Literadura nr. 41 (12)
Daniel LUCA
A căuta liniștea
Pot oare cuvintele să supraviețuiască tăcerii, atunci când liniștea devine atotputernică? Aceasta e întrebarea la care încearcă să răspundă Doina Gârboni, în volumul de versuri Silabele iernii (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026).
Oricât ar fi de adâncă, liniștea poate să șoptească, să vorbească, să strige („Pe calea vieții/ Calci adâncit în gândurile tale/ Să ajungi în locuri/ Unde poți asculta liniştea”). Doar că nu oricine o poate auzi.
Ci doar cel care o caută. Însă nu oricum, ci cu ajutorul cuvintelor, într-o căutare care devine una a sinelui („Veghez şi aştept/ Mă caut printre cuvinte/ Dacă plec acum/ M-ar însoți singurătatea/ Aş pierde puterea vorbirii/ Ducând-o în uitare”).
Cuvintele deprind chiar și misterul zborului, fiind încărcate cu doruri, sentimente, trăiri („În noaptea singurătății/ Cuvintele-ofrandă/ Se țes în zborul păsărilor/ Rătăcite printre dorurile noastre”). Mai mult, chiar și dragostea își află loc în ele („Dragostea aşteaptă cuvântul/ Să risipească neliniştea/ Apelor întoarse la izvoare”).
Cât se poate de firesc, deoarece cuvintele izvorăsc din suflet, însoțindu-ne atât la bine, cât și la greu („Cuvintele mele ca un suspin / Rostogolite în spasmul vântului/ Şi-n tristele nopți din suflet / Când întunericul şi lumina se țes / Neostoit”).
Totodată, se creează o legătură strânsă între cuvinte și timp. Rostirea, scrierea clipei izbutesc să țină în loc curgerea timpului („Pe o filă a timpului/ Descifrez cuvintele/ Ce nu vor să fie parte/ În visele din vremea trecută/ Doar metafore desprinse/ Din vânt”).
Timpul e mereu zorit și nu vrea să se oprească deloc („Zoreşte timpul/ Şi puntea-i sfărâmată/ Curând va trece clipa / Iar eu privesc în urmă/ Lăcrimând”), ceea ce ne sporește suferința, efemeritatea devenind palpabilă („E tristă vocea vremii/ În suflet pustiu / În inima de piatră/ Şi mâna mea de gheață”), așa încât nici măcar iubirea nu va putea dura de-a pururi („Viață, iubire/ Cum ați zburat!”).
Pas cu pas, cuvintele se înlănțuie în versuri, apoi în poezii. Deși pare o muncă în zadar, poetul își asumă sarcina aceasta de bunăvoie („Mereu voi scrie versuri/ Pentru niciodată”), căci are speranța că nu va fi în zadar și cineva se va opri, totuși, asupra lor („Demult a apus soarele/ Speranța, rugăciune tăcută”), conștient că prin cuvinte se poate atinge lumina („Viitorul poet/ A trecut pe lângă mine/ Rostind silabele/ Ca o incantație/ Peste clipele ce se duc/ Sufletul lui mişcă umbra/ Până devine lumină”). Iar când poezia ajunge să fie pusă pe muzică, lumina va deveni de-a dreptul strălucitoare, orbitoare („Dansul cuvintelor/ Pe portativul tăcerii/ Izvoare de lumină/ Se strecoară/ Prin uşa uitată deschisă”).
Odată începută călătoria, se naște întrebarea dacă există aici, cumva, vreo taină. Răspunsul este unul afirmativ, și anume … întoarcerea. Pentru că nimic nu trebuie uitat, lăsat să se piardă în neant, ci descris în cuvinte („Din amintiri am adunat/ Cea mai adâncă învățătură / Taina plecării e întoarcerea / Păstrând în suflet / Urma fugară a timpului”).
Titlul volumului face trimitere nu doar la cuvinte, ci și la un anotimp rece, înghețat. Dar nu este vorba aici de o iarnă propriu-zisă, ci de un anotimp al maturității, al conștientizării sensului vieții („Anotimpul aşteptat/ Seamănă cu o casă de piatră/ Spre care bat vânturi/ Dinspre necunoscut/ Împreună locuim în casa aceea / Între durere şi linişte”). Din păcate, însă, acest anotimp este unul extrem de întârziat.
