Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – Câmpia ca sentiment – Antologie de poeme alese (5)

din volumul dincolo de semn – 2009:

iz patriarhal

… pentru că aici, la capăt de tărâm
am în față inscripția scrijelită pe salcâm
cu jar de pe tavă din care iese fum subțire…

la mine-n câmpie, peste casa străbunicului
fiul rămas acasă, adică bunicul
și-a construit casa
cu materiale din demolările
primului război mondial

peste casa bunicului tatăl meu
și-a construit casa cu materiale din demolările
celui de-al doilea război mondial

și pentru că nimeni până acum
nu a mai ținut cont de ordinea
altor războaie mondiale
peste casa tatei mi-am construit eu casa
cu materiale, aparent, din demolarea
unor curți interioare și acareturi poleite
din răcoare de-argint

în momentul acesta

pe un scăunel scund-circular pe trei picioare
moștenit din tată-n fiu și la o măsuță asemenea
stau în casa străbunicului și prin fereastra
arhetip (piele de batal ciuruită de nisip mare)
contabilizez gradul de responsabilitate
al fiului meu, care, deja, a ridicat doi pereți
peste casa mea

– … pentru că-n spatele meu
o perdea semitransparentă acoperă
un peisaj cu o samă de fotografii
înrămate-n ferestre

la margine de glie

când nu mai aveau de pus sapa la rădăcină
spre seară se adunau pe la porți și dintr-una
într-alta puneau de-o baladă, iar dacă
timpul îi presa puneau doar de-o poezie scurtă

acum moșii mei trecuți la odihnă prelungă
se-adună tăcuți la cârciumă și
la mese ușoare de plastic
adaugă singurătății spuma câtorva halbe de bere
așteptând ca poetul să-i bage în seamă

fotografia

singura pretenție a bunicului
când l-am scos la pozat, pe taburet
în fața blocului
a fost să se distingă foarte clar
la developare, aroma florilor de câmp
din săculețul legat
la-ncheietura mâinii drepte
cea purtătoare de toiag

în trecere

eram în trecere prin sat
și-am zis să-mi văd bunicii…
la poarta casei bătrânești
rezemați de câte un stâlp al porții
m-au întâmpinat o tânără și-un tânăr ce
zisu-mi-au:
nu are rost să intri, unchiule
nu ai pe cine vedea
li s-a uscat și coliva…
primește aceste boabe de grâu!

ca pentru rugăciune am întins mâinile –
din căușul palmei lor, în căușul palmei mele
nisip rece, vinețiu trecea

nu cred în umilință

călcatul pe iarbă cu picioarele goale
ca și cositul ierbii pe rouă de seară
sunt satisfacțiile mele zilnice
de care nu mă pot dezbăra

și cum să fie altfel când
singura opreliște – firavă umilință –
o întâmpin la intrarea în anotimp?

însemne

la revenirea în sat
am fost primit cu bucurie
și cu semnul crucii făcut de cei bătrâni

mă priveau smeriți
și vedeau pe fața mea ridată
în același timp, fotografia lor sfințită
și icoana celor dispăruți din neam

din ars poetica

un arbore căzu din somn
și-o pasăre asemenea…
un gând trecu către nesomn
și se răni de ziuă…
spre cimitir trecu apoi

cu jar în vas de lut
părelnică femeie…

*
acest indiciu de pastel
ca orice poem în devenire
face echilibristică dis-de-dimineață
pe tăișul coasei…

o broască râioasă trece
prin fânul proaspăt cosit
îl zărește și
oftează ușurată

delimitări

poetul nicolai tăicuțu, om de la țară
coboară de pe bicicletă și constată:

aceasta-i urma devorării reciproce –
zdruncinături bordurate roșu-vinețiu

o linie a durerii surde dintre câmpie și oraș
sfâșiată de vânt prin mărăcini

drept urmare pentru mâine
poetul își propune să delimiteze
apa de râu de apa stătătoare
acviferul freatic de acviferul de adâncime
apa morților de aburul de rouă

peisaj matinal

capra
proptită bine pe picioarele din spate
(cu cele din față era sprijinită de
streașina clopotniței)
își expune ostentativ țâțele mulse
printre scândurile rare ale gardului și
consumă cu capul lăsat grațios spre stânga
frunzele salcâmului de la intrarea în cimitir
iar din dreapta ronțăie din când în când
nori alburii
dintr-o frescă de pe peretele bisericii
care cică, a citit ea nu știu unde
fac bine la rumegat

pastel rural

primește grădina mranița
dintr-o zvâcnire din încheietura mâinii
precum o-mprăștiere a răului dospit
precum a lehamite gestul
și a somnolență…

inconștient, sub adiere de austru
se ivește colțul ierbii și mușcă lacom
din calupul de lumină

seducție

cana de apă din care nu mai vrei să bei
ci numai îngerilor să le umezești buzele
ci numai tălpii să-i coagulezi praful în urmă
este cana de apă care-ți va spăla
pustiul din ochi

