Ora de muzică 179
Credeam, așa cum îmi închipui mereu că totul este ușor, gândeam despre munca de colectare și transpunere în cuvinte ca la lucru abordabil și nu foarte costisitor cu timpul meu anterior, priveam cu detașare înainte și speram să închei capitolul Sting în maxim zece articole, dar….
Românește, îmi trebuia un scuipat în sân după sperietura pe care am căpătat-o tot căutând puncte de sprijin în prezentarea unui artist ca Julian Sutton, puține, din greșeală, fiindcă am obiceiul de a scrie sub influența impresiei de moment, am dat peste ultima creație discografică a lui Sting și mi-am oprit atenția către lista cu artiști. Atunci am avut șocul, n-am numărat câți, dar erau ,,întinși” pe mai bine de două coloane lungi de cel puțin un A4. Dumnezeu cu mine! Butonardul Julian șade de cele mai multe ori pe scăunel și-și vede de ale lui note, cu piciorul drept ridicat puțin, venit în spijinul micuțului melodeon pe care-l ține agățat doar într-o curea pe umărul drept și urmează căile melodiei natalelor tărâmuri după cutumele populare, mai întâi mai lent, apoi dublând numărul frecvențelor pe minut, ca spre final să procedeze la grăbirea notelor punând punct cu un ralentando. Ai putea să te aștepți ca un om blând ce o dată la trei secunde se ascunde în dosul pleoapelor închise, să-și intituleze albumul ,,Melodeon Crimes”? Desigur nu, dar maniera aparent simplă, fără încărcătura cromatismelor jazz-wagneriane, tonalitățile ,,curate” pot ,,ucide” auditoriul de la primele sunete. Julian este un tip școlit, a absolvit un curs de folclor al universității de muzică din Newcastle, de pe urma căruia a reușit să onțină abilități incontestabile, ,,strălucește” încă de la începuturi, compozițiile lui, dar și piesele tradiționale, au un un iz original în degetele sale, cineva ar spune chiar ciudat, însă oricât ar strâmba unii și alții dintre colegii de breaslă din nas ascultându-i interpretările atinse de virtuozitate, nimeni nu-i poate contesta o calitate rară: se mulțumește de cele mai multe ori să fie doar ,,vioara a doua”, lăsând loc altora să-și etaleze ,,talentele” solistice.
Mary McMaster, femeia cu harpă scoțiană, instrument cu corzi metalice, este printre promotoarele vestite ale cântecului vechi, o solistă în limba veche galică și engleză, o preocupată a reînvierii acestui tip de harpă prin numeroasele turnee și proiecte în care și-a adus o contribuție substanțială. Numele ei este pus la mare preț alături de Kathryn Tickell și Norma Waterson, iar munca ei a fost răsplatită acum trei ani cu introducerea sa în rândul galeriei muzicienilor celor mai faimoși din Scoția. Activează în trecut cu două grupuri, un duo de harpe numit Sileas, fondat în anii 80 și The Poozies, cvartet format din patru inimoase cântărețe la chitări, acordeoane, piane, harpe, viori, fluiere, percuții și voci, pus la cale de cele două Sileas și cooptata Sally Barker, la rându-i cunoscută pentru bbogata activitate ca ,,rapsod” popular, dar și pentru ocuparea poziției secunde în concursul The Voice, ediția 2014, la 55 de ani. Obișnuită cu statutul de membră a unui grup, în prezent Mary McMaster lucrează într-un proiect numit Songs of Separations, unul ce-și propune remedierea unei deficiențe globale, separarea indivizilor după etnii și proveniență națională, prin exemplul lor, al celor zece componente ale grupului, scoțiene și engleze, care vin să-și pună la un loc cultura muzicală tradițională. Chitări, viori, harpe, contrabasuri, voci, acordeoane…. De curând au început, la sugestia unei familii americane, atașată sufletește de SoS, un experiment: propun celor care ar dori să le asculte, dar nu au posibilitatea să ajungă ajungă la concerte, să cumpere un bilet pentru cei ce nu au posibilitatea, dar pot onora cu prezența lor. Ce spuneți, încercăm și noi?
