Paràlele – Şaizăşi de parale şi două
Câtă dreptate au unii, nu mă miră că au ajuns academicieni, că țara este în locul binemeritat doar datorită lor.
Și altora. Mă ofer să furnizez o idee de roman românesc pur. Nu vreau nicio plată pentru titlu, iar la narațiune mă puteți lua colaborator, și în acest caz fără pretenții financiare. Scrierea cărții va fi deci o bagatelă, atât doar, să fiți atenți la gramatică și la formularea literară. ,,La Liiceni” este numele propus, un tom care va aduce pe lângă luminarea intelectuală, sapiențială și soluția renașterii națiunii noastre, atinsă în ultimii 69 de ani de pelagra unor conduceri nocive, distructive, degeneritive…. Cine-și mai aduce aminte de Iliescu? Cred că nici membrii de partid, minerii garantat nu…. Atunci cine? Marian Munteanu? Pațurcă? Constantinescu?
Păcat de inteligența prinsă-n prizonieratul unui craniu închis ermetic, păcat de magaziile cu hrană pentru creier ascunse de auzul și văzul oamenilor de rând, umili trezindu-se în poziția boului la timpuri noi când se afirmă că un singur om poate purta o vină, una care a țintuit picioarele, mâinile, dar mai ales voința unui popor de a progresa. Mai ieri, cineva invoca puterile extratereste, le ferecase în sala judecăților de valoare și dădea cu ele din colț în colț, din procuror în jurat, din avocat al apărării, duh eteric, în aprod, martori și….. Pe scurt, domnul Liiceanu îl apostrofa pentru mia oară, el, al miilea înjurător de mamă de președinte, pe Iliescu, cum că acest fiu înroșit la paștele muncitorilor a pironit pe cruce progresul României și a dat-o cu fundul de pământul sărăciei. Chiar dacă pentru acest tovarăș am avut o umbră de simpatie, ea a ieșit la pensie odată cu ultimul mandat, poate chiar mai devreme de a prinde ultima băncuță în loja lorzilor neamului, iar acum chiar a decedat, figura măreață a lui ,,măi dragă” este doar un portret pe o cruce de tranziție, el, așezat în groapa comună a tuturor regretelor, îmbălsămat cu sputa cea mai fină a celui dintâi paroh al academiei, jelit de cel din urmă lăcătuș mecanic scos din producție pentru rezultatele remarcabile ale capitalismului.
Nu-mi îngădui o analiză, cu toate că aș putea pune pe colile electronice o serie de ipoteze și ca la școală, să răspund argumentat la această dilemă neelucidată numită neputință de dezvoltare. Pot da vina pe mulți, dar cum ea este una colectivă, o să acuz cetățenii scumpei noastre patrii și nu doar. Vom face doar un exercițiu simplu de memorie. Anii 80 au fost unii fierbinți, în oala marii Europe se fierbea o ciorbă nouă, fără ingrediente roșii, fără condimentele obișnuite, mult prea usturate pentru aparatul digestiv occidental, se prepara un adevărat festin asezonat cu stridii, calamar, paste…. Gata cu regimul! Sătui de supa chioară comunistă, de cartofii stricați de pe taraba lui Stalin, Hrusciov și alți precupeți de la poalele Uralilor, scârbiți de vodca obligatorie înainte de masă, de orar de hrană și rațiile raționalizării, Nemția, Franția, Anglitera și ițanii scandinavici s-au jurat că din același blid cu mucoșii balcanico-mongoloizi nu se vor mai hrăni.
Aha, parcă, parcă! Ceva cu CAER-ul, cu țară satelit a Rusiei, cu împotrivirea noastră la multele fantezii economice atunci, acum… și se pare că în vecii vecilor. Ce-ați fi vrut, să fim puși la masă noi, cei mai vehemenți apărători ai egalității, cei mai potrivnici capitalismului, pe post de concurenți ai unor economii fundate pe ideea de produs de calitate, cu strategii de vânzare pe o piață liberă unde comercializezi doar dacă ai ce arăta? Credeți că rusul n-a făcut o analiză măcar superficială când propunea ca membra blocului ei să se ocupe strict, o perioadă, de agricultură, planul Valev ce va să fi fost? Nu ne arogam și încă mai susținem că suntem grânarul Europei, era rea o strategie zonală de apărare contra viitoarelor bătălii pe piețele mondiale? Și ne puteam numi noi comuniști când afacerile noastre externe erau mai capitaliste și mai corporatiste decât cele americane? Am exportat oameni pentru extracțiile de petrol arabe, am vândut mașini africanilor, am dus grâu francezilor, spaniolilor, lemnul nostru stătea blat de masă japonezilor, am transportat limba românească cu paravionul în satele lui Mao Tze Dun, i-am dedicat chiar și-un autobuz (MTD), cine nu și-ar dori un comunism ca acesta? Românii erau peste tot, credeți că nu deranjează unul care vine și ia caimacul câștigului cu două table sudate, un motor turnat la plesneală și patru roți copiate de la Grigorescu? Să mai spun că făceam și calculatoare și că fiecare conațional ar fi putut să-l recompună doar cu un aparat de lipit, două diode și trei tranzistoare?
Țara a mers înainte, cei care deveniseră businessmani prin educație și activitate socialistă nu se mai puteau întoarce la planurile propuse de sfătuitorii vestici, nu puteau accepta reșcolarizarea economică, nu mai puteau mânca fasole și nici lingura de lemn n-o mai puteau folosi din postura românului la el acasă. Au părăsit locurile acestea, au preferat să se confrunte cu sistemul capitalist în organ intern propriu, să se integreze în sistemele concurențiale adevărate, nu în cele propuse, false, încetinitoare, atenuatoare de dinamism lucrativ. De fapt n-au fost chiar propuneri, erau restricții în toată regula, erau amețiri până când acei clienți ai noștri, mai slabi de îngeri și mai sălbatici decât noi, s-ar fi reorientat către acești noi propovăduitori de ,,bine” materialist. Nu Iliescu a rupt lanțurile tratatelor comerciale bilaterale, cu sinergia lui didactică de activist propagandist nu se putea opune unor coaliții mondiale puse pe hârtie demult, nu noi, generația uitată, neștiutoare de strategie, suntem vinovați pentru lipsa de voință ulterioară, ci acei care erau la curent cu teoriile, cu trendurile, cu știința la cel mai înalt nivel. Nu credeți, domnule Liiceanu, că făceați parte dintre ei? Nu cei ca dumneavoastră au făcut atâta gargară pentru raderea tuturor sectoarelor economice, ați uitat că nici nu v-a păsat când bietul muncitor era închis pe partea de dinafară a intreprinderii căreia îi slujise ca un câine credincios, când scheuna odârlit pe la porți și uși de foame?
Din gură dă oricare. Țața Floarea, moș Fănică vă pot spune că timpurile se trec, dar oamenii rămân.