așa cum stai desculță pe miriște
otava și pala de vânt îi dau neliniștii tale
forma mărului rumen desenat pe cana de apă
ce-o ții cu sfințenie-n palmă
întru întâmpinarea Mântuitorului

o întoarcere de spate

s-a retras mărul la marginea orașului
pe neobservate s-a retras pe malul râului

a venit pasărea și s-a minunat
a venit copilul și s-a minunat

umbra mărului a îmbrățișat cât s-a putut râul
și acesta nu s-a minunat…

cu o seară înainte de serbarea câmpenească
și-a coborât cu grijă fructele în iarbă

ca apoi pe panta dimineții, pe umbră firavă

să le rostogolească în râu, dăruindu-se astfel

și atunci a venit ploaia rapidă de vară
care a lăsat în urmă o impresie frumoasă
numai bună pentru o sărbătoare câmpenească
deși a luat cu ea în pribegie mărul cu
bucata lui de mal cu tot

de primăvară

ciocârlia îmi vinde tril
la suta de grame sau la centimetru
(după cum vă cade, pe-nțeles, mai bine)

de-acolo, din înalt, îmi numără cartofii de sămânță
pe care-i afund în solul prăfos a părții mele de grădină
și-mi spune că nu sunt destui pentru
a-mi oferi un tril întreg…

o! Doamne, ce contează? ciocârlia oricum
nu are de gând să cânte pentru mine, ci
pentru cartofii de sub brazdă
pentru revenirea lor înzecit
de peste vară

din volumul piatra piatră de e piatră – 2011:

câmpia de-acasă. o aglomerare de pietre

a venit tânărul la masa mea de scris
ca și când mi-ar fi bătut în poartă
și eu, cu drag, l-am chemat în curte

și-a scuturat sandalele de praf
și-a dat jos ranița din spate, pe masă a pus-o
și-n stânga mea s-a așezat

a desfăcut ranița, pietre a scos din ea
mai mari, mai mici, cu forme mai mult sau
mai puțin rotunjite, aspre la pipăit și
le-a așezat pe masă, pe masa mea de scris
vorbindu-mi despre fiecare dintre ele
ca și când ar fi vrut să mi le vândă pe bani puțini

am dedus asta cât el îmi vorbea de locul
unde piatra a fost găsită, de apa care a spălat-o
de apa care a purtat-o până-n câmpie…

de apa retrasă-n adânc, de apa retrasă în mare
pentru a da formă câmpiei

pentru a putea fi numită prin aceste puncte distincte
reașezate acum pe masa mea
într-un fel anume, doar de mine știut

temător tânărul a privit noua față a mesei de scris
vorbele, din ce în ce mai rare, parcă
i se ascundeau după pietre, după însemnele câmpiei…

și-a plecat privirea spre sandalele vechi
și a gândit că mai bine-ar fi, înapoi
să fi plece desculț peste câmpie…

în clipa mea zilnică de neatenție
tânărul a plecat lăsându-mi masa plină
și o pereche de sandale pe care altădată
le-aș fi folosit cu sfințenia cuvenită
acum, e prea târziu

copac în inimă
(halucinație în auroră)

îmi ascult inima din mers
în diferite puncte din jurul copacului
singuratic în câmpie

inima se comportă ca un ochi
cu pleoapa lăsată peste frunza lui

îmi ascult inima din mers
în timp ce micșorez durata de parcurs

dintre diferitele puncte din jurul copacului

inima se comportă ca un ochi întredeschis
prin care se disting doar ramuri contorsionate

îmi ascult inima
învârtindu-mă în jurul copacului sau
în timp ce copacul se învârte în jurul meu

oricum, vârtejul șterge punctele din jur nostru

și inima se comportă ca un ochi de apă în care
rotindu-se, se scufundă copacul cu rădăcină și ram

abandonat pe un cuvânt rostit pe jumătate
*
cândva, la mine-n câmpie
verdele era ținut la respect de sarea pământului
iar apele subterane clipoceau regulat
peste gresie, peste cremene

se-auzeau
în nopțile de vară înguste și-adânci
în somnul cu tâmpla pe sticla mată a lunii
regulat se auzeau apele subterane

*
rareori
din adâncul unui nou mormânt
erau scoase la lumină
bucăți de cremene, bucăți de gresie

spălate și uscate
își aflau rostul în aprinderea zilelor
prin focuri mici dispuse firesc
în jurul bisericii, respectiv
la ascuțirea uneltelor tăietoare, crestătoare
a zilei în dimineață, în amiază și-n seară

pe lângă focuri treceau singure femeile
la tocila-lespede rotunjită
se strângeau morocănoși bărbații

(atât gresia-tocilă cât și cremenea-amnar
acceptau apa fântânii din corn de vită retezat)

acasă, cu privirea-n pământ

s-au dus consătenii mei, flevenii tineri
în josul apei, pe valea bătrâna
pe gaură de popândău, ademeniți de șarpe
din osul lor, sunt rare pietrele-n câmpie
cursul apei lor se răsfiră-n
târzii cărări subțiri de nisip
(vânăt, rece nisipul fost sub pasul bărbatului
gălbui, cald încă nisipul fost sub pasul femeii)

din saliva scuipată în sân
la jocul cu moartea și din lacrimă
iese sărătura prin iarba măruntă și aspră
geană de lună pustie

