Paràlele – Nouăzăși de parale și șapte
Lăsăm regii și reginele, delicvenții și reporterii. Ne îmtoarcem în ograda fiecăruia, acasă.
În siguranța căminului. Ați văzut, el, proprietarul, a reușit lesne să-și ridice într-o lună de zile lucrătoare o tindă și două odăi, cu un ajutor din carne de om și mai multe din fier și lemn. Ba a mai pus la treabă și muierea care-l cicălise cinci ani la rând că n-au și ei un locșor al lor, că nu mai rezistă o zi în plus lângă acritura de soacră-sa.
– Ho, femeie! i-a zis și s-a pus pe strânsură.
O căruță de porumb la vecinul Bițu, trei zile de prașilă la Sergentu’, zece la cules, cinci la cazanul de țuică…. I-a luat șase ani încheiați să pună deoparte niscai leuți, să belească ăi mai buni salcâmi din fundul curții lu’ ta-su pentru căpriori faini și tari ca piatra. Pentru fundație a căutat pe gârlă cei mai mari bolovani, a stat la coada calului zile întregi pentru niște balegă, le-a dat țiganilor văcari cinci deca de vin și zece kile de țuică pentru 2000 de chirpici, le-a dus paie, pleavă și mâncare o dată pe săptămână. Ori credeați că la țară lumea bate din palme și cât ai zice pește ar scoate din contul bancar câteva sute de milioane?
În cotidian poți să spui cu jumătate de gură cât jumătate din procentele țărănimii că așa și este, dar satul, chiar și orașul, nu dispun de toate atuurile emancipării, sunt mulți care abia își pot lipi pereții cu muruiala încropită din pământ galben și vestitul excrement de cal, liantul universal pentru tencuieli rustice. Așa-i că ați uitat? Fiți pe pace, azi nu fac apel la acuze, ci la memoria colectivă, una care din când în când trebuie împrospătată cu vechituri.
Casa – visul oricărui om, liniștea și siguranța zilei ce va să vină, cea în care stă patul cu arcuri, cu burete sau căptușit cu paie, aceea care te pune neliniștit în fața ochiului de geam cu gândul la recoltă, cu privirea în tavanul căruia îi împarți aceeași teamă sau planuri pentru mlădițele firave de porumb și grâu, pentru cartoful și ceapa nelipsite din panoplia gusturilor zilnice, pentru gâgâlicile de pui cărora le faci o rugăciune de supraviețuire, pentru vie, că acolo-i surplusul de putere și determinarea pentru ultima fărâmă de voință atunci când simți că nu mai poți….
Dar este cu mai mult de atât, reprezintă legătura lui cu pământul peste care viețuiește, locul pe care îl va perpetua dimpreună cu numele. Cel puțin așa spera până mai ieri, când o considera moștenirea cea mai de preț de lăsat…. Nimănui. Copchii ăștia…. Nu mai au nevoie de nimic, nimic din ce nu se poate oferi acum, adică spre folosință. Și le lasă ăi bătrâni butoaie, crame, cotețul de porci, claia de paie, chilerul, zestrea de preșuri și lavițe, coasa, sapa, secera, rindeaua, calul și căruța, pe Joiana, gardul, fântâna cu apă rece, hambarul, sobele, dulapurile, cearceafurile cu dantelă, pernele cu puf și fulg de gâscă, toată agoniseala de-o viață, casa și pământul cu acte. Insuficient. Inutile. Pentru gusturile ,,educate” la televizor sau străinătate, nu există avere de acoperire. Se resemnează țăranii de rând cu gândul că întreaga lor muncă se va transforma în două mici teancuri de bani după moarte. Un asemenea gest duce la faliment România. Ultima speranță râmâne la orășeni, doar ei mai pot aduce speranța restabilirii ordinii firești….. Dar și ei au pus cruce unei țări mari, unei țări pentru care mulți au vărsat sânge înainte de termen. În van. Țara aceea nu mai există, s-a transformat într-un refugiu pentru morminte, un splai pentru toate națiile, mai puțin cea românească, toate pe fondul unei inexplicabile avidități de bani.
Am pornit de la expresiile încurajatoarea ale câtorva prieteni de a amaneta viitorul copiilor pentru un salariu în alte state, de la lapsusul care le stăruie în minte privitor la istoria locului în care s-au născut, la nepăsarea pentru cei doi metri concesionați în care se poate înfige o cruce amărâtă cu numele lor. Atât rămâne din strădania de peste ani a unui om, din salariul de 3000 de euro câștigați de un prezumtiv ceasornicar în Elveția pe lună, din nazurile unor generații saturate de toate micile detalii scornite de iscodirea firului de praf, dintr-o patrie părăsită, vândută pe milionimi de particulă cosmică, nimic.
Lăsați deci credințele vestice în veșnicia momentului, dați-le în schimbul unei pietre funerare din carierele de marmură românească, căci într-o zi, pământul acesta abandonat, se va sătura de atâta iubire de la distanță și-și va lua alt nume, iar voi veți rămâne…
