Brigada diverse – (T)eamă (c)ă (n)u B(a)țu (e) (z)eu
26, 27 octombrie 2026
Tot cuvintele sunt cele ce dau de furcă intelectului, încet câte puțin, prins în mrejele științei. Indiferent n-ai cum să fii privind televizorul, fie ea emisiune adresată țâncilor ori sportivilor. Și cum bărbații au o anume atracție când revăd mingea plimbată haotic de la o poartă de proprietate la alta de vizavi sau alăturată în copilărie și adolescență, și eu am început să am de o vreme un ochi bun pentru fotbal. Nu românesc, nu mă dezmint de momentul când mă jurasem să nu mai privesc niciun pui ulterior de dac care se fentează singur până la a pierde controlul balonului rotund și implicit pe el. Și așa am deschis canalul rămas aseară, cu tristețe mai mult decât dezamăgirea aferentă pentru rezultatul Barcelonei, să-mi ascut urechile – cu două comentarii încălecate turco-române – și să-mi înfig ochii în cei doi reprezentanți ai echipelor „ienicerești”, Fener și Galata: fraților, doi negri! Încât am făcut o corecție la orice comentarii ale vorbitorilor de oriunde. Ex.: echipa Galatasaray ce joacă în Turcia. Căci însuși Baiazid se răsucește în mormânt văzând africanul, chinezul, argentinianul, chiar și românul, bătând țurca pe maidanele imperiului, împăunându-se cu titulatura de reprezentant al său.
Zic eu de turci și toate națiile adunate gloată ca și cum fiecare ins al lor este de acolo de unde-i sunt neamurile. Dar iacăt-o pe Manda, „sufletul” spectacolelor cu vedete, „iubita” ad-hoc al lui Aurel Moldoveanu, declarată la scenă deschisă printre bostani, ceapă și usturoi, prinzând un băț cocoșat pe partea cealaltă de Parc, exact unde Colibri livra ani în urmă covrigi, gogoși și alte specialități de dulce și sărat. Manda fiind și tot s-a trezit în mine reflexul corecției, rămas însă doar mintal. Atât mi-ar fi trebuit să-l și exprim, cine știe ce noi închipuiri i-ar fi dezvoltat debitul verbal. Vulgar. Bățul, subiect de constatare pentru culegătoare: „Seamănă ca… a mea.”. Organ nu femeiesc. Află, Mando, că de crescut nu ți-a crescut și corect ar fi fost: „Seamănă cu…”.
O avocățică, judecătoriță sau orice profesie o necesita roba cu crăvățică albă cu cute, ‘mi-apăru cu titlu albăstrel „Urmărește”. Evident că interesul meu pentru dămuțe, mai ales „intelectuale” dedate plății platformei pentru băgări în seamă, este cu semn minus, nu zero. Nu am rezistat tentației din pricina pironirii definitive a ideii că astfel de generații ne duc de râpă, că această feminizare a imaginii, oricare ea, nu are ce căuta în nicio meserie, defel în justiție selfiuri cu unghii de jumătate de metru, cu fețe buite cu un kil de fard și alte zorzoane atașate capului și restului de trup. Un mic amănunt îmi scăpase și e crucial pentru declinul omenirii, crucial pentru motivarea că ne-am pierdut mințile: sus, deasupra căpățânii ce ivește o frunte lungă, incipitul unei viitoare pierderi de păr, există o jumătate de etichetă pe care scrie… invers „femei”. Dar, o asemenea exprimare și afișare nu putea avea loc în alt loc decât wc-ul instituției.
Când pui degetul pe răni vechi, vezi să nu te doară. Numele nu contează, partidele nici atât, ci comportamentul înfierat. Unul la care toți politicienii au fost și vor fi campioni. Să arunci pisica transformării școlilor în sedii, nu se cade.
Bani finlandezi cheltuiți zadarnic. Un gard, cred dânșii, ar împiedica Rusia, „la nevoie”, să treacă spre ei. Cum și la noi. Avea vreun „investitor” nevoie de „lucru”.