și invers. perpetuum

din râpele unor galbene loess-uri
căzute și ridicate pe brânci în câmpie
pe când a fost să adauge hârtie creponată
de culori diverse, în coama calului de vornicel
alerg către mine
mă văd alergând către mine
prin jumătatea de sâmbure spart de caisă
ars la foc mocnit, fără flacără evidentă
cu poalele cămășii fluturând, mă văd alergând (dau
să zic: precum cămașa țăranului lui octav băncilă
dar nu) alerg peste pleoapele, peste buzele femeii
care nu reușește să întregească sărut
pe lemnul ciuturii de la fântâna pe unde
trec eu către mine
ca și când și ea ar trece
către sine

înjurătură

lovesc piatra cu bombeul bocancului
și ea se rostogolește impasibilă
peste câmpia înghețată bocnă

câteva scântei argintii
de lumină umbrită se-arată

și-un zgomot existențial

fals tratat de continuitate

casa părintească
nu-mi mai acceptă amprentele
ușile mi se deschid singure
ferestrele sunt transparent-pufoase
vorbele mi se pierd în ecou

deși

și în cel mai mic cotlon
revenita amintire a părinților
umple spațiile în forme geometrice perfecte

neputința de a ieși din câmpie

de-a latul câmpiei port soarele
ca pe rodul acestei zile

norul singuratic mă lovește
cu umbra peste mâini
și-mi lasă sarcina picioarelor și privirii

ar trebui, prin apropiere
să fie fântâna și iepurele însetat

dar nu-s…

lateral, în stânga, înaintează
în același sens cu mine
soarele purtându-mă ca pe rodul acestei zile

restriște

să nu pleci fără mine
mi-a strigat umbra disperată

să nu mă lași sub umbra ierbii cosite
și nici agățată în miriște să nu mă lași
să mă topească soare-n amurguri incerte

ține-mă-n urma ta
cum piatra de gresie ține viu tăișul coasei

stropește-mă cu apă la fântână

și poartă-mă precum –
pată de lumină acoperită în giulgiu

la ceas de-mpărăție

se-apropie șapte fântâni în șir indian
de-a curmezișul apei din adâncuri
cu ochiuri adumbrite de unda lunii

radu cange – poetul – le potrivește cumpăna
s-arate ora numa-n bărăgane
peste umărul țăranului care vine
vine pe capra căruței
despicând firul dimineții în patru

ca să-mi dea și mie/ ca să-ți dea și ție
pentru că am privit
și n-am cerșit

cu ochiul format pe câmpie

cândva, la ora de educație fizică
aflându-mă față în față cu muntele
lesne mi-a fost să văd proiectată câmpia
pe peretele râpei

…era pusă în evidență întreaga ei existență
de la arătură, tractor, troscot, grâne, porumb
păsări rare, salcâmi, până la fântâni – aici
sub numai sub formă de izvoare, cumpenele
fiind cauce din care se poate sorbi la discreție
multă liniște

imagini derulate invers, pare-se

insul, care poate fi chiar ioanid
prietenul meu despre care v-am mai vorbit
își desprinse cu grijă de pe haina roasă
peticul – o imagine distinctă, bună de lipit pe gard
cu expunerea spre incinta curții

(își zice și face acest lucru)

acum, o vede din casă, ca pentru prima oară
ca și cum ar fi la marginea satului
animat de iarba fragedă a verdelui
stânjenit doar de nepăsarea privirilor întoarse

astfel, sprijinit în gânduri, retrăiește momentul
când, prin surprindere, taurul comunal
îi străpunge cu cornul haina nouă
ce se mula perfect pe trupul lui tânăr
puțin surprins privește cum fata
(cea care-i cusea peticul)
și constată că aceasta i-acoperă doar
spărtura din haină, nu și rana

ei, da!
rana de sub petic, chiar de există, nu o simte
și nu se vede, nici sânge șiroind
și nici durere nu-l răpune…

de aceea, se pare, ioanid se vede în imaginea deschisă
bărbat bine, ușor grizonat cu ochelari fumurii
și pas greoi dar sigur
cum coboară din peticul-ecran și se îndreaptă singur
spre poarta din fundul curții, ce, precum știe foarte bine
dă în câmp

nˈéxistent pas les fleurs du mal

deștept consăteanul ăsta al meu –
dacă nașul spune, la îndemnul preotului
la slujba botezului, mă lepăd de satana
și încă o dată și încă o dată
având în brațe fiul noul-născut –
el constată, sezonier, că: cireșul leapădă floarea
mărul leapădă floarea
fasolea leapădă floarea o singură dată și
pe ram, în teacă de din josul florii moarte
se ivește rodul. și nici florile și nici
actul dragostei nu sunt satana!