Pe urmele… Facebook-ului – Organigrame
Mda. Aluatul este acela din care sunt plămădiți….
Iaca. Ce să aștept? Vreo schimbare bruscă după ceasul cu cuc al rerenașterii promise, aducătoare de fulgere și tunete cerebrale? De unde? Carnea de porc n-o să participe la acest proces de înviorare, cum nici statul din fermentație a vinului n-o să limpezească mințile, căci decantarea venoasă ține cu orele, iar reordonarea globulară, autostrada sângelui devin frecventabile abia după încă o zi. O beție generalizată, certificată, un spirit amețit, leruit, râgâit pe toate frecvențele, acompaniat de toate zvonurile rectale de stomac împlinit.
Sunt frumoase sărbătorile, da’ parcă m-am săturat de repetiția asta din ce în ce mai stereotipă, fără pic de ingeniozitate, îngurgitată cu fals nesaț, apreciată cu aceeași prefăcătorie doar pentru un schimb de binețuri ce speri că va avea efect și asupra ta. Să nu mă treceți la…, poate un dram la alții, fiindcă nu obiceiul îl desfid, ci maniera de exprimare și protagonistul agățat ca ultimul disperat de sacul doldora cu promisiuni. Se behăie, se geme, se plânge și se râde exagerat, se împopoțonează, se iluminează, se copiază, se cerșește jenant (sper ca doamna V.M.T să nu-mi impute această înșiruire, citind doar la publicare editorialele mi-am dat seama de ,,compatibilitatea” scriiturilor noastre). Când mi-aduc aminte de ,,Ne dați, ne dați ori nu ne dați…” plec capul a vină definitivă. Acum. Atunci era doar un șir de onomatopee ordonate pe axa ,,aho” – ,,la anu’ și la mulți ani”, extrase din aria mimică cerebeloasă, alternativă la buzunarul pauper al familiei.
Așa. Doream doar să constat, o chestie de reiterare, că ,,finii” observatori, dintre cei apropiați, descriu mai bine ca mine tabloul apucăturilor umane, ei înșiși prodigioși protagoniști în acuarela cotidiană. Ecourile ,,înțelepciunii” lor, devenite model pentru cei cu ascensiune spre cotele mijlocii ale vârstei, mi se tot rotesc prin minte și ca afurisitele fac din mine un neputincios al soartei, un împotrivit fără potrivă la regulamentul albumului de ,,fețe, fețe”: ,,Cine naiba citește ce scrii tu? Iei și tu trei like-uri…”. Adevărat, însă nu mi-am propus niciodată să fiu atât de vizibil încât la un singur item să se bulucească fiecare cu chipuri galbene, ,,k”-uri și alte scurtături tertipice, nu mi-am dorit o astfel de ,,întoarcere”, ca să mai vorbim și românește, accept cu bucurie pertinența, inteligența, inventivitatea, sinceritatea, exercițiul moralității, ispita intelectuală, enigmele, deșteptăciunea într-un cuvânt.
De aceea, colegi Bluemotors, Forțele de Muncă rămâne un concept și nu un nume cu prenume, de aceea acest filtru este unul care nu-mi este caracteristic, de fel fiind un tip deloc ponderat în a-și afirma părerile, prost de gură în aproape toate sensurile. Peste toate, este un joc externalizat, un studiu în toate gamele temperate și netemperate, nu anonim, după părerea…, căci după pragul a câtorva sute de articole, eseuri, tablete, poezii… nu te mai poți erija în nenimeni. Apropo, de câteva zile am împlinit 900 de texte publicate în Ziarul de Rîmnic, dimpreună cu toți semnatarii, Marius Cernea, Genovel Frățilă, Teo Cabel, Vasile Ghinea, Valeria Manta Tăicuțu, Ionel Tomulescu, Florentin Cristea, Viorel Dodan, Johann Moritz, aproape doi ani de aplecări asupra unui altfel de prezent, de trecut și viitor, unele cărora, din dorință proprie, remunerată spiritual, le-am oferit o pagină zilnică de vorbe. Altfel.
Mulți n-ați fost prin micul meu habitat de la început, nu toți ați sesizat că nu despre mine este această fereastră în totalitate, ci despre voi, ceilalți, fie Dan Manciulea, Mihai Răpeanu, frații de sub această egidă, fie oricare dintre cei ce au încuviințat să le privesc prin ,,odaie”, să le amintesc un episod comun, să le spun pe șleau cum cred că ar trebui să fie viața. Pentru o astfel de răbdare se cuvine o urare de prietenie lungă și trainică.
