Zăngănele (XVII)
Indiferența omoară de cele mai multe ori la propriu. Orice pas pe care-l pui în afara spațiului în care îți faci veleatul ziua și noaptea, implică o doză de civism, un comportament social adecvat, un conformism minim pentru ca întreaga comunitate să nu o ia razna.
O poză ca cea în care liceul Vlahuță era la începuturi, mai mic cu un etaj, trezește în fiecare câte o amintire. Eu nu i-am fost elev decât pentru șase ani, ca oaspete la subsol, acolo unde sălășluia odată muzica cea clasică la începuturi de drum. Fotograful a reușit să surprindă mica grandoare a pereților, acoperișului și gardului care încă dăinuie și astăzi. Cu greu însă deunăzi am încercat să surprind cu privirea un dram de mur cu căluț pe la colț. Abia dacă i-am zărit coama mândră. În schimb trei gorgone îmi pun răspunsurile la împietrire: cu sau fără? Pot să înțeleg dragostea de natură, dar acolo unde ea poate să respire, să transpire, nu să împovăreze.
Bieții copaci n-au vreo vină, ei și-au înălțat coroanele semețe către cer, ăsta este și rostul lor, dar să umbrești definitiv un simbol, din al meu punct de vedere are aceeași semnificație ca și în cazul unui sacrilegiu. Puneți un pozar din zilele noastre să facă o paralelă peste timp, rugați-l să-și pună ochiul magic în același loc. Știți ce va developa în camera lui obscură? Câteva urme de vopsea verde și gri de pe acoperișul căruia i-am plătit și eu tributul de locuitor al acestor plaiuri. Nu credeți că ar merita frumusețea de odinioară măcar, dacă nu și mica faimă pierdută în vremuri de demult? Câte asemenea paralele nu se pot face, doar că unora le-a dispărut urma?
Așa sunt timpurile, nemiloase, așa sunt clădirile, ajung ruine și se pierd în pâmântul din care au fost pămustite. În locurile unde forfoteau ca albinele multe din mămicile noastre, astăzi scârțâie roți de cărucioare închiriate cu cincizeci de bani bucata, unde se puneau la cloceală cojile de ou și unde, parcă atrași ca de magnet, hulubii își făceau casă, azi se ridică o falnică umbră. În dosu-i, venită de la început de veac trecut, zace în nesimț și una dintre morile Râmnicului.
De pe peron zăreai cele două depozite feroviare roșii la chip, cu sobrietate saligny-ană. Ce să mai surprinzi azi decât niște oase dezgolite de vandalism, de nepăsare, de lipsă de respect urban?! Ce grele momente trebuie să fi trăit cei ce luați de valul brațelor novatoare, muncitoare, ce greu le-o fi fost când s-au trezit din curțile lor, cu căței și purcei, cu pisici și gârlici, cocoțați în cutiile de chibrituri numite apartamente ce puneau civilizația în cui!
La fel și eu! Trec pe lângă fostul cămin de la confecții și de fiecare dată am aceeași auzenie: strigătul de păun. Am aceeași vedenie: penajul și moțul lor colorat viu. Și leagănele scârțâite de copii și privirea străbate mental blocul făcut pulbere, acela în care intram arareori pentru un control medical. Toate simbolurile copilăriei mele au fost învinse, doborâte cu câteva lovituri de pix.
Nici măcar armia română, falnică, demnă, nu i-a putut sta împotrivă puternicului. Cravatelor noastre de pionier, adevărate barometre pentru cei ce le primeau pe merit, fluturate acolo, pe platoul unde se dădea onorul tricolorului, le-a dispărut glasul ostășesc, tiparul după care s-au călit atâtea suflete de român. Așa am aflat că și cuvintele ucid deopotrivă oameni și locuri. Fabrici de mobilă aruncate în derizoriu, punct de îmbuteliere al gazului, așteptat cu înfrigurare între blocuri, pustiit, fermentarea laptelui și brânzei schimbată pe un penny.
Nu militez pentru un ,,cucurigu” cocoțat pe vechea primărie, nici pentru vreo moară cu vapor pe râu, pentru colonialele lui Froim sau restaurantul lui Ciubotaru, ci doar pentru simbolurile care încă mai pot ține loc de ancoră celor amarați aici.
