Zăngănele

XXV.

     E bine să tratezi un subiect cât este cald, dar cum la noi în Râmnic lucrurile se mișcă anevoie, ca în orice oraș de provincie, putem să-i dăm drumul știrii de importanță locală.

     Mai nou ai noștri știu să hămăie și să cotcodăcească. Când auzi că un orășean de-al tău a ajuns departe te mănâncă pe sub unghii să vezi, să asculți sau să citești despre marea ispravă a lui. Nu se respectă norma însă în cazul meu. O fi din invidie, poate. O fi din nepăsare, este destul de posibil. Să fie de rușine? Cred că da. Mai ales când percepția mea este că are să-mi crape mie obrazul. Dacă prietenii mei au făcut pasul, a trebuit și eu, mânat de curiozitate, să-mi arunc în fugă ochii peste năzbâtia concetățeanului. Numele nu-mi spunea nimic, vârsta nici atât, chipul îmi era total străin, prestația o onomatopee pe strune de chitară. Am executat o cruce, eu om fără mare credință și-am căutat în memorie. Cin’ să fie? M-a ajutat însă baza de date proprie și cred aproape de 90% că personajul român talentos este unul dintre cei ce se mai învârteau pe timpuri, în alea cu socialism, pe lângă a noastră Casă de Cultură, atunci fără blazonul doamnei Cristoforeanu.

     El și-a prezentat numărul de circ. Ei au spus da nebuniei lui de la 60 de ani. El și-a închipuit că este la fel de tânăr ca la douăzeci de ani. Ei l-au luat drept moșneag scrântit. El a spus că-și face o ultimă dambla artistică. Ei l-au încurajat: să fie penultima!

    Subiectul putea să treacă neobservat și este pentru mine un moment jenant despre care spun că e numai bun de uitat, de pierdut, de pus la ,,așa nu!”, însă mai ales pentru prietenii mei apropiați și nu numai, toți cei care frunzăriți micile noastre zbateri eseistice: este bine să vă amintiți sau să cântăriți în sine după buna voastră cuviință cele ce urmează.

    Am fost întrebat de unde știu eu ce se întâmpla pe vremuri în lăcașul nostru de cultură și ce hram purtasem. Lăsând gluma cu directoratul și ministeriatul ce mi se puseseră în cârcă am răspuns ferm: ,,Ce nu sunt azi, muzician!”. În felul acesta m-am purtat vreo patruzeci de ani în urmă și am găsit una dintre pierdutele revelațiile pe drumul jumătate comunist, jumătate capitalist. Fusese o himeră și atunci faptul de-a te crede artist dacă urci pe o scenă și inocularea că poți să dai totul dintr-un singur număr. Mi-am adus aminte până și geaca kaki cu care umbla personajul nostru, faptul că semăna destul de bine cu unul dintre actorii mari de film, mi-am adus aminte că odinioară cu mic, cu mare, se cânta, se dansa, se recita, se juca teatru, se încerca artă. Prost, bun, cu puțină pregătire și disciplină, erai apt să năzuiești că poți. Nu cred că dorea cineva să ia locul lui Colea Răutu, nici pe-al lui Caragiu, nu cred că măcar un cor de intreprindere ar fi putut năzui să devină Madrigal, nici vreo voce blondă să fi visat să-i ia locul Doinei Badea după acel nenorocit 4 martie. Însă era ceva. Cu rușine, cu nerușine, erai tras de mânecă și pus la treabă. Asudai, tremurai, înghițeai în sec și ieșeai pe scenă. Aveai de ales: oprobiul colegilor sau aplauzele de laudă. Depindea doar de tine.

     Azi este azi, nu-l mai poți întoarce nici pe ieri-ul de ieri, nici pe cel din urmă cu oricât timp doriți. Spuneți-mi totuși ce ați alege: să fie activitate sau să nu avem deloc? Să fie puțină, multă, de calitate, slabă? Este bine să lăsăm doar pe mâna copiilor toată arta sau ar trebui să ne trezim fiecare, mai tânăr, mai bătrân și să ne reîncercăm puterile aruncate acum un sfert de veac în coșul amintirilor ce te fac să zâmbești și atât? De ce-ar privi doar părinții, resemnați că nu mai sunt în pruncie sau adolescență, fiii și fiicele în lumina reflectoarelor, bucuroși de izbânzile lor și nu s-ar așeza și micuții să-și vadă înaintașii servind o lecție de vitalitate, de dor de viață?

    Vă invit să încercați acest mic exercițiu. Sunt sigur că veți primi aplauze!

Distribuie: