cu vizite doar în 2012. Acu, prin 2021, ioc! Am fost eu inspirat să pozez casa cât încă mai era în picioare. Ziduri, acoperiș, dar fără tablă și mai ales fără jgheaburile montate de noi. Nu vă spun că am avut pornirea, ani în urma fotografiei, să mă reurc pe o scară și să îndrept puțin capătul din dreapta de ciubuc. Dezvăluită parte pluvială, a rămas să aștern câte ceva și despre acoperișul din spate, clasica „aplecătoare” la spatele casei, unde majoritatea proprietarilor și-au încropit o bucătărie și o băiță. Simplificând construcția, rezumată la trei pereți, la câteva grinzi sau căpriori prinse/prinși de capetele celor ai casei. Fără nevoi de centură – de parcă avea casa așa ceva -, doar o grindă pe peretele cel mai lung. Un horn, tablă de jur împrejur. Montată după știința fiecăruia. Semăna leit cu spatele casei mamei Violetei Vîlcu, doar că la ea era aproape de hotarul vecinului, pe când la Isopenci puteai juca hora mare-n bătătură. Fiecare imobil cu problemele specifice. Pe Păcii la prinderile burlanelor. Zidul era așa de deteriorat – aici era bine; la Știubei, la un nene, era zidul fărâmat, de nici nu știu cum la bătutul de tablă nu s-a dărâmat definitiv și nu ne-am prăvălit cu tot cu acoperiș – că nu prea aveam în ce să înfigem cuiele de opt striat ale brățărilor. Însă, am găsit noi o metodă să le facem să stea nemișcate.
