Paràlele – Optzăși de parale și nouă
A venit vacanța! Mi-am dat seama ultimul, ori din prea multă trebăluială, ori din lenea indusă de nemuncă.
Așa-i zilierul sortit, să nu știe când e iarnă sau vară, când începe concediul și relaxarea totală, scăparea pentru o scurtă perioadă de toate atribuțiile ce-i revin pentru a primi solda, de merit, de nemerit, nu are importanță, pentru el capitalismul este relativ, ca și șomajul, iar rolul lui economic, doar o toană de-a sistemului de a-l uza sau nu.
Eu sunt unul dintre ei, câteodată mă spetesc de nu știu ce este cu mine, alteori mă perpelesc după ,,muieți-s posmagii?” ca ultima lepră a societății, flutur creionul pe hârtie sau degetele pe tabulaturile prostelii numită muzică. Și uneori tare le-aș da pe amândouă pe o slujbă cu orar în aparatul funcționăresc, mi-aș lega cravata de gât și pe-acolo mi-ar fi drumul, dar…. Când aud tânguirile lor, dau înapoi ca racul, prefer cele două cure anti și pro grăsime într-o osmoză ciudată, inică. Ca atare, tot încerc să găsesc cumva rostul unei expresii de care fug ca de dracu’, ,,predispus la corupție”, o întâlnesc de o bună bucată de vreme fără să-i pricep dedesubturile. Nu că n-ar fi, însă e firesc să te agăți de o idee ce nu-ți intră deloc în grații, mai ales când se folosește ca mijloc de a cere scuze pentru fapte reprobabile. Cum să le lași să meargă nestingherite pe holurile ,,catedralelor administrative” invocând lipsurile și neajunsurile, iar tu, stat empatic, să căinezi bietul pălmaș, scrib de meserie, că fură de prea puținul obținut și așa, pe degeaba? Caut grijii acesteia nerușinate o logică mergând pe trei coordonate: de timp, de loc, de cuantum. Să-mi explic alegerea. De loc fiindcă se invocă deja straturile ierarhice, ,,voia” este cu atât mai permisivă cu cât angajatul este mai înalt în funcție, ,,permisia” având limite din ce în ce mai laxe pentru cei din ce în ce mai ,,deștepți”. Cu tot acest tabel scalar, pedepsele au aceleași valori. De timp acum. Capacitățile mele sunt scăzute când în problemă se ivește această variabilă crescută direct proporțional cu acest urcuș pe scări din ce în ce mai ministeriale, mirate de indulgența cu care nesătuii sunt parcă îndemnați să comită noi și noi nelegiuiri: ,,Hai, următoarea, doar atât poți?”. Siderarea se oprește la ultima hibă căreia nu îi dau de cap: ,,cât”-ul. Doar un nebun poate azvârli pe fereastră cu bani, sperând că va scoate de la hoțu-i din bătătură mai mult decât a furat și toarnă peste el pentru toate nimicurile: parfumuri, căsuțe…. Doar dacă nu e vreun joc mârșav pe seama altora.
Sunt pe ultima sută de metri, când n-ai ce mai mulge, stai cu mâinile în sân și te pui pe tânjeală, așa cum o face cu pași mărunți l’Etat de Roumanie cu amploaiații săi. Doar ei au mai rămas, un duet al cărui concert a ajuns în actul trei, final, dramatic, în care protagoniștii trag să moară, răniți din dragoste prea mare de a mânca doar de pe masa altuia, în virtutea unor drepturi…. Ce tot sporovăiam eu la începuturi, nu despre o entitate formată doar pentru că s-a găsit un mod de-a avea avantaje fără să ridici un pai, semănând teama acolo unde ea nu-și are locul, creând dependență acolo unde nu există, nu demonstrasem că teoria care pune pe seama statului apariția economiei este o minciună? Nu s-a ajuns în punctul în care statul cu ale lui și particularul idem? Nu de aceea toată criza asta cu înghețul salariului? Nu este nicio conspirație, aveți în față o splendoare de realitate, afurisit de palpabilă, care dă matematicii primare dreptul deplin să spună clar că fără doi de-al de unu nu se face doi, că jocul matematicilor probabilităților s-a terminat, a epuizat orice variantă de lucru.
Lăcomia celor trândavi mai are doar o etapă: autoingerarea. Fiindcă n-au altă rațiune de a trăi, alt scop, alt mod de a pune piatră peste piatră decât strâmb, doar dacă pietrele nu le aparțin. De aceea eșecul politic, lipsa coerenței așezării a două cuvinte unul lângă altul cât să devină un program, o filozofie de a începe un lucru și a-l duce la capăt. Și care să mai fie acela?