Poeziile Doinei Gârboni sunt scurte, adevărate panseuri, fiind încărcate de mesaje, iar aparenta lor simplitate atrage cititorii.
Dincolo de timp
Volumul de versuri Mă numesc Efremia, de Vali Șerban (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2026), este despre iubire și credință, căci una fără alta nu poate exista.
Este vorba aici, însă, de iubirea din sânul familiei, adevărata celulă a societății. Desigur, este și despre pierderea celor dragi, dar și despre trăirea clipei, care nu va pieri niciodată, deoarece va fi păstrată în memorie, în amintiri.
Opul conține două părți: Mă numesc Efremia (unde poeziile sunt numerotate de la 1 la 12, iar explicația e dată chiar de autoare: „12 izvoare de apă m-au curățat din 12 pietre mi-am construit inima/ 12 apostoli mi-au strigat numele / 12 zile mi-am numărat soarta/ până-n ziua aceea/ când Dumnezeu/ m-a iubit” – 12. Ziua mea, cifra 12 semnificând și desăvârșirea) și În Ziua de Apoi.
Prima parte o are în prim-plan pe Efremia, dublată de o altă personalitate a sa: Miușca. Pe un ton când jucăuș, când serios, este reliefată puritatea copilăriei, dar și importanța acestei vârste în ceea ce privește cunoașterea.
Cea de-a doua parte este o pledoarie pentru iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu, dar și o meditație asupra condiției umane.
Dacă Efremia trăiește dincolo de timp („Mă numesc Efremia./ Am o mie de ani amestecați cu mama și tata/ Dimineața/ dau de mâncare iluziilor/ și apoi mă rog/ Dumnezeu stă mereu în colțul din dreapta/ al camerei mele” – 2. Mă numesc Efremia), Miușca este copilul veșnic tânăr și curios („Bunicul strigă la mine:/ — Joacă-te, Miușca,/ viața e un legănat de păpuși! / Mă uit la el și-i zâmbesc./ Calc într-o groapă și-mi fuge pe jos una dintre ele” – 2. Mă numesc Efremia).
Iar dacă în jocul cu păpușile din pruncie copilul trage sforile, mai târziu, după ce va deveni matur, omul va face schimb de roluri, așa încât destinul va deveni păpușarul, iar el – o simplă marionetă.
Încă de mică, Efremia dorește să afle ce e iubirea, iar răspunsul pe care-l primește se dovedește a fi pe cât de simplu, pe atât de complicat („— Tată, ce e iubirea?/ — 2 X 1/ pe tabla lui Dumnezeu” – 6. Tabla înmulțirii). Nici în ceea ce privește viața lucrurile nu sunt ce par a fi („Bunica stă lângă sobă/ și împletește un pulover./ „Miușca, mamaie, viața e o croșetă în venă.” – 9. Rotire).
Dar iubirea nu se sfârșește odată cu viața, ci continuă și după moarte („Când iubesc,/ morții/ își scot tălpile din pământ/ și își caută inima/ jucată,/ într-o noapte de vară,/ la o alba-neagra/ cu un înger căzut” – Când iubesc).
Totodată, Dumnezeu nu lasă nimic la voia întâmplării și verifică în zi de duminică inimile celor cărora le-a dat viață pentru a se asigura că aceștia nu se îndepărtează de iubire, de credință ( „În zilele de duminică/ Dumnezeu/ merge printre oameni/ să cântărească inimi” – Târgul).
Pe de altă parte, iubirea maternă depășește spațiul terestru pentru a-și găsi locul în ceruri („Nu-i așa, // Doamne,/ că strângi lacrimile mamelor/ și faci din ele stele/ care nu cad niciodată?” – Rugăciunea mamei).
În același timp, căutarea iubirii este o sarcină acceptată de bunăvoie de toți oamenii („Uneori,/ noi,/ femeile,/ îmbrăcăm inima /într-o rochie de mireasă./ Apoi/ îi căutăm pantofi/ prin restaurante ruinate,/ bântuite/ de strigătele / mirilor desculți” – Căutare), cu conștientizarea riscurilor inerente („inima se uită la mine:/ iubirea/ e un bâlci/ plin de actori/ încurcați / în replici-destin” – Ruleta rusească).
Volumul de față e un pas înainte apăsat pe care îl face Vali Șerban pe scena poeziei, o dovadă a seriozității cu care se oprește asupra cuvântului.
