Pe urmele… Facebook-ului – Constablu
Poliție română. Un soi de anchetă. Drept pentru care închei. ,,Infracțiunile deosebite” s-au împuținat. Semn bun.
Semn rău că ordinarele s-au perpetuat până la a se desfășura în voia devălmășiei platformei gazdă. Bizar de haotică, banal de comună. Superficială după cum îi era menirea: o poză, două cuvinte aruncate peste ea și-o rapidă răsfoire. Păreri de rău că masa consistentă învață doar sprijinită pe principiile unora ce au pe vino-ncoace intelectual nu tocmai demn de urmat.
Da-i de pus aici și-un plus. Apropierea ,,nefirească” virtuală scormone-n fiecare orgolii, singura cale de trezit neuronii adormiți, uneori spre relele cele mai cele, caz manifestabil cu mare întârziere-n relațiile fizice, alteori spre-nțelepțirea supremă.
Curajul depunerii de nume și fapte a fost doar un îndemn, poderarea și cugetul limpede, dreapta cântărire un exemplu că se poate trăi în sinceritate, că este nevoie de un timp pentru discernere, dar nu trebuie întârziată acțiunea.
Reluarea căutării, renunțarea la disimularea subiectelor, cum în partea a doua tratasem, ,,Cartea prietenilor II”, m-a determinat să-mi închei socotelile cu două vicii. Ambele țin de comoditate, amândouă de superficialitate. Precum țigara și băutura, întemnițate-n rastelul cu armament chimic și casate, părerile politice și religioase își asmut fumurile expirate din alți plămâni, ai mei, suprasaturați de noxele acumulate, se refac și sunt pe cale să respire aere dintre cele ozonate, pur raționale.
Și este reconfortant să desprinzi de pe retină cețurile mahmuritoare, pâclele și întunecimile negrelor gânduri, închistării, crezului că binele are valențele unice de proprie apartenență sau a grupului doctrinar de afiliere. Așa ceva, în libertatea absolută ori relativă, nu există, impresiile iluzorii furnizate de seriile de relevanțe oferite cu dărnicie de icși candidați la profeție au nocivitate crescută și-un fel de conduită….
Lidership-ală. Greșită. Fără rost. Fiindcă am pornit de la considerația destinului nejalonat continuu. Oricum, limitele comportamentale ne pasc la fiecare pas, infinitatea de posibilități, propusă științific, se reduce la câteva zeci de drumuri, și ele variabile ale uneia singulare: spațiul existențial terestru. A privit oricine rândurile încolonate la manifestările asiatice de anvergură. Toți o culoare, toți o conformație fizică, încluzând trăsăturile faciale, gemeni, identici, de neidentificat facil. O impresie. Defectuoasă. Ei își pot spune Li, Pi, Mi ușor. Din partea opusă se distinge în același mod. Românii-s de-o marcă, nemții de-un tată și englezoaicele cu trăsături neatrăgătoare. Urâte. De aici gestica, de aici putința. Prorocirea. Apriorismul.
Am scris cât mi-a fost cu putință, am replicat ca-n fizică: după acțiune și reacțiune. Am încercat să evidențiez excesul când era cel mai puțin necesar. De loc și la timp inutil. Am reușit să ies cu conștiința împăcată că n-am fost nedrept. Că n-a fost nicio obligație de urmare a concluziilor. Că în sine-mi am primit o lecție.
