De-ai noștri! – Ștefania Selegian – Spre cer (3)

Negru

Iubitule,
mi-s ochii atât de negri, încât
noaptea nu văd decât
lumina sufletului tău
sub icoană, arzând.

Și mi-e viața atât de aripă,
că vântul își cântă prin ea
oricând
dezbinările.

Urmele acestea
nu se mai potrivesc
pașilor noștri…

Doar apele limpezi
în care mă arunci
să-mi spele de păcate părul.

Priveghi

Cum își plânge lumânarea
flacăra în noapte,
închide între pleoape visul
nesperat.

Cum își uită lebăda zborul
pe ape,
șterge urma numelui meu
la priveghiul cuvintelor.

Nebunia aceasta
e ultimul raft pe care
îți așezi singurătatea,
regretul și minunea
de a mă fi cunoscut.

Neputință

Nu pot, deși te
sărut ca pe o carte,
să te citesc
în întregime.

Risipă

în râul
dintre munți,
se aruncă
în loc
de pietre,
cu icoane verzi.

Pseudosonet

Ciudat, printre gene, alba privire
A lunii arzând ca un rug printre valuri,
Ne-acoperă-n inimi tristele zaruri,
De ieri aruncate într-o rotire.

Eu nu te mai aștept pe aceleași maluri,
Îmi uit icoanele în izbăvire
Și lacrimile-n ochii tăi, orbire
Aleasă doar din tăcere de jaruri.

Când pulsul nostru se-mparte în două,
Te las să te îndepărtezi alene,
Căci singura lumină dată nouă,

E cea care ne va aprinde-n vene
Salvându-ne de-o respirare nouă,
Alba privire ciudat printre gene.

Fidelitate

Tu erai mereu lângă mine
ca o umbră
fidelă,
numai eu plângeam
și răsturnam timpul
iubindu-te.

Zbatere

Alergăm
pe marginea ideii
de viată,
între dorința de a fi împreună
și frica despărțirii
prin moarte.

Rugăciune

Tu mă liniștești
cu dragostea ta,
cum liniștește rouă un câmp de margarete,
Stăpân și Tată,
în brațele Tale preacurate s-adorm.

Gânduri

Plutesc cu clipele
spânzurate
de umeri, gândurile se îmbracă-n
rădăcini.

Plouă un dor picuri mari
de șoapte
și timpul sculptează în mine
fără tulpină
suind.

Tu

în fiecare colț
al inimii mele,
cerb al dimineților
nemuritoare.

Dorință

Cât brațele Tale
întinse spre noi,
cât mângâierea și atingerea,
cât lacrima ștearsă
și Noul Ierusalim,
atât să-ți fiu
de soră,
atât să te iubesc.